Când un om trebuie să omoare un câine

În mijlocul unei controverse dintre cei care cer eutanasierea câinilor fără stăpân din București și ONG-urile de protecție a animalelor, un veterinar e bântuit de orice eutanasie pe care trebuie să o facă, chiar și când ea e singura soluție.

Veterinarul deschide ușa și aprinde lumina în staționar. În cuștile metalice aliniate la perete sunt câini și pisici abia operate sau bolnave; altele se plimbă libere. O cățelușă pitică și roșcată îl întâmpină țopăind în două labe, ambele pe partea stângă. „Dă-te la o parte, Foca”, îi spune părintește. Un câine înalt, alb, cu trei picioare, schelălăie ascuțit și i se freacă insistent de jeanșii negri. Amândoi îi țin calea, mai să-l împiedice. Dar veterinarul nu are timp să se joace cu ei. E 11:10 și la 11:15 are prima programare de duminica asta. Sala de așteptare a clinicii Ortovet, amenajată într-o casă cu un etaj, e deja ocupată de șapte persoane venite cu câini, pisici și un iepure.

Dar înainte să înceapă consultațiile, veterinarul trebuie să mai facă un lucru. Se duce la a doua cușcă de pe partea stângă a staționarului, în care Bălănel, un câine mare, alb gălbui, stă covrig și respiră greu, zgomotos. Nu reacționează când veterinarul îi deschide cușca și-l fotografiază.

Veterinarul merge apăsat către sala de consultații, pune aparatul foto în sertarul biroului din capătul încăperii și bea o gură de ceai. Pe trei mese înalte, trei colegi consultă două pisici cu perfuzii și un Shar Pei mușcat de bot. E aglomerat, așa că veterinarul roagă o asistentă să-i dezinfecteze o masă din sala de examene speciale și să invite acolo prima programare.

Urmează o zi grea. Chiar dacă, de la operația din ianuarie și până în duminica asta de noiembrie, a făcut tot ce a putut să salveze câinele pe care l-a fotografiat, chiar dacă a convenit împreună cu ocrotitorii lui – „ocrotitori” sau „însoțitori”, nu „stăpâni” sau „proprietari” – că nu mai au alte soluții, chiar dacă o va face în interesul pacientului său, tot îi va fi greu.

La prima vedere, Liviu Gaiță, veterinarul, ar putea părea un tip dur. E un bărbat de 50 de ani bine făcut, cu-o umbră de barbă presărată cu fire cărunte și ochii mari albaștri încadrați de cearcăne. Părul e rărit în creștet, dar privirea e tânără. Salută oamenii respectuos și ferm. Când se apropie însă de un animal, zâmbește și glasul i se înmoaie. Iubește animalele, animalele îl iubesc și de aceea îl iubesc și oamenii.

Gaiță e cunoscut ca unul dintre cei mai buni veterinari oncologi din țară, dar și ca un om dedicat animalelor fără stăpân. Aici, la clinica lui, vin mulți bucureșteni care salvează animale abandonate pe stradă, fiindcă au reduceri de 15% pentru tratarea comunitarilor – „comunitari”, nu „maidanezi” sau „vagabonzi” – și tratează gratuit animalele lovite de mașini sau mutilate. Gaiță colaborează de 13 ani cu medicii de la fundația pentru protecția animalelor Vier Pfoten, care îi cer sfaturi în cazurile mai grave sau chiar le aduc aici pentru tratament gratuit. E preocupat și a scris o serie de articole despre agresivitatea câinilor față de copii, despre cultura oamenilor versus cultura animalelor.

Ziua în care trebuie să eutanasieze un câine este o zi grea, dintr-un șir de zile mai grele ca de obicei.

Totul a început pe 2 septembrie, când presa a anunțat că un băiat de 4 ani, Ionuț Anghel, ar fi fost ucis de câini fără stăpân în apropierea parcului Tei din București. În paralel cu ancheta, a izbucnit un scandal în jurul acestei vechi probleme, alimentat opt zile mai târziu de amendamentul adoptat de Camera Deputaților, care stabilea un termen de maximum 14 zile în care câinii să fie ținuți în adăposturi, după care, dacă nu sunt adoptați, să fie eutanasiați.

Polemica s-a coagulat în jurul eutanasiei, scindând oamenii în două tabere: cei care voiau eliminarea câinilor de pe străzi cu orice preț și cei care voiau salvarea lor cu orice preț. Și-au susținut punctele de vedere cu proteste în stradă și campanii pe Facebook. Gaiță a auzit toate argumentele în sala de așteptare de la clinică, unde unii clienți vorbeau de neglijența bunicii care ar fi trebuit să supravegheze copilul, de cruzimea celor care otrăvesc sau lovesc câinii, de inconștiența celor care adoptă zeci de câini și n-au cum să-i îngrijească.

Dar el nu a intrat în discuții. De când se votase legea, era la marginea depresiei.


Veterinarul poartă un halat roșu și citește cu atenție carnetele celor trei câini comunitari, Ito, Li și Dingo, veniți la prima programare. Sala de examene speciale are linoleum verzui, perdele albastru deschis prin care pătrunde lumina soarelui, o masă argintie, aparatură: electrocardiograf, ecograf, sistem pentru radiografie. O ușă dă spre sala de consultații, iar cealaltă spre sala de chirurgie și staționarul unde stau animalele internate. Ajutat de asistentă, îi vaccinează pe doi dintre câini, urcați pe masă. Dingo e ditamai dulăul și veterinarul se așază jos lângă el ca să-i facă injecția. Pentru că are 14 ani, îi recoltează și sânge, ca să se asigure că totul e în regulă. Sângele e trimis la etaj, unde e analizatorul de biochimie serică, un instrument de referință în laboratoarele de medicină umană, la care veterinarul ține foarte mult. 

Veterinarul a devenit veterinar datorită câinilor de pe străzile Bucureștiului. Toată adolescența s-a pregătit pentru o carieră de inginer, în 1987 a absolvit Politehnica, apoi a lucrat la fabrica de elicoptere de la Ghimbav și la Institutul de Cercetări în Aviație. Dar, după Revoluție, activitatea în aviație s-a prăbușit și s-a angajat la o fundație, unde s-a ocupat de management de proiecte și al resurselor umane.

Tot după Revoluție a explodat și numărul de câini fără stăpân de pe străzile Bucureștiului. Teoria cea mai vehiculată este că de vină ar fi fost demolările din comunism, care au ras cartiere de case pentru a face loc mamuților lui Ceaușescu. Statisticile Centrului Antirabic de la Institutul Matei Balș, unde ajung toate persoanele care au nevoie de vaccin antirabic din București, confirmă teoria: vaccinările au crescut de la o medie de 3.000 la 10.000 în 1986 – perioada de vârf a demolărilor.

Dar există și contraargumente. Antropologul Vintilă Mihăilescu, autorul volumului  recent lansat Povestea maidanezului Leuțu, nu-și amintește să fi văzut înainte de ’90 „mai mult de câțiva câini plimbându-se liberi pe străzile Bucureștilor”. Hingherii îi făceau rapid să dispară, vaccinurile reducându-se în anii următori. După ’90 însă, în lipsa unui program de gestionare a câinilor fără stăpân – primul a apărut în 2001 – și a sancționării abandonului, puii aruncați de oameni pe străzi n-au mai fost adunați de nimeni. Au apărut câinii gărilor, câinii chioșcurilor de ziare, câinii restaurantelor, câinii fabricilor, câinii blocurilor. În 1997, presa estima 200.000 de câini pe străzile Bucureștiului.

Gaiță a început să fie preocupat de ei datorită soției, fizician la un institut de cercetare unde avea grijă de mai mulți câini, ținuți în curte. I-au hrănit amândoi, i-au dus la veterinar. Gaiță a observat că majoritatea medicilor, veniți din domeniul zootehniei alimentare și fără tradiție de a trata animalele ca pe membri ai familiei, voiau în primul rând să facă profit, puțini acționând în interesul pacientului. N-o să uite niciodată puiul de comunitar pe care l-a găsit în 1997 lovit de mașină, cu bazinul fracturat, l-a dus la veterinar cu speranță, dar soluția acestuia a fost rapidă: să-l eutanasieze.

După doi ani în care a dus zeci de câini la sterilizat și deparazitat și a păstrat patru, printre care unul paralizat, Bobocel, pe care l-a găsit cu coloana ruptă, și-a dat demisia și s-a înscris la Facultatea de Medicină Veterinară. După scurt timp, a înțeles că puiul cu bazinul fracturat ar fi putut trăi.

În 1999, împreună cu soția a înființat clinica Ortovet. Aveau niște bani puși deoparte, știau că nu se vor îmbogăți cu un cabinet veterinar și că le va fi greu să trăiască o vreme doar din salariul ei, dar i-a unit grija pentru animale, cu sau fără stăpân. Au închiriat o casă mică pe strada Mătăsari (între timp s-au mutat pe strada Fetițelor), l-au cooptat pe veterinarul care îl salvase pe Bobocel și i-au spus să își formeze o echipă medicală de încredere. Au deschis clinica cu promisiunea că dacă un pacient are chiar și numai 1% șanse la o viață fericită, acele șanse trebuie oferite. 

Filozofia poate s-o citească oricine, e pe o foaie lipită pe perete în sala de așteptare. „ORTOVET a fost creat pentru a-i sprijini pe cei care doresc să ajute dezinteresat animalele, considerându-le ființe demne de respect și compasiune. Considerăm că ele NU sunt simple obiecte aflate la dipoziția oamenilor pentru a fi transformate în hrană, îmbrăcăminte sau alte produse, nici pentru a fi folosite în satisfacerea unor nevoi umane de divertisment, securitate sau confort psihologic.”

Pe lista cu tarifele a precizat și că la Ortovet eutanasia nu se taxează și nu se efectuează la cererea însoțitorului ci numai în interesul pacientului.

Gaiță s-a implicat și mai mult în problema câinilor comunitari, sterilizând mii de câini prin programe finanțate de fundații internaționale. În 2001, când primarul Traian Băsescu a demarat o campanie de strângere și eutanasiere, au transportat cu duba sute de câini în Ungaria, de unde erau preluați de voluntari care îi duceau la adoptatori din Germania și Austria.

Era o „confruntare cu viscolul”, se simțeau neputincioși în fața majorității pentru care nu contau etica și respectul în tratarea animalelor, dar au continuat fiindcă găsiseră o brumă de oameni cărora le păsa. Până în 2005, când a absolvit facultatea, la 42 de ani, clinica lui era deja cunoscută printre îngrijitorii comunitarilor și recomandată pe forumurile iubitorilor de animale.


Pe la 13:00, atenția sălii de așteptare tot mai aglomerate e acaparată de trei căței blănoși pe care un cuplu i-a găsit într-o cutie aruncată în cartier. Vor să pună anunțuri online și să le găsească o casă, dar mai întâi să se asigure că sunt sănătoși și să-i vaccineze. Doar în ultima săptămână, 45 de pui de câini și pisici găsiți pe stradă au ajuns la Ortovet, aduși de oameni care n-au putut să treacă pe lângă ei fără să-i ajute. Mai sunt și „miloșii” preferați ai lui Gaiță, cei care aruncă noaptea peste gardul clinicii cutii cu pui nou-născuți, gândindu-se că aici vor fi îngrijiți.

În România, abandonarea unui animal este infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la șase luni la trei ani sau cu amendă penală. Până în septembrie anul acesta, potrivit Inspectoratului General al Poliției Române, 319 infracțiuni au făcut obiectul legii protecției animalelor, opt în București, dar legea pune la un loc actele de cruzime și abandonul așa că datele sunt amestecate. Nu există statistici pentru abandon, așa cum nu există nici pentru câinii semi-vagabonzi, pe care stăpânii îi lasă să umble liberi prin oraș. 

În sala de examene speciale intră un cuplu de vârsta a treia cu un pechinez roșcat, o cățelușă pe care au găsit-o în mai într-o benzinărie. Sunt emoționați și bărbatul mângâie cățelușa care s-a ascuns în brațele soției. Sunt clienți noi, cățelușa nu e sterilizată și după o lactație falsă a rămas cu niște umflături la mameloane – au venit aici pentru că au citit pe internet că Gaiță e unul dintre cei mai buni oncologi din țară. 

Veterinarul aprinde o lumină suplimentară și palpează cățelușa.

„Ne bazăm pe dumneavoastră”, îi spun cei doi, urmărindu-i fiecare mișcare.

Veterinarul găsește cele două umflături și le propune ca soluție grabnică sterilizarea și mastectomia, pentru a vedea dacă umflăturile sunt tumori canceroase. Șansele să fie maligne nu sunt mari, îi liniștește, dar să nu facă nimic prezintă riscuri mai mari decât operația. Adaugă că nu va interveni înainte de a se asigura că riscurile sunt minime. 

Își pune stetoscopul roșu și ascultă câinele care tremură de frică. Bătrâneii răsuflă ușurați când aud că „bate bine inima”. Tensiometrul arată 242, dar nivelul normal este 160 – vor trebui să elimine sarea din alimentația câinelui și să-i dea un anti hipertensiv. În timp ce-i recoltează sânge, ca să verifice glicemia și să se asigure că ficatul funcționează în parametri normali, veterinarul observă că Foca a apărut șchiopătând în pragul ușii. Zâmbește când o vede și-i face semn asistentei să o ducă înapoi pe hol sau în curte. Foca e sănătoasă și are voie să se plimbe prin jumătatea de clinică unde nu intră clienții. Îi e dragă personalitatea ei prietenoasă, tocmai de aceea a ales să o păstreze aici după ce anul trecut un CFR-ist pensionat a găsit-o cu picioarele sfâșiate de tren și l-a rugat să o salveze.

Veterinarul mai vrea să-i facă o radiografie toracală cățelușei, urmând să aștepte rezultatele analizelor și să decidă în privința operației. Speră să devină istorie pusul de diagnostice fără investigații. Își pune vesta de radioprotecție fiindcă urmează s-o țină pe masa de radiografie și, înainte să-i roage pe ocrotitori să iasă în sala de așteptare, le spune: 

„Responsabilitatea e infernală. Uitați-vă cum se uită la dumneavoastră și așteaptă totul”.

După ce a consultat un motan alb-negru cu probleme renale și diaree, o cățelușă adoptată de la un adăpost de stat, bolnavă de jigodie, și un câine pe care l-a operat de cancer venit la control, Gaiță îi explică unei doamne că sănătatea cățelușei ei nu suportă sterilizarea. O să-i dea o hârtie pentru cei de la Autoritatea pentru Supravegherea și Protecția Animalelor (ASPA), ca s-o scutească de la plata taxei anuale de 150 de lei introdusă de primărie la sfârșitul lunii mai, pentru toți stăpânii de câini cu vârsta de peste șase luni nesterilizați.

„Are microcip, da?”, o întreabă. Microcipurile sunt altă măsură din același plan al primăriei de a avea un registru electronic al câinilor cu și fără stăpân, pentru a putea urmări abandonurile. Sunt cât un bob de orez, se introduc sub pielea de pe ceafă și au un cod unic de identificare scanabil cu un cititor de unde radio de joasă frecvență. Normele Uniunii Europene prevăd același sistem de identificare pentru că, spre deosebire de crotaluri – „cerceii” din urechile câinilor aflați în evidența ASPA –, microcipurile nu se distrug, nu se pierd și nu prezintă risc de infecție.

„N-are”, spune doamna.

„Păi nu e bine. O să plătiți amendă.”

„Nu-i pun eu în ureche”, se strâmbă doamna și o strânge și mai tare pe Pușa în brațe.

Gaiță îi explică apăsat că montarea microcipului presupune o injecție pe care animalul o simte, dar fără ea este pasibilă de o amendă de 3.000 de lei.

„Dacă vin la mine la ușă, dracu-i ia”, spune doamna și toți din sala de consultații bufnesc în râs.

Gaiță rămâne serios și continuă să încerce să o convingă să-și înregistreze câinele. După 16 ani în care a sterilizat peste 6.000 de câini comunitari, crede că un motiv pentru care câinii continuă să se înmulțească pe străzi este că nu există o evidență a celor cu stăpân și a ce se întâmplă cu puii lor, cel puțin de două ori pe an când fată cățelele.

În primăvara asta, odată cu proiectul ASPA adoptat de primărie, Gaiță a prins speranță că se va rezolva problema. Pe lângă înregistrarea câinilor cu stăpân, proiectul includea identificarea, microciparea și sterilizarea celor fără stăpân, apoi returnarea în teritoriu, cu excepția celor agresivi. Erau mapate zonele cu haite agresive, studiile arătând că aproximativ 2.000 de câini au produs cele 9.658 de mușcături înregistrate în 2012 – câini agresivi care mușcă în medie de trei-patru ori într-un an. Exista un plan de destabilizare a haitelor, prin aducerea câinilor în cele două adăposturi de stat de la marginea Bucureștiului, care au în total 700 de locuri.

Cei de la ASPA s-au sfătuit și cu Gaiță, care mai participase ca expert la elaborarea unei strategii naționale anul trecut, sugestia lui fiind să reglementeze clar zonele în care temporar să fie interzisă hrănirea câinilor – haitele se formează când oamenii le dau de mâncare regulat, în același loc, pe maidane sau pe șantiere, câinii devenind în timp tot mai agresivi față de ceilalți oameni care nu-i hrănesc. El crede că adăposturile de stat trebuie umplute cu câinii agresivi, descurajarea formării haitelor fiind atât în avantajul siguranței, cât și al soluției prin deparazitarea, vaccinarea, sterilizarea și întoarcerea celor blânzi în teritoriu.

Pentru el, asta e cea mai eficientă soluție. Dar e o soluție care cere timp, efort și responsabilitate. Cere cooperare între autorități, ocrotitori de animale și ONG-uri. Cere stabilitate legislativă și consecvență.

În schimb, soluția găsită rapid de autorități a fost una radicală, care a declanșat reacții radicale.


O dată pe săptămână vara, de două ori pe săptămână iarna, veterinarul merge să le ducă mâncare și apă celor 20 de câini pe care îi îngrijește în câteva țarcuri îngrădite pe care le-a amenajat în curtea institutului la care lucrează soția. Câinii au o curte ierboasă în care aleargă și cuști în care să se adăpostească. Nu vrea să le divulge adresa, așa cum nu vor nici ceilalți clienți ai lui care au salvat așa câini de pe stradă, pentru că se tem că cineva le-ar putea face rău câinilor. Când îl văd, câinii se adună la garduri, latră și dau din coadă; veterinarul descuie lacătele țarcurilor, îi salută și-i mângâie pe rând. Aruncă apa rămasă în farfurii și o înlocuiește cu alta proaspătă. Împarte mâncarea frățește și, în timp ce câinii se ospătează, verifică starea cuștilor și mătură mizeria.

Să îngrijească atâția câini salvați de pe străzi îl costă timp, energie și bani. Este o responsabilitate pe care știe că nu toată lumea vrea sau poate să și-o asume. Știe și că adopțiile nu pot fi o soluție reală, la o populație estimată de ASPA anul trecut la 65.000 de câini pe străzile Bucureștiului – mai ales că cei care ar face asta probabil au deja casele pline.

În toamna asta au fost zile frenetice, în care oamenii care voiau să salveze câinii de la posibilitatea eutanasierii au căutat adăposturi private, curți, locuințe temporare pentru a găzdui câinii scoși cu declarații pe propria răspundere că nu vor ajunge din nou în stradă din adăposturi. Au făcut apeluri pe Facebook pentru oameni dispuși să vină cu buletinul și să semneze pentru scoaterea câinilor (oamenii pot adopta gratuit doar un câine pe an, altfel trebuie să plătească o taxă de 150 de lei). Până la 1 noiembrie, ASPA a anunțat că, în două luni, ONG-uri și persoane fizice au adoptat 943 de câini.

Noua lege include și posibilitatea de adopție la distanță a câinilor, adăposturile publice garantând cazarea și îngrijirea contra sumei de 77 de lei pe lună (primăria a mai extins cu 1.000 de locuri un adăpost din sectorul 1 și are un parteneriat și cu un adăpost privat din Giurgiu, care urmează să se extindă de la 400 la 2.000 de locuri). Oamenii pot adopta la distanță oricâți câini, „în limita capacității de adăpostire fără a perturba acțiunile de gestionare a populației de câini fără stăpân”. Limita asta a agitat și tabăra celor care voiau eutanasierea câinilor, și a potențialilor adoptatori. „Facem hotel de câini pe bani publici?”, au strigat unii. „O să se refuze cererile de adopție la distanță pe motiv că nu au capacitate de cazare iar câinii vor fi omorâți!”, au sărit alții.

Panica a generat extreme. Cum e doamna Elena (nu vrea să își dea numele complet, fiindcă familia ei nu știe câte animale are în casă), o veche clientă a lui Gaiță, care a sterilizat și tratat zeci de animale ale străzii. Într-un apartament cu două camere, la etajul opt al unui bloc de la periferia Bucureștiului, femeia de 64 de ani a adunat 26 de câini. Pentru că vecinii îi fac reclamații, de la începutul lunii septembrie se teme să nu li se întâmple ceva și iese din casă doar când îi plimbă, doi câte doi, la ore târzii din noapte. Tot atunci adună și pâine uscată de la ghenă.

Gaiță vede des astfel de oameni, considerându-i niște eroi care și-au distrus bunăstarea materială, s-au certat cu familiile și suportă umilințe din partea vecinilor și a mass media care i-a prezentat drept dezechilibrați mintal. În ochii lui, doamna Elena își sacrifică viața pentru interesul public – pentru că e în interesul public să nu curgă sânge.

Imagine de la un protest provocat de moartea unui copil de 4 ani, Ionuț Anghel, care ar fi fost ucis de câini în septembrie 2013.

Cealaltă extremă a fost a oamenilor convinși că trebuie eliminați câinii de pe străzi cu orice preț, chiar și al eutanasiei. Ana Măiță, mamă a doi copii de patru și șase ani, ca cei ai familiei lui Ionuț Anghel, n-a mai putut să doarmă după ce a citit pe Mediafax că un copil a fost mâncat de câini în București. A plâns, gândindu-se la Ionuț de fiecare dată când își privea fiul cel mic. „E o teamă ancestrală, a oricărui animal care face pui, că ți-l mănâncă o sălbăticiune. Și l-au mâncat în București, în crucea zilei, nu l-au mâncat în pădure.” Împreună cu alți cetățeni indignați, Măiță a fondat grupul Inițiativa pentru Responsabilitate Civică, implicându-se în toate dezbaterile publice ale legii câinilor fără stăpân.

Pentru ea și mulți ca ea, adevărul, binele, dreptatea sunt evidente: un copil a fost omorât de câini tolerați de noi toți, pentru că autoritățile sunt incompetente și pentru că inițiativele de rezolvare a problemei au fost blocate de ONG-uri și extremiști.

Gaiță ar fi în ochii lor un astfel de extremist. El crede că ar fi „o mândrie umană și națională să rezolvăm problema fără să omorâm”.

Nu poate să accepte argumentul civilizației. Pentru unii, prezența maidanezilor pe străzi ne transformă pe noi ca popor în „maidanezii Europei”. Ideea nu e recentă, antropologii văzând-o ca pe o formă de dominare a urbanului asupra mediului înconjurător. Orașele se clădesc departe de păduri și țin sălbăticiile la distanță; într-un oraș civilizat dezordinea nu este permisă. Aceeași teorie susține că modernitatea poate atinge niveluri de vârf, în care se petrece o întoarcere nostalgică la natură. Dar toate aceste niveluri, de la conviețuirea cu natura, la fuga de ea, dominarea ei și reconectarea cu ea, coexistă și creează contradicții.

Pentru Gaiță, a avea câini comunitari bine întreținuți pe străzile capitalei nu e o rușine. I se par ridicole și comentariile străinilor care numesc România barbară pentru că în 2013 a votat o lege care include eutanasia, când și ei au aceeași legislație. Înțelege că teama străinilor este că România va face din nou eutanasieri cu bâta, dar pentru el discuția nu este despre asta. „Singura problema va fi să se facă eutanasii corecte, nu că se omoară sute de mii de câini!” Pentru el, calea nu e să-i convingem pe alții, ci să ne convingem noi între noi ce e bine să facem.

Nu poate să accepte argumentul că le-am face un bine câinilor salvându-i de la o viață chinuită, pe stradă sau într-un adăpost. Știe că viața unui câine pe canapea e mai confortabilă decât viața unui câine din fața blocului; că un câine din fața blocului e mai fericit decât un câine dintr-un padoc aglomerat al unui adăpost. Dar pentru el, comparația ar fi așa: dacă pe un om sărman care împarte o cămăruță cu încă 10 nu-l eutanasiem ca să-l salvăm de la o viață tristă, de ce am eutanasia un câine?

Nu poate să accepte argumentul mușcăturilor. Îi înțelege pe cei nemulțumiți că se simt obligați să socializeze cu câinii de pe stradă, să le suporte lătratul și mirosul, sau să-și bugeteze lunar sume pentru hrana lor – ca să nu fie mușcați. Dar e convins că oameni mușcați vor fi întotdeauna, chiar și fără câini fără stăpân. Se uită la statisticile din străinătate: în Marea Britanie, din 2005 până azi, 17 oameni au murit în urma unor atacuri de câini cu stăpân. În 2012, 35 de americani au murit mușcați de câini, nouă dintre ei, copii.

Nu poate să accepte argumentul că ar fi o soluție mai simplă să-i omorâm. Deși știe asta. Dar lui istoria i-a dovedit că niciun foc de armă tras n-a rezolvat peste noapte problemele omenirii. Eutanasierile din 2001 – 2007, când, potrivit ASPA, în București au fost eutanasiați 144.339 de câini fără stăpân, n-au curățat orașul și n-au oprit robinetul care alimentează constant. El crede că omul își acceptă cu umilință condiția când o catastrofă naturală duce la pierderea a nenumărate vieți, inclusiv animale. Dar când masacrul se întâmplă programatic, pe bani publici, trauma i se pare de nedepășit. „Inevitabil te marchează și te schimbă ca om între oameni.”

Nici nu poate să pună oamenii și animalele în balanță. Nu crede că salvăm copii omorând câini – cel mult îi schilodim moral și emoțional, comandând masacre în numele și sub ochii lor. Chiar dacă inteligența speciei diferă, el crede că avem capacități similare de a simți suferința, oamenii și animalele, iar datoria noastră morală e să evităm, dacă putem, provocarea suferinței. S-a lovit de ideea asta încă din facultate, unde se promova dictonul atribuit lui Pasteur: „Medicul uman salvează oameni, medicul veterinar salvează omenirea”. Dar el nu a devenit veterinar ca să salveze oamenirea. El a devenit veterinar ca să-și salveze pacienții, adică animalele.

Știe că sunt oameni care l-ar urî pentru asta. Felul în care vede el lumea contrazice ierarhia pe care s-a construit societatea umană. Știe că sunt oameni care, văzând reacția mai multor veterinari care au declarat public că sunt împotriva eutanasierii câinilor sănătoși, au spus că ar trebui să nu mai profeseze pentru că au uitat că sunt în slujba oamenilor.

Pentru el, soluția nu poate să fie simplă. Pentru că el știe cum e să omori un câine.


După patru ore de radiografiat, recoltat sânge, schimbat pansamente și preparat medicamente, la ora 15:00, veterinarului îi mai rămâne doar ultimul pacient al zilei. Programul oficial s-a încheiat la 14:00, sala de așteptare e goală, magazinul de hrană e închis. Dezinfectează masa argintie de consultație și așază pe cea de radiografie o seringă sigilată și o cutie albă cu un cap de mort negru. Roagă o colegă să mai rămână cinci minute, cât îl aduce din staționar pe Bălănel, câinele mare, alb gălbui, pe care l-a fotografiat dimineață.

Pe Bălănel l-a adus ocrotitoarea lui la clinică la începutul anului. Soțul ei s-a împrietenit cu câinele, care trăia în curtea întreprinderii unde lucra, și anul trecut au decis să-l ducă la țară, la părinți. Dar au observat că i-a apărut un mic neg pe bot care se tot umfla. Un veterinar le-a spus că e o inflamație de la dantură și că o să se retragă cu antibiotice. După câteva luni, un alt veterinar i-a pus diagnosticul de cancer neoperabil. Bălănel respira tot mai greu și nu mai mânca bine. Apoi, mai mulți prieteni au sfătuit-o să-l ducă la Gaiță.

După mai multe analize, veterinarul l-a operat pe Bălănel, apoi i-a făcut două ședințe de citostatice. Părea că înțelege tot ce se întâmplă și coopera docil la toate tratamentele. După tratament, ieșea în curtea clinicii și se juca ca un pui. În primăvară însă, tumora benignă a recidivat și, după încă două operații și tratamente cu citostatice, a tot crescut până i-a acoperit botul, urechea și ochiul stâng.

Chiar și când arăta „ca un monstru”, cu botul umflat acoperit de o crustă roșie, înnegrită pe alocuri, Bălănel dădea din coadă, mânca cu poftă și ieșea vesel din staționarul unde era internat. Acum o lună, ocrotitorii lui au întrebat dacă are dureri și dacă ar trebui eutanasiat, dar Gaiță le-a spus că încă nu. El crede că o zi de viață e o minune prețioasă și îi e foarte greu să o ia. În niciun caz nu se grăbește să facă asta. „Dacă animalul mănâncă și dacă vrea să vadă ziua următoare, ziua aia contează”.

Dar în ultima săptămână, Bălănel a mâncat tot mai puțin și în ultimele două zile nu s-a atins de mâncare. Gaiță știe că eutanasia este acum ultimul act medical pe care-l mai poate face pentru el, dar nu poate să nu-l impresioneze. Nici nu încearcă să-și abată gândul, să fugă de suferința asta profesională. Pleacă acasă bântuit de ea și se trezește noaptea tot cu ea.

Veterinarul îl aduce pe Bălănel în brațe, colega deschizându-i ușile în drum spre sala de examene speciale. Câinele e imobil pentru că a primit deja o injecție de tranchilizare, dar are ochii deschiși. Veterinarul îl întinde pe masă și-l mângâie pe creștet, ocolind tumora care supurează și răspândește un miros greu. 

Apoi trage perdeaua albastră de la fereastra din dreptul mesei și lasă soarele de noiembrie să pătrundă pe fața câinelui, care clipește lent și respiră sforăit. Colega îi montează branula pe laba din spate și veterinarul îl mai mângâie încă o dată înainte să-i administreze în venă anestezicul.

După opt secunde, Bălănel închide pe jumătate ochiul drept, neacoperit de tumoră, și adoarme. Sforăiturile sunt mai dese și mai zgomotoase. Acum nu mai simte nimic, veterinarul poate să-i facă injecția cu T61, o soluție din trei substanțe care-i va opri inima, respirația și funcțiile cerebrale. Rămân doar ei doi, în încăperea încălzită de soarele de toamnă, veterinarul și câinele pentru care nu mai are nicio altă soluție.


* Nici Ana Maria Ciobanu, nici Andrei Pungovschi nu au fost prezenți în momentul eutanasierii câinelui, respectând etica acestui act medical.

Chiar și în aceste vremuri, misiunea noastră rămâne aceeași: spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea de abonați. Dacă ajungem la 4.500 de oameni care ne susțin, veniturile din abonamente vor fi jumătate din cele necesare ca să producem jurnalismul pe care îl facem.

Susține-ne cu un abonament digital. Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă și investești direct în echipa noastră editorială. 

Abonează-te.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *