A fi în lume, așa cum este ea

Trăim parcă într-o criză continuă. Doar dacă ne uităm la pandemie, la războiul de la graniță și la perpetua amenințare a schimbărilor climatice, devine tentant să ne gândim la cum am putea evada. Însă doar găsind moduri de a trăi în lume așa cum e putem s-o și îmbunătățim. Așa că am întrebat opt artiști, activiști, antreprenori, sociologi, jurnaliști cum rămân prezenți și cum își definesc misiunile personale.

Mihai Toma

19 ani

Copil liber, care va fi bine

De când a început pandemia, am luat bacul și am terminat liceul, m-am îndrăgostit pentru prima dată, m-am mutat singur din Buzău în București, am intrat și m-am lăsat de facultate. 

Mi-am dat seama că viața nu e doar despre mine, pe principiul că am două urechi și o singură gură și ar trebui să le folosesc proporțional. Adică să ascult mai mult decât să vorbesc. 

Le spun prietenilor, bunicilor, vecinilor: „hai să ne vedem să mai povestim”, ca să-mi amintesc că și ceilalți au viața lor și că nu exist doar eu, singur cu luptele mele.

M-am întrebat dacă ar trebui să-mi dedic viața activismului și voluntariatului, dar am ajuns să cred că a fi prezent în lume nu înseamnă să-mi dedic viața tuturor crizelor umanitare, ci să mă informez corect și să spread awareness, în timp ce-mi duc mai departe scopurile și obiectivele mele.

Găsesc cu greu motivație în muncă, pentru că nu știu încotro mă îndrept. Ce caut totuși mereu în tot ce fac sunt bucuria și entuziasmul pe care le-am simțit în liceu când făceam dezbatere sau când mi-am deschis businessul de fotografie. După sentimentele astea mă ghidez când încerc ceva nou.

Pe Toma îl găsești pe Instagram la @tomafrate.


Bogdan-Alexandru Stănescu

43 de ani

Director editorial, scriitor și traducător

Acum doi ani am schimbat jobul, după 14 ani în care am lucrat pentru editura Polirom, ca director editorial. Am început o colecție nouă la editura Trei, Pandora M. Cu asta s-a schimbat absolut totul, pentru că ajunsesem într-un fel să mă identific cu editura unde lucram. Eram Polirom și a fost o încercare majoră să mă rup.

Pentru că am doi copii care sunt încă destul de mici, eu personal nu-mi permit să fiu dărâmat de ce se întâmplă nici în afara granițelor, nici între granițele țării, nici dacă ne referim la aceste schimbări implacabile, climatice. Ce mă ajută este să-mi asum această mască de tată în fața copiilor și asta îmi induce și mie un soi de responsabilitate și optimism. 

În ultimii patru ani am scris Abraxas, dar în ultimii doi ani l-am finalizat. Pe mine izolarea m-a ajutat să mă concentrez asupra cărții.

Cartea e prezentă. Ea e prezentă chiar dacă a fost scrisă acum 100, 500, 2.000 de ani. De aceea, nu pot decât să fac o pledoarie pentru meseria de editor și pentru produsul ei. Cartea are o doză de magie care face ca un om mort de 100 de ani să fie prezent, să fie cu tine și să te accepte lângă el.

Cel mai recent roman al lui Bogdan este Abraxas; citește un interviu despre carte sau comandă romanul la pachet cu cel mai nou număr DoR.


Alexandra Blaș

33 de ani

Bucătar

„Ai înnebunit la cap?! Cum să deschizi un restaurant în pandemie, cu murături prăjite?!” Le-am spus hold my beer și m-am ambiționat să le demonstrez că se poate și cum spun eu. Nu am avut nevoie de un context favorabil. Dacă chiar crezi în ce faci, nu poate să nu meargă.

Eu sunt Pickles, sunt acolo în fiecare zi, 100%. Îmi iau toată energia de acolo și acolo o și las, nu plec cu nimic acasă. Fac asta cu multă pasiune și îmi vine natural. Locul nu poate exista fără mine, când am avut nevoie de vacanță, am închis și toată lumea a luat concediu. Am nevoie, trebuie să fiu mereu prezentă acolo.

Îmi place să cred că nu am compromis mâncarea pe care o fac, reprezintă tot ceea ce cred eu că e bine, cu toate cunoștințele pe care le-am acumulat până acum. Validarea supremă vine de la clienții care se întorc săptămânal sau de la oamenii care zic: „Ai postat ceva nou pe Instagram, vrem!”. Aș vrea să ajung într-un punct în care oamenii să aibă încredere în alegerile mele culinare, să fiu un ghid pentru mâncare, un deschizător de căi. 

Pentru că asta știu, asta fac, asta trăiesc.

Pe Alexandra o găsești la restaurantul Pickles, din București, de miercuri până duminică.


Alexandru Cucu

28 de ani

Dezvoltator software și tech manager la AMAIS (Asociația Metodelor Alternative de Integrare Socială)

Cred că au fost anii maturizării mele sau finalizării ei. Pandemia m-a prins la 26 de ani abia împliniți cu mai multe planuri și un job în IT. Mi-am schimbat jobul de două ori în pandemie. A fost puțin ciudat, dar după aceea a devenit o normalitate să lucrez cu colegi pe care nu-i cunosc fizic, dar ajung să-i cunosc online.

Cred că misiunea mea e de a schimba ceva, de a îmbunătăți viața oamenilor din jur. O las atât de abstractă pentru că se raportează și la activitatea socială, și la activitatea de specialist IT.  

Mi-am îndeplinit misiunea când am rezolvat o nevoie prin lansarea platformei SeeYou, care pune împreună persoane nevăzătoare și voluntari care vor să-i însoțească în diverse locuri unde au nevoie. 

Pentru mine, să fiu prezent înseamnă ca, dacă mă duc într-un loc, să fiu acolo, nu să stau cu telefonul în mână. Dacă mă implic în ceva, într-un proiect fie de IT, fie social, să mă implic cât mai pe bune. Dau tot ce pot în acel moment, nu există să dau parțial.

Mai multe despre AMAIS pe amais.ro.


Cosima Rughiniș

46 de ani

Profesoară de sociologie, Universitatea din București

Mintea și sufletul omenesc sunt mici. Nu poți să trăiești, ca o persoană, și războaie, și pandemie, și uragane, și foametea, și sclavia. La un moment dat apar decuplări, negări și indiferențe. 

Am o diviziune a muncii cu soțul meu, fiecare își asumă alte catastrofe pe care le procesează și le gestionăm împreună. Eu sunt mai mult pe partea cu clima. De când cu copiii, care sunt la liceu, și cu pandemia, m-a izbit această urgență. 

Încercăm să încorporăm în viața noastră, fără să ne panicăm foarte mult, lecțiile despre lume. Să mâncăm mai puținăcarne, să ardem mai puțin petrol, să consumăm mai puțin plastic. 

Am o motivație mult mai puternică să cunosc mai bine oamenii din jur care gândesc pe aceeași frecvență. Înainte eram foarte mulțumită și fericită să citesc texte. Acum vreau să mă înțeleg mai bine cu colegii mei din universitate. Mi-a crescut dorința de a vorbi cu oamenii care sunt lângă mine și să vedem ce am putea face împreună, că singur nu poți să faci nimic. 

Cred că virtutea pozitivă e curiozitatea. Să transformi crizele, pericolele și dezastrele în întrebarea „Dar oare ce se întâmplă? Dar de ce? Ce ar putea fi făcut?”. Și totul împreună cu cei din jur care rezonează la aceleași preocupări. 

Mai multe despre munca Cosimei găsești pe nameofthegame.ro.


Mircea Barbu

38 de ani

Reporter

Sunt mult mai bine într-un dezastru decât sunt în normalitate. Și asta pentru că m-am expus mult mai mult la dezastre, de la coronavirus, la Siria, Irak, Fâșia Gaza. A ajuns să fie o formă de firesc. Mă simt mult mai confortabil în Ucraina, în prima linie, decât aici. Sunt un martor în interesul publicului, consemnez ce văd, ce aud și ce înțeleg.

Nu sunt foarte prezent în viața mea personală, e un lucru care mă sperie un pic. În pandemie, m-am mutat din București înapoi acasă la Roșiorii de Vede, unde m-am născut și am crescut. Mi se părea un eșec să vin înapoi acasă, în dormitorul meu din liceu, dar pandemia a fost oarecum o scuză bună să stăm aproape de familie. Și mi-am descoperit părinții, fiind acolo zi de zi.  

I-am văzut mult mai îmbătrâniți. Îmi dau seama că e ultima noastră perioadă pe care o vom petrece împreună, eu ca fiul lor, ei ca părinții mei. Au 65-70 de ani și, cumva, mă bucur enorm că pot să-i mai văd o dată, că pot să petrec un an, cinci, cât o mai fi, cu ei, datorită acestei pandemii. M-am relocalizat profesional, emoțional, psihic și fizic. 

Mircea Barbu a documentat anul acesta războiul din Ucraina. Urmărește-l pe Facebook.


Katia Pascariu

38 de ani

Actriță

De anul trecut, am luat-o într-o zonă de risc și experimentare, și fizică, și emoțională, riscuri pe care nu mi le asumam înainte. Lucruri pe care mi le doream și înainte, dar mi se părea că mai e timp. 

Pentru mine, unul dintre efectele pandemiei e că, băi, o viață ai, vezi-ți de muncă, dar nu mai refuza lucruri, aruncă-te. Mai și riscă, mai schimbă un pic felul de a trăi. 

Înainte intrasem într-o vrie în care nu apucam să mă opresc. Deși nu mi s-a schimbat felul de a munci și dorința de a face lucruri importante și cu sens, de a pune umărul la niște discursuri, într-un fel nu mi se mai pare că e cel mai important lucru din viața mea. 

Mi s-a schimbat felul în care privesc relația cu apropiații. Sunt aceiași oameni, dar valorizez cu totul altfel rolul lor în viața mea și ce înseamnă de fapt să ne avem unii pe alții. 

Multe lucruri le-am învățat de la pisica mea. Am stat foarte mult cu ea în pandemie și am observat-o. Ea trăiește în prezent; dacă doarme, doarme; dacă se joacă, se joacă; dacă vede o muscă, musca aia e cel mai important lucru. Vrea iubire, cere iubire. 

Katia a jucat în Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (2021).


Roman Tolici

48 de ani

Artist plastic

Mi s-a născut un copil fix în pandemie. Și apariția unui copil resetează totul. Pur și simplu vine un soi de bucurie și nu se mai justifică pesimismul pe care-l ai înainte. Nu-l interesează pe copil pesimismul tău. 

Sunt suficient de bătrân să fi trecut prin multe experiențe. Noi avem tendința să uităm, ca și cum înainte de 2020 nu s-a întâmplat nimic special, ceea ce nu-i adevărat. Am asistat la căderea unui imperiu, acum asistăm la încercarea de a reface acest imperiu. 

În practica artistică te hrănești cu ceea ce se întâmplă în jurul tău, dar și în tine. Niște evenimente extreme ne dau teme mai serioase pentru creație. Această prezență poate apărea în orice moment. Să fiu pe fază când apare o idee și să nu-mi fie lene să o dezvolt mai departe. Apoi e vorba de prezența din atelier. O viziune poate fi foarte frumoasă și grandioasă, dar ca ea să devină realitate trebuie să accepți și neplăcutul proces îndelungat de lucru.

Oamenii care reușesc să fie prezenți fac diferența. Reușesc să scoată din ei ceva bun, pentru că noi la bază suntem niște animăluțe destul de anoste. Toate astea ne fac să ne căutăm un sens cu adevărat uman. Să facem ceva ce nicio altă ființă nu poate face. Zburăm, mergem, ne scufundăm. Pare că le-am făcut pe toate, dar în continuare trebuie s-o mai facem încă o dată și încă o dată.

Lucrările lui Roman sunt pe romantolici.ro.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.