E școala pregătită să educe cetățeni?

Un spectacol despre violență în familie jucat în fața unor elevi și profesori ridică întrebări despre rolul școlii în societate.

Într-o joi de sfârșit de octombrie, 50 de elevi și profesori de la Școala Gimnazială Româno-Finlandeză, o școală privată din sectorul 6 al Capitalei, ocupă scaunele unei săli de festivități unde are loc o reprezentație de teatru legislativ, adică o formă de teatru participativ în cadrul căreia publicul propune soluții de sistem pentru probleme specifice. Sunt copii de clasele V-VIII care gustă din negresele, checul și covrigeii pregătite pentru această activitate și stau de vorbă cu vocile coborâte. În sală e un banner al Asociației Anais, care oferă servicii și consiliere victimelor violenței în familie. Pe o masă sunt aranjate roată mai multe pliante informative despre violență. Unele dintre ele sunt create chiar de elevi. Piesa de teatru are loc la prânz, într-o fereastră între orele de școală și meditațiile pe care copiii le au programate după-amiaza.

Spectacolul se numește Următoarea! și e realizat de A.R.T. Fusion, o asociație specializată în „teatrul opresaților” – o formă artistică dezvoltată de Augusto Boal acum 30 de ani ce folosește dramatizarea situațiilor reale pentru a-și transforma spectatorii în actori ai schimbării pentru situațiile în care identifică abuz de putere.

Andreea Oglagea, moderatorul spectacolului, explică regulile jocului. Publicul o să urmărească patru scene dramatizate pe baza unor cazuri reale care au ca temă violența în familie. Spectacolul o să țină 10 minute iar rolul publicului va fi apoi să discute despre ce a văzut, concentrându-se la problemele de sistem sugerate de cele patru scene. După dialog, piesa se va juca din nou iar doritorii vor putea să bată din palme și să intervină în rolul victimelor pentru a schimba în bine situațiile în care acestea se află. Pentru că în public se află și reprezentanți ai Poliției, înainte să înceapă spectacolul Oglagea ține să specifice că e conștientă că există numeroase cazuri în care instituțiile funcționează în sprijinul victimelor. Au ales situații în care sistemul eșuează să protejeze pentru a găsi împreună soluții pentru a-l îmbunătăți, nu pentru a-i pune la zid.

În prima scenă, Ana, o femeie de 50 de ani, decide să meargă la poliție după o căsnicie violentă de 30 de ani. Primește un ordin de protecție provizoriu valabil cinci zile, dar e încurajată să se împace și întrebată de ce a venit abia după 30 de ani la poliție. Cinci zile mai târziu, un procuror o convinge să renunțe la ordinul de protecție și să se întoarcă acasă.

Al doilea personaj e Maria, care-i povestește unui polițist că se teme pentru viața ei, că soțul crede că îl înșală și că i-a spus că o s-o arunce de la balcon.

Câțiva copii râd pe înfundate, atât la suspiciunile de infidelitate cât și la amenințare. Găsesc ceva hilar în disperarea femeii slabe cu păr șaten-blond și blugi deschiși la culoare. Procurorul citește sacadat dintr-o hârtie pe care Maria a primit-o opt luni mai târziu: „Nu există interes public pentru urmărirea penală”.

A treia scenă are loc în biroul unei grădinițe din capitală unde Nicoleta îi spune fostului ei soț că dacă se apropie de ea încalcă un ordin de protecție. Soțul are un cuțit în mână și Nicoleta îi spune „Nu vreau să-ți faci rău”. El amenință că se sinucide, ea strigă după ajutor. Se aud din nou râsete din rândurile copiilor.

În ultima scenă, Laura e desculță în biroul unui medic ginecolog. A fugit noaptea de acasă după ce soțul a lovit-o și a violat-o. Vrea să știe ce i s-a întâmplat și vrea o hârtie pe care doctorul să-i scrie ce leziuni are. Medicul refuză scârbit: „Nu există viol între soți. Astea sunt probleme pe care vi le rezolvați acasă”. La poliție, Laura află că nu o poate ajuta nimeni pentru că e weekend și singurul adăpost non-stop pentru victime din Capitală a fost închis pentru că Primăria București a decis să nu prelungească contractul pe care îl avea cu Asociația Anais, care gestiona serviciul.

Când Oglagea revine în fața publicului, e liniște. Îi întreabă ce au reținut din fiecare scenă și le amintește că sunt cazuri reale. Pentru că a observat și ea râsetele înfundate, îi întreabă cu emoție: „Ce credeți că s-a întâmplat cu Nicoleta?”

Din sală sar răspunsurile: „A fugit”, „A sunat pe cineva”, „A venit poliția”.

„Din păcate trebuie să vă spun că în cazul Nicoletei nu a reușit să sune pe cineva și… nu mai este printre noi. A fost ucisă”, le explică aproape șoptit și copiii se uită unii la alții uimiți. Nu știau povestea Nicoletei Botan, ucisă în 2018 în biroul din grădinița pe care o conducea. O fată își întreabă profesoara de lângă ea: „E adevărat? Serios?”. Profesoara dă din cap.

Deși rolul teatrului legislativ e să se concentreze pe sistem, nu pe emoții și individ, Oglagea a simțit nevoia să ajute publicul să înțeleagă că nu e un joc iar problemele pe care le vor dezbate împreună pot face real diferența între viață și moarte.

În următoarele 30 de minute copiii și profesorii identifică autoritățile implicate – poliție, avocat, procuror, medic – și enumeră împreună ce rol ar trebui să aibă acestea: „protecție, ghidaj, ajutor, soluționare”.

O profesoară intervine și vorbește despre cazul Laurei, soția violată:

„Trăim într-o societate cu o mentalitate înapoiată. În care cu siguranță ți-ai meritat-o. În care trebuie să suporți pentru că te întinzi cu el în pat și îți pune pâinea pe masă. Nu este viol pentru că ești la dispoziția lui”.

Nu mai râde nimeni.

„Ce probleme ați identificat, dacă ne gândim la instituții?”, întreabă Oglagea și răspunsurile sar atât de la elevi cât și de la profesori:

Nepăsarea. Ignoranța. Limitele pregătirii lor. Lipsa de empatie. Lipsa adăposturilor. Primăria care închide adăposturi. Lipsa unui psiholog. Nimeni nu le spune o vorbă bună. Lipsa spiritului civic. Mentalitatea noastră permisivă.

Oana Băluță, directoare a programului de Masterat „Jurnalism politic” la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, invitată în calitate de expert în gen și politici publice, intervine în dezbatere cu o precizare legată de cauzele pentru care nu suntem cetățeni responsabili când vine vorba de probleme sociale grave cum e violența în familie:  „Lipsa asumării acestei misiuni de către Ministerul Educației, care are obligația să introducă acțiuni de prevenire și combatere a violenței”.

Oglagea invită actorii să joace din nou trei dintre scene și publicul să intervină pentru a rezolva problemele victimelor. Cu profesoare în rolul victimelor, autoritățile sunt presate să-și facă treaba. Ana și Maria nu-și retrag plângerile și cererile de ordin de protecție. Laura îl presează pe medic să-i scrie oficial ce leziuni ginecologice are, apoi îi cere polițistului adăpost și nu pleacă din secție până nu e ghidată către o organizație care să o sprijine. Scena Nicoletei nu se joacă încă o dată pentru că, explică Oglagea, în situația prezentată nu erau de față reprezentanți ai autorităților.

Ultimul pas al spectacolului sunt propunerile de schimbare. Publicul lucrează în echipe și notează cu markere pe hârtii galbene ce ar schimba la sistemul de suport al victimelor violenței.

Oglagea citește propunerile: brățări electronice care să monitorizeze agresorii, formarea reprezentanților instituțiilor pentru a susține persoanele vulnerabile, nu pentru a le descuraja, și campanii publice de educare și informare, ca fiecare cetățean să știe ce are de făcut dacă este victimă. A.R.T. Fusion se va duce la finalul proiectului spre autorități pentru a le prezenta ce consideră elevii că ar trebui să se schimbe. Același spectacol se va juca și cu un public format din victime ale violenței, pentru că scopul teatrului legislativ este să dea ocazia grupului direct opresat de un fenomen să propună soluții.

După două ore de teatru și dezbatere, copiii au ieșit obosiți din sală, dar entuziasmați că vocea lor contează, că au ceva de spus când vine vorba de lucrurile grave care se întâmplă în țara lor. Discuțiile lor se auzeau încă pe coridor când sala de festivități se golise. „Cum să nu existe adăposturi deschide în weekend?!”, „De ce nu sunt pedepse mai mari?”, „De ce nu sunt arestați cei care-și bat soțiile? N-am înțeles de ce erau liberi și puteau să le omoare”.

Ai putea crede că e doar un spectacol de teatru pentru câteva zeci de copii dintr-o școală privată. Ce poate să schimbe? Ce impact au acțiunile izolate pe care le fac organizațiile neguvernamentale?

Andreea Oglagea crede că schimbarea începe o dată cu purtarea mesajului de la public către instituțiile responsabile. La finalul acestui proiect pe care îl derulează prin Erasmus+ alături de organizații de tineret din Polonia, Portugalia, Grecia, Ungaria și Norvegia, țări în care se vor juca de asemenea spectacole de teatru legislativ, în 2020 vor scrie și un manual pe care îl vor publica pe site-ul A.R.T. Fusion pentru doritorii care vor să folosească metoda. În cadrul acestui proiect, două învățătoare din Polonia și Ungaria și-au propus să folosească teatrul legislativ pentru procedurile din școală. Să identifice împreună cu elevii ce nu funcționează și să adune de la ei potențiale soluții pentru că, spune Agnieszka Zawislak, o învățătoare din Polonia, „schimbarea începe prin a face problemele vizibile celor care sunt direct afectați de acestea. Activitățile de genul acesta responsabilizează copiii să-și asume modelarea societății în care își doresc să trăiască”.

Oana Băluță spune că a fost impresionată de efectul spectacolului de teatru legislativ, un „teatru care te educă despre lucrurile pe care nu le vorbim”. „Genul acesta de acțiuni sunt faine pentru că înseamnă parteneriat între organizații neguvernamentale și școli, dar cred că Ministerul Educației ar trebui să-și asume misiunea de a organiza astfel de activități.”

Băluță crede că școala are un rol fundamental în a discuta despre consimțământ, violență domestică, schimbare climatică, hărțuire stradală, discriminare și drepturile omului, adică setul de informații de care avem nevoie ca „să ne recunoaștem proprii semeni ca oameni”. Și crede că aceste discuții complicate trebuie să aibă loc în familie și în școala publică pentru că așa aduci aproape de elevi probleme majore din societatea noastră într-un spațiu sigur în care ei se vor simți confortabil să contribuie și vor înțelege că au un cuvânt de spus.

„Ne bazăm pe o construcție eronată că școala e separată de lumea în care trăim. Școala nu face activism, ci educă”, spune ea.

„Nu doar că predă euglena verde, dar școala publică ar trebui să ne pregătească și pentru cetățenie, să fixeze standarde de ordin moral astfel încât să fii capabil să recunoști derapajele din spațiul public. Școala ne ajută să ne raportăm altfel la demnitatea umană.”

Notă: Cazurile din spectacolul pus în scenă de A.R.T. Fusion sunt insprate din articole documentate începând cu anul 2014 de Ana Maria Ciobanu și Oana Sandu, reporteri DoR.


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *