Stela Rașcă

Și la farmacie, și cu cei din jur, misiunea ei era una singură: să aline suferința. Avea 77 de ani când a murit de COVID-19.

De Sorana Stănescu
Fotografie de Raluca Mărgescu
29 septembrie 2021

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Bluza din fotografie i-a aparținut Stelei și am primit-o de la nepoata sa pentru a o include în acest material.

Acasă la bunica Danei mirosea mentolat, de la cremele alea chinezești în cutiuțe roșii, metalice. Și mai mirosea a farmacie – un miros standard, destul de chimic. Dar mai pregnant decât toate era mirosul de mâncare. Bunica făcea mereu ceva bun – o dată ficăței cu piure, altădată lapte de pasăre, prăjituri mai mereu. 

După ce a ieșit la pensie, Stela Rașcă își deschisese acasă un mic punct farmaceutic unde vindea medicamente pentru care nu era nevoie de rețetă. Fusese asistent de farmacie toată viața ei și nu concepuse să pună punct ocupației ei doar din cauza vârstei. Stela făcuse liceul sanitar la Iași, dar locuise toată viața în Vatra Dornei, într-o casă pe care soțul ei, mecanic la fabrica de lactate, o primise de la stat. 

În tinerețe și-ar fi dorit să facă Facultatea de Chimie sau Biologie, dar părinții nu și-au permis. Cu tatăl ei, care fusese prizonier în Rusia șase ani, nu avea cea mai bună relație. S-a născut după ce el plecase și nu putea defel să-l asocieze cu persoana din fotografii. Se obișnuise să trăiască doar cu mama. 

Farmacia i s-a potrivit Stelei mănușă. Cel mai mult îi plăcea partea de preparare, într-o vreme în care nu toate medicamentele veneau de la fabrică. Ulterior, Stela i-a făcut fiicei sale creme, pudre și alte cosmetice, iar în ultimii ani de pensie își fabrica singură vopseaua de păr, mov sau albastră, din albastru de metilen și gențiană. Își purta părul scurt, cu bigudiuri sau permanent, după ce în tinerețe îl avusese lung și îl ținea în coc. Când era tânără purta pălării, sacouri și sandale cu toc, iar în ultimii ani își punea tot felul de lanțuri și brățări și avea chiar o maletă cu animal print. 

„Cred că i-au plăcut hainele”, își amintește cu drag și oarecum cu mândrie Dana. „Ea avea 1,78, bunicul – 1,90. Au fost o pereche elegantă.” Au fost împreună 50 de ani. El a murit în 2015, de Alzheimer, iar Stela – cu o săptămână înainte de a împlini 78 de ani.

Dana a locuit în perioada lockdownului cu ea, după ce își rupsese mâna pe 8 martie, în București. A încercat să stea cu tata, tot la Vatra Dornei, dar nu a funcționat, așa că bunica a chemat-o la ea și a răsfățat-o așa cum făcea în copilărie, când îi inventa povești și dormea cu ea în fiecare seară. N-a lăsat-o să facă nimic prin casă, i-a gătit în fiecare zi și s-au uitat împreună la albume cu poze. 

Înainte, avusese grijă de soț și apoi de cea de-a doua fiică, care suferise de scleroză multiplă și murise cu doar două luni înainte de pandemie. „Era în modul ei de a fi să-i ajute pe cei din jur”, spune Dana, singura nepoată, studentă la Farmacie. „A fost un timp frumos și mă bucur că am avut ocazia să îl petrec cu ea.”

Tot singure au petrecut și Paștele, anul trecut, și Stela a fost foarte tristă că nu s-au putut reuni toți. Fiica, Antonela, lucrează în Anglia și nu fusese chip să vină, iar ginerele, deși în oraș, era foarte precaut și nu ieșea mai deloc din casă. A făcut salată de boeuf și, ca ornament, a scris ANTO, numele fiicei. 

Nimeni nu știe cum s-a îmbolnăvit Stela. După lockdown, Dana a plecat la București, iar ea și-a reluat viața. Întotdeauna fusese destul de activă. Prin octombrie i s-a părut că e răcită, a chemat salvarea, și după doar câteva zile a fost transferată la ATI, la Suceava. „A murit înainte de zilele noastre. Ea era pe 4 noiembrie, eu pe 5. Mi-a fost greu să-i accept moartea.”

Din cauza restricțiilor, Dana n-a putut participa la înmormântare; au fost doar părinții și preotul. Și mai dureros e că nu i-au putut respecta dorințele, pe care le lăsase foarte clar scrise într-un carnet, cu una-două luni înainte: ce costum negru și pantofi ar fi vrut să poarte, unde să fie pomana, pe cine să cheme și care să fie meniul, musai cu trei feluri de mâncare.

„Bunica a fost acel membru al familiei care m-a învățat să am încredere în mine, să-mi urmez visele și să fac ce îmi place, fără să mă judece”, spune Dana. Și acum, casa bunicii din Vatra Dornei e locul în care se simte în siguranță și unde se întoarce pentru o doză de bine și de liniște. 

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.