Radu Muntean, regizor cu acțiune

Radu Muntean nu face film de‐amorul peisajului românesc, nici al festivalurilor, ci ca să te aducă pe tine la cinema. Și să te ţină în scaun.

Regizorul Radu Muntean

Ştiu oameni care au adormit la Hârtia va fi albastră. Nu înţeleg cum să adormi, cu atâta tensiune şi cu atâtea momente în care ceva‐ul tocmai urmează să se întâmple. Te ţine tot timpul acolo, vrei şi tu să dezertezi împreună cu băiatul ăla, să vezi ce se întâmplă la televiziune, să aperi, să fii la foc. Plus că faţă de celelalte două filme contemporane despre Revoluţie – A fost sau n‐a fost al lui Corneliu Porumboiu şi Cum mi‐am petrecut sfârşitul lumii al lui Cătălin Mitulescu –, filmul lui Radu Muntean nu doar că are tensiune, dar e mai artistic. Uită‐te la lumini, la culorile seci care creează atmosfera de noapte sinistră. Te‐a pus în situaţie: puştiul vrea să dezerteze, ceilalţi soldaţi nu înţeleg, lui nu‐i pasă, se duce. Nu eşti curios să mergi mai departe? Nu te impresionează că te uiţi la un film românesc, despre un fapt românesc; te impresionează pentru că acţiunea e puternică.

Lansat în vara lui 2006, HvfA a fost un film greu de realizat. Muntean a semnat un contract cu armata pentru tab‐uri şi pentru soldaţi, iar scenograful a strâns recuzită autentică. Muntean însuşi a coregrafiat lumea, deşi nu chiar ca la furia, filmul lui de debut – atunci i‐a fost al naibii de greu să‐i facă pe suporterii a două echipe adverse să „se lupte”. N‐ar mai încerca asta; nu mai are energie pentru un astfel de greu.

Pentru un alt tip de greu, da. o să se vadă în Marţi, după Crăciun. Marţi…, în care un bărbat adulter trebuie să aleagă între soţie şi copil sau amantă, e al patrulea lungmetraj al lui Muntean şi va apărea probabil în toamnă. (Cu Mimi Brănescu, Mirela Oprişor şi Maria Popistaşu în rolurile principale.) Greul vine din felul în care regizorul intră – cu cadre de până la 11 minute – în universul intim al unor personaje care putem fi eu sau tu sau oricare dintre noi.

La aproape 39 de ani, Muntean se îmbracă la fel de relaxat ca un tip de 25: jeanşi, ghete sport, hanorace în dungi, tricouri cu Ramones sau cu versuri din Nick Cave. Ce‑am remarcat abia când l‑am văzut de‑aproape au fost ochii: de culoarea nucilor verzi în dulceață, hipnotici când începe să vorbească. S‑a gândit să facă meseria asta când era prin clasa a XI‑a. Îi plăcea programul din televiziune, niciodată fix, al tatălui său, realizatorul Titus Muntean, spre deosebire de cel al mamei, care lucra câte 12 ore la oficiul juridic al unei fabrici de textile. Nu era pasionat decât de fotbal, dar i‑a plăcut să lucreze la meditaţiile pentru admitere, aşa că a intrat din prima. După absolvire, s‑a apucat de documentare (unele premiate), reclame şi videoclipuri – un antrenament benefic pentru debutul din 2002.

În 2002, când a apărut Furia, de‑abia se vedea creasta noului val. Cristi Puiu făcuse Marfa şi banii, Cristian Mungiu Occident, două filme oarecum asemănătoare. Aveau ca personaj secundar omniprezent România de la începutul anilor 2000, gri, sărăcăcioasă, buimăcită; nu‑i de mirare că‑ţi venea să fugi din ea, ca tipei din Occident. Graniţa dintre real şi ficţiune era prea subţire şi asta era incomod pentru spectatorul român.

Muntean a trântit Furia – mai dinamic, mai colorat, mai cool, cu un pas mai aproape de ficţiune şi de ideea de film cu care sunt obişnuiţi majoritatea spectactorilor. Nu numai că imaginea era mai colorată; personajele (jucate de Dragoş Bucur, Dorina Chiriac, Andi Vasluianu şi pitorescul Adrian Copilul Minune) şi acţiunile erau dincolo de cotidianul tuturor. Ştii că e un film românesc, îi vezi pe suporterii de la Steaua şi Dinamo bătându‑se, dar nu te‑apucă greaţa. Chiar şi când camera te duce în casa cu manelişti, mai degrabă îţi vine să râzi decât să‑ţi pui mâinile-n cap. E un film românesc chiar mişto pentru 2002.

Muntean îl amendează azi pentru o mică doză de comercial, dar tocmai comercialul i‐a adus peste 60 de mii de spectatori în cinema. În ultimii zece ani, filmele româneşti n‐au avut parte de public numeros – majoritatea abia sar de 20 de mii. (Într‐un top al ultimilor 10 ani conduc Garcea şi oltenii cu 290 de mii de spectatori, Asfalt tango cu 127 de mii şi filantropica cu 113 mii.) or, când încerci să pui pe picioare o cinematografie şubrezită, ai nevoie de mai mult decât premii la festivaluri internaţionale; ai nevoie de spectatori în ţara ta.

Cu Boogie, lansat în 2008, Muntean s‐a întors la cool. Puştanul de cartier s‐a făcut mare, are afaceri, s‐a însurat, are un copil; îi merge bine în România mileniului trei. Problemele nu apar din cauza ţării, ci din cauza lui, a bărbatului de 30 de ani care are nostalgii după o adolescenţă sălbatică. Ca şi în furia, Muntean a ales situaţii pe care le‐a pus în context, nu a plecat de la context ca să creeze situaţii.

În timp ce multe filme româneşti, chiar şi de primă clasă, dau senzaţia că povestea e doar un pretext pentru aglomerarea de blocuri părăginite şi camere pline de bibelouri, la Muntean e invers. El gândeşte ca un povestitor: are situaţia şi apoi schiţează cine, unde, cum se întâmplă. Ştie şi el că fără „puţin local flavor” nu prea vinzi şi nu prea ai succes la festivaluri – HVFA şi Boogie au luat ceva premii în străinătate –, dar în afară de HVFA, unde totul e despre local, în celelalte filme peisajul e doar peisaj. Un critic de film scria odată că ar trebui să ne bucurăm că regizorii noştri nu aleg să facă poveşti banale. Numai că majoritatea oamenilor care merg la cinema ar vrea să vadă nişte poveşti, fie chiar şi banale, dar bine închegate. Iar Muntean ştie să facă asta. Poate pune o mică industrie în mişcare, pentru că temele lui nu rezonează doar în mintea criticilor. El aduce lumea la cinema. E un industriaş.


Regizorul Radu Muntean

Muntean nu e însă un om pe care să‑l placi de la prima interacţiune. Maria Popistaşu, actriţa principală din Marţi…, mi‑a spus că initial i s‑a părut urâcios şi dur. Am avut aceeaşi senzaţie, spulberată însă după ce s‑a pus pe povestit şi s‑a relaxat. Numai să nu‑l întrebi despre viaţă, lume şi artă. Mi‑a scris într‑un mail că se simte aiurea când i se cere să explice ce face. Asta nu înseamnă că‑l deranjează atenţia mediatică, doar că nu vrea să fie luat drept un tip care s‑a făcut regizor doar ca să vorbească lumea despre el. Mai bine vorbeşte despre cum preferă IMAX‑ul în locul 3D‑ului sau cum visează ca CNC‑ul să nu mai finanţeze producţii care nu aduc nici spectatori, nici valoare cinematografiei româneşti.

Muntean face film pentru că asta a învăţat să facă, asta vrea să facă şi o face aşa cum vrea. Vrea ca atunci când ieşi de la filmul lui – da, vrea să i‑l vezi la cinema – să stai pe gânduri. Spune că îşi cunoaşte locul în cinematografie, înţelege că nu face filme pentru toată lumea şi a învăţat să accepte reacţii de genul „Boogie e cel mai prost film românesc făcut vreodată”. Face film cu gândul la cei puţini care îl vor înţelege – oricum, mai mulţi decât cei care pricep ceva din Porumboiu. N‑o spune el, e prea elegant, dar cred că e conştient de asta.

E la fel de conştient de locul lui pe platou. Actorii, operatorul, scenariştii, toţi îl iubesc. Popistaşu mi‑a spus că e tentată să spună că e foarte actororiented, dar de fapt e la fel de grijuliu şi cu restul echipei. Când îi vine o idee de film, o discută cu scenariştii până când scrisul devine doar o transcriere a unui lung şir de discuţii. Cu scenariul scris, merge apoi la operator, la scenograf şi la producţie şi brainstormingul începe din nou. Şi‐a construit echipa încă de la hvfa şi a ales oameni care gândesc în aceeaşi direcţie cu el: scenariştii alex Baciu şi Răzvan Rădulescu, operatorul Tudor Lucaciu, producătorii Dragoş Potop şi Dragoş Vîlcu, editorul de sunet electric Brother.

Muntean ştie mereu ce are de făcut. e primul lucru pe care l‐a observat la el Mimi Brănescu, când au lucrat împreună la o reclamă. (Muntean filmează aproape săptămânal câte una; îi asigură stabilitate financiară şi, la drum lung, exerciţiu. el a filmat spoturile cu Dorel pentru coniacul Unirea.) are întotdeauna decupajul în minte şi nu pierde timp sau energie filmând o secvenţă din mai multe unghiuri, spune Lucaciu. Nu toţi regizorii au o astfel de precizie la filmări şi „e greu să lucrezi cu alţii după ce ai lucrat cu Radu”.

Pe actori îi ajută să crească dacă îi distribuie şi a doua oară. Pe Bucur l‐a crescut de la Luca din furia, la Bogdan din Boogie, iar mai recent l‐a convins să se apuce de predat actorie (Bucur a dechis o şcoală în primăvară). Cu încrederea pe care le‐o arată, îi face să se simtă bine că sunt actori, spune Brănescu. e uşor să‐şi înţeleagă rolurile, pentru că încrederea e reciprocă.

De la furia până la Boogie înţelegi că indiferent pentru cine face filme, cei şcoliţi în cinema sau publicul larg, Muntean e un maestru în construcţia finalurilor. (actriţa anamaria Marinca spune că finalul de la hvfa e primul lucru la care se gândeşte când îi aude numele.) Te zgâlţâie din scaun, indiferent ce ai trăit în timpul filmului. Dacă ai dormit până atunci, la final te trezeşti şi te întrebi: „Ăăă, ce‐a fost asta?”. Dacă ai stat confortabil în scaun, te ridici mai greu. Muntean nu te vrea relaxat când ieşi de la film; vrea să‐ţi dea ceva de rumegat, o repetă mereu în interviuri.

La Boogie, finalul e banal, în comparaţie cu furia sau HVFA, dar e o păcăleală. Boogie se întoarce la soţie după o noapte petrecută cu prietenii din liceu şi o fată culeasă de pe stradă. Şi‐a făcut de cap, dar lasă impresia că nu ar încălca niciodată regulile matrimoniale. Fericirea familiei este asigurată cu o minciună. Pentru oamenii trecuţi de 30 de ani, care ştiu că povestea nu se termină acolo, e un final greu de suportat.

Acum că a terminat Marţi după Crăciun, Muntean se poate odihni puţin: „Simt nevoia să mă resetez, să nu mă mai gândesc la ce am de făcut. e un pic ciudat pentru că e prima oară după cinci ani de zile când nu ştiu care va fi următorul meu film. Sunt sigur că o să fie oameni care să spună despre Marți… că e cel mai bun film pe care l‐am făcut şi o să fie şi alţii care să spună că e cel mai slab. e un film foarte personal şi de unii va fi receptat foarte visceral şi o vor lua foarte personal, iar pe alţii probabil că îi va plictisi”.

Nu ştiu cum te poate plictisi un film despre un tip prins între soţie şi amantă. e clar că Muntean a scornit din nou o poveste incomodă, mult mai intimă decât ce s‐a văzut până acum în filmele româneşti. Pun pariu că o să te scoată la cinema.

Chiar și în aceste vremuri, misiunea noastră rămâne aceeași: spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea de abonați. Dacă ajungem la 4.500 de oameni care ne susțin, veniturile din abonamente vor fi jumătate din cele necesare ca să producem jurnalismul pe care îl facem.

Susține-ne cu un abonament digital. Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă și investești direct în echipa noastră editorială. 

Abonează-te.


Acest articol apare și în:

DoR #2

Primăvară, 2010

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *