Aici este pericol

Cum am învățat să-mi accept depresia, să cer ajutor, să mă internez la psihiatrie și să iau medicamente ca să mă fac bine.

Povestit Alexandrei Țipțer.

*Persoana pe care am intervievat-o a preferat să nu-și facă public numele, pentru că oamenii despre care povestește nu ar accepta expunerea și nu ar înțelege. Dar și pentru că simte că mai are nevoie de puțin timp pentru a trece peste ce s-a întâmplat.   

De doi ani de când am început să merg la ședințe de terapie prin psihodramă sunt mai bine emoțional. Psihodrama este o formă prin care pacientul lucrează ca protagonist, interpretând propriul rol în diferite situații, cu scopul de autocunoaștere și dezvoltare. Odată la șase săptămâni, alături de alte 12 persoane, ne strângem și începem să povestim prin ce-am trecut și ce am vindecat. Petrecem aproape un weekend întreg împreună și de-a lungul timpului am învățat să avem încredere unii în alții și să ne sprijinim, iar formatoarea noastră, o doamnă de 70 de ani, ne ascultă și ne face să fim mai prezenți.

Mi-a fost foarte greu să cer ajutorul celorlalți sau să vorbesc cu ei din cauza vinovăției. Mama mi-a spus la un moment dat că viața ei s-a schimbat după ce m-am născut, iar asta a făcut ca stările mele emoționale să se intensifice. Și am luat tot răul care s-a întâmplat asupra mea și multă vreme mi-am spus că nu merit și că trebuie să rabd.

De 47 de ani am fost mereu într-o stare de neliniște. M-am născut cu cordonul ombilical răsucit în jurul gâtului, moment în care era să murim și eu, și mama. Am trăit dintotdeauna cu ideea că lumea e un pericol, așa că obișnuiam să mă izolez foarte mult. Sufeream de insomnii dese încă de pe vremea când stăteam în Călățele, o localitate aproape de Cluj, unde am copilărit până la 14 ani. Locuiam cu mama, tata și sora mea, într-o casă de la țară, unde obișnuiam să aduc premiul I și să fiu lăudată pentru că eram un copil care învăța. Nu mereu voiam să fac asta, dar în momentul în care citeam mă calmam, pentru că mă simțeam în siguranță.

În copilărie eram piele și os, pentru că nu aveam poftă de mâncare și credeam că nu am pentru ce să trăiesc. Mâncarea mea preferată era ceapa cu ulei și oțet pe pâine. De multe ori se întâmpla ca tata să consume alcool și să o lovească pe mama sau să o alerge prin curte, să arunce lucruri prin casă, să spargă geamuri sau să dea cu scaunele de toți pereții. Așa că eram într-o permanentă alertă, jobul meu de noapte era să o apăr pe mama și să-l liniștesc pe el.

Îmi amintesc că trebuia să merg la școală, dar în perioada în care tata consuma alcool, mă puneam în pat și mama se uita pe geam să vadă dacă vine, cum vine, și abia după ce-l auzeam că sforăie, adormeam amândouă. Asta mă motiva să iau note mari la școală, pentru că simțeam că aduc o recompensă mamei. Ea voia să am performanță pentru că avea nevoie de motivație să ducă lupta asta.

Dar nici la școală lucrurile nu stăteau bine. Dorința de a mă izola a apărut și din cauza strabismului foarte accentuat de care sufeream. Pentru că locuiam la țară, oamenii râdeau de mine, li se părea amuzant felul în care îi privesc. Așa că de fiecare dată când ieșeam din casă, în mintea mea era gândul: Să vedem cine va mai râde azi. Mă uitam la ceilalți copii, care făceau ce voiau și nu trăiau cu presiunea că se va râde de ei când vor vorbi sau vor ieși din curte.

Nu le povesteam celor din jurul meu prin ce trec sau despre cum mă simt, pentru că simțeam o rușine permanentă. Când mă duceam afară îmi era teamă de ceilalți, când mergeam în casă îmi era frică de tata, că va veni și va face ceva foarte grav. Și mă simțeam în siguranță când rămâneam singură. Erau momente în care mă gândeam: Oare oamenii se uită pentru că am strabism sau pentru că știau cine era și ce făcea tata?

M-am mutat la 14 ani de acasă, când am început liceul sanitar în Cluj. Atunci locuiam la sora mamei, unde nu exista violență, dar exista un bebeluș de care aveam grijă uneori . Și totuși nu puteam să mă simt în siguranță, pentru că mă gândeam la mama și stresul era și mai mare pentru că știam că putea să o omoare și nu aveam ce să fac.

În clasa a XII-a m-am mutat de acolo, iar tristețea mea s-a accentuat și mi s-a oprit menstruația. Am mers să-mi fac o ecografie și mi s-a spus că din punct de vedere anatomic nu o să am copii, că șansele sunt infime. Lumea a răsuflat ușurată că nu eram gravidă, dar nimeni nu s-a gândit la ce informație am primit, așa că starea mea s-a degradat. A fost perioada în care am mers pentru prima dată la un neuropsihiatru de copii împreună cu mama, dar nu am reușit să rezolvăm nimic. Atunci am avut și primele gânduri suicidare.

După ce am terminat liceul sanitar în 1991, am început să lucrez într-un spital din Cluj, ca soră medicală. Eram pe secția de urgențe și trebuia să stau noaptea, să lucrez 12 ore, într-o stare de alertă pentru că putea să vină mereu salvarea. Pe lângă spital, după recomandarea unei colege, m-am dedicat foarte mult studiului și m-am înscris la Facultatea de Psihologie. Problemele cu somnul s-au intensificat, pentru că în continuare lucram. Nu puteam să ațipesc, și nu puteam nici să mă recuperez a doua zi pentru că eram la facultate.

Pe parcurs mi-am dat seama că nu vreau să sfârșesc acolo, pentru că mi se părea că meseria mea ajută pe moment, dar vedeam cum oamenii aceia se întorc după câțiva ani cu aceeași problemă. Și mi se părea că e o muncă în zadar, fără o finalitate.

Cu toate că acum sunt liniștită și stabilă emoțional, în anul II de facultate am avut prima tentativă de suicid. Simțeam că nimic din viața mea nu are sens, că munca nu-mi dă nicio satisfacție și că vreau să se termine. Nu am pățit nimic, m-am trezit a doua zi, când am auzit cum bate la ușă o colegă îngrijorată că nu am mai venit la facultate. A doua tentativă de suicid a fost la 24 de ani, momentul în care am și fost pentru prima dată la psihiatrie. Doctorița de gardă i-a spus mamei că este o problemă a vârstei și nu m-a internat. Atunci mama mi-a spus că nimeni nu se gândește la cum se simte ea și m-am învinovățit și mai mult.

A doua zi am mers la facultate și am vorbit cu profesorul meu de psihoterapii și i-am povestit prin ce trec. A fost primul om care m-a ascultat și pe care îl simțeam prezent în discuție. Mă întâlneam cu el într-o cafenea și stătea cu mine cât aveam nevoie și puteam vorbi orice cu el. Dar chiar dacă mă simțeam înțeleasă, în acea perioadă bunicul meu a murit și am început să mă simt și mai singură. M-am dus la șeful de catedră și i-am spus că nu mai pot continua să merg la facultate, mai ales că se apropia sesiunea. Așa că mi-am întrerupt anul.

Pentru că mă simțeam în continuare rău, mi-am luat o lună de concediu fără salariu și am mers acasă, cu toate că mama și tata nu știau cum să mă ajute. Se gândeau: Deci această ființă a făcut liceul sanitar și acum e la psihologie și nu știe ce să facă? Dacă ea nu știe ce să facă, noi de unde să știm?

Pe parcurs, mi-am adunat puterile și m-am întors la facultate, pentru că era tot ce puteam să-mi doresc. Acolo mi-am cunoscut și fostul și singurul soț și ne-am mutat împreună în Brașov după ce ne-am căsătorit. Atunci am lucrat ca asistentă medicală la un ONG care făcea servicii la domiciliu, adică îi îngrijeam sau vorbeam cu ei, eram mai mult un soi de psiholog pentru că era foarte mult contact cu oamenii. Apoi am mai lucrat la un centru de zi pentru vârstnici și apoi la un centru maternal. După patru ani ani am divorțat, am cunoscut pe altcineva și m-am mutat la Satu Mare.

Aveam 32 de ani și am început să lucrez la un centru pentru copii cu dizabilități. Apoi am intrat în șomaj și am început să fac curățenie ca să câștig bani în plus, iar în cele din urmă am lucrat ca psiholog la un cabinet psihologic. Am găsit mereu în muncă o resursă, un mod prin care să uit că uneori mă simțeam singură, că împovăram oamenii cu povestea mea sau că nu mă simțeam ascultată de oamenii din jurul meu.

Relația nu a funcționat, deși mă simțisem iubită. Am clacat în momentul în care am aflat că s-a despărțit de mine pentru cineva care avea doi copii, și mi-am amintit că eu nu pot avea.

Mi-am dat demisia de la cabinet și nu găseam nimic ce să-mi aducă bunăstare, așa că m-am mutat cu sora mea la Cluj, și aveam grijă de copilul ei. Până atunci nu-mi plăceau copiii, pentru că în mintea mea era doar gândul că nu o să am, și a fost primul copil de care m-am apropiat cu puțin curaj. În perioada aia nu lucram, singura mea ocupație era să stau cu nepoțelul.

Dar nu puteam să dorm deloc. Mă puneam în pat, aveam tot felul de gânduri și când ațipeam, simțeam că mă trage ceva în jos și tresăream. Și asta timp de șase luni. Nu-mi amintesc să mă fi odihnit în perioada asta. Nu mai aveam putere, nu puteam să mă angajez din nou, era o stare de oboseală, că toate bateriile mi s-au descărcat, și totul în jurul meu era lipsit de speranță. Uneori mergeam cu cel mic și simțeam că amețesc și că nu mai pot să-l supraveghez.

La 39 de ani am fost internată pentru prima dată la psihiatrie. Părinților mei le-a fost foarte greu să mă ducă acolo, pentru că știau că o să mă doară, că o să mă gândesc mereu la această stigmă, de pacient psihiatric. Iar în vremea aceea nu aveam nici asigurare medicală. După ce am muncit atât, când am avut nevoie, nu am avut asigurare medicală. Dar doctorul m-a primit chiar și așa, a pus sănătatea mea pe primul loc. Omul acela primea la consult 30 de oameni pe zi, fără bani. Din nou, a fost un om care m-a văzut, pe care l-a interesat cum mă simt, care era prezent în ceea ce-i povesteam. Și i-a făcut și pe părinții mei să fie așa.

Am primit diagnosticul de episod depresiv major cu elemente psihotice.Depresia majoră înseamnă că sentimentele de tristețe, de vid interior, insomniile sau hipersomniile, agitația sau lipsa de energie ori sentimentele de vinovăție excesivă sau de inutilitate sunt foarte intense. În plus, vin la pachet cu o lipsă a capacității de gândire sau concentrare ori indecizie, iar gândurile recurente sunt legate de moarte și există tendințe suicidare. Dacă stările persistă două săptămâni, în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, atunci poate fi diagnosticată. Iar în ceea ce privește episoadele psihotice se manifestă prin delir, halucinații sau vorbire dezorganizată, incoerentă.

Atunci am început să iau antidepresive și antipsihotice, ca să pot să dorm. Pentru mine era îngrozitor gândul că trebuie să le iau. Dar am început să mă recuperez, simțeam pentru prima dată că sunt copil, că cineva are cineva grijă de mine. După 21 de zile m-am externat și am încercat să o iau de la capăt.

La un an după perioada asta, în 2011, am plecat singură în Spania, la un voluntariat într-un ONG cultural. Dar pentru că stăteam destul de prost cu banii, am ales să fac curățenie, ca să pot să mă întrețin. Așa că au venit iar insomniile năvală, mă mutasem în alt oraș, nu mai aveam resurse, m-am întors acasă și m-am internat din nou. După aproape un an m-am internat la același doctor și a fost perioada în care am aflat și despre pensia de boală, am acceptat să o primesc și am stat cu ai mei la țară. Aveam 41 de ani. Când m-am întors în casa în care am copilărit, depresia s-a reinstalat. Tata era din nou cu alcoolul și atunci m-a lovit pentru a doua oară în viața lui. A venit foarte furios și s-a răstit la mama și m-am pus în fața lui și i-am spus: Dacă vrei să lovești pe cineva, lovește-mă pe mine. Nu mai aveam nimic de pierdut în momentul ăla.

Am stat acolo și chiar am sperat că o să se termine așa, mi se părea un sfârșit destul de demn, dar m-a lovit atât de tare încât una dintre urechi nu mai este foarte bine. Atunci mama nu a mai răbdat și a venit cu o forță încât l-a trântit pe pat. Și atunci a realizat că nu se poate lupta cu noi, a fost pentru prima dată când cineva l-a pus jos și s-a oprit. A doua zi ne-am cerut iertare, iar după cinci zile a făcut infarct și a murit.

A fost momentul în care am realizat că era foarte nefericit. Și o mare parte din nefericire era și din cauza a ceea ce ajunsesem. Tatăl meu a copilărit într-o sărăcie incredibilă și a încercat să ne ofere mereu tot ce aveam nevoie, doar că nu știa să-și exprime emoțiile. Când era în clasa a IV-a l-au trimis cu animalele pe câmp, singur, cu câinele. Și el trebuia să aibă grijă de ele, și noaptea veneau lupii. Mă întreb cât a avut tatăl meu anxietatea de mare?

La 44 de ani, am mers din nou la un consult ginecologic, iar cu ultima tehnologie mi-au spus că toată viața am putut să fac copii și că nu am avut nicio problemă. Pur și simplu nu s-a întâmplat să rămân însărcinată până atunci. Așa că am clacat din nou, m-am reinternat la psihiatrie și mi-am dat seama că nu mai pot să renunț la tratament.

De când fac atelierul de psihodramă, am reușit să povestesc mai mult prin ce am trecut și să nu mă mai învinovățesc. Am înțeles că am nevoie de tratament și că pensia de boală (de invaliditate, care este pe  baza anilor de muncă efectuați până în momentul îmbolnăvirii și cuprinde diagnosticul de depresie. Pensia o primești după mai multe internări pentru că rebuie să dovedești în timp că nu ești capabil să muncești) nu e o rușine, ci mă ajută foarte mult să fiu stabilă și să am grijă de mine. Din 2014 de când am început să o iau, după ce am fost internată de urgență la psihiatrie, de mai multe ori, mi-a oferit o siguranță emoțională. Nu mi-am mai permis luxul să nu pot să dorm, să nu știu dacă a doua zi mai am pâine și să stau cu presiunea că nu am o stabilitate financiară. Este greu pentru mintea mea să proceseze o situație de incertitudine. Am reușit să rezolv și blocajele cu mama, care a împlinit 69 de ani, vorbim mai deschis și i-am spus tot ce am avut pe suflet. Chiar și lucruri mai dure, mai neplăcute, dar acum simt că ne-am apropiat.

Din octombrie am început să fac voluntariat la Minte Forte, un ONG care desfășoară activități legate de sănătatea mintală. Și mi-au propus să conduc un grup de suport pentru pacienți psihiatrici pentru că am o experiență asemănătoare.

Lucrurile astea nu s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi cerut ajutor din partea celorlalți, dacă nu aș fi acceptat ce sunt și dacă nu m-aș fi internat. Oamenii ar trebui să învețe să se cunoască, iar specialiștii să ofere ajutor și gratuit, așa cum am primit în momentul în care aveam nevoie cel mai mult. Există foarte mult ajutor acum față de 1990 și totuși nu mergem să-l cerem. Urmează să mă mut singură, într-un apartament din Cluj, și sunt hotărâtă să fac formare și să devin psihoterapeut. Doar că diagnosticul de depresie cu elementele psihotice s-ar putea să-mi încetinească puțin procesul. Dar nu mai vreau să pun presiune pe mine. M-am pus în sfârșit pe primul plan pentru că m-am neglijat prea mult.

În cazul în care treci printr-o perioadă mai grea și nu ai idee cum să apuci lucrurile sau cum să găsești un specialist cu care să te conectezi, articolul celor de la Headspace ți-ar putea fi util.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*