Curajul de a vorbi despre abuzuri

Fetele au astăzi mai mult curaj să vorbească despre stereotipuri de gen, abuz și agresiune sexuală. Cum le putem sprijini să o facă în siguranță?

Am fost mai degrabă copilul care tăcea decât ăla care vorbea. Știam pe de rost cărțile din biblioteca îngrămădită din cartier, dar nu știam să pun în cuvinte când ceva nu-mi convenea în familie: un unchi care mă ciupea de obraji, mătușile care mă întrebau când mă mărit, tata care mă întreba dacă chiar ies afară cu blugi atât de scurți.

Nu știam ce e feminismul, dar simțeam că era nedrept ce vedeam: mama preda opt ore la școală și când venea acasă punea masa, spăla vasele, ne ajuta pe mine și pe fratele meu la lecții, făcea curat și apoi se pregătea pentru a doua zi, în timp ce tata avea un alt fel de prezență – a bărbatului care muncește și care ne spune cum ar trebui să stea lucrurile, cum ar trebui să învățăm, să ne purtăm, să ne gândim la viitor. Nici nu încercam să-i ușurez viața mamei, iar ea nu-mi cerea sau impunea ajutorul. Mâncam ce gătea, apoi mă întorceam în cameră și îmi făceam griji pentru ziua de mâine la școală. Preferam să evit, să mă țin de carte și să merg mai departe.

Nici școala nu mi-a dat instrumentele cu care să numesc realitatea asta. Educației mele, într-un liceu care era mereu printre cele mai bune din Ploiești, îi lipseau noțiuni despre inegalitate de gen și rolurile moștenite de femei și bărbați din generație în generație. N-aveam cum să le chestionez. Am încercat mai des să mă adaptez decât să iau atitudine. Când colegii de clasă făceau topuri cu fetele care „arătau bine”, râdeam cu ei. Printre fete mă simțeam liberă și puteam să-mi spun părerile. Printre băieți încercam să obțin validare.

Nu știam ce e body shaming, dar internalizam mesajul că e normal ca băieții să privească și să judece fetele pentru corpurile lor: când o fată era prea înaltă, prea slabă, prea mică, prea grasă, prea tăcută, prea serioasă, cu vocea prea sus, cu râsul prea strident. Mă amuzam când nu era vorba de prietenele mele, iar când discuția mă deranja plecam. Tăceam. Nu le spuneam că poate ar trebui să nu mai facă asta. Am tăcut și când proful de istorie din liceu scotea mai des o colegă la tablă și îi spunea că arată bine; am tăcut și mai târziu, când un asistent universitar de la facultatea de jurnalism m-a scos la o cafea să vorbim, iar acolo și-a pus mâna pe a mea, mi-a făcut complimente și mi-a spus că o să-mi dedice poezii scrise de el. Pe moment mi s-a părut doar jenant și mi-am tras mâna înapoi. Mult mai târziu am înțeles că era vorba de un abuz de putere și de o încălcare a consimțământului: îmi dădusem acordul să ieșim la o cafea, dar nu și să mă atingă.

În august, într-o tabără în care adolescente au învățat despre feminism și cum să fie mai sigure pe ele, am retrăit câteva dintre poveștile astea. Ce au povestit ele era în multe cazuri mai grav decât ce am trăit eu – agresiuni sexuale, abuz și violență – și, deși pare că nimic nu s-a schimbat în bine în 10 ani, există totuși ceva diferit: fetele de azi înțeleg mai bine ce li se întâmplă și au mai mult curaj să vorbească.

În acest număr dedicăm mai multe articole discriminării femeilor și violenței de gen, subiecte care au devenit mai vizibile în discursul public vara asta, după ce un bărbat a mărturisit că a răpit și ucis două adolescente în Caracal. Colega mea Ana Maria Ciobanu a aflat de la zeci de adolescente din țară despre ce discută: lipsa de siguranță pe stradă, cum navighează între asta și nevoia de mai multă libertate de la părinți și discuțiile pe care nu le au cu ei despre sex și consimțământ. Andreea Giuclea scrie despre cum ne purtăm cu femeile în sport și cum justificăm prin medaliile câștigate abuzurile la care le supunem. Istoria ordinului de protecție din radiografia pe care o face Oana Sandu e istoria pașilor mici și lenți pe care îi facem pentru sprijinirea femeilor victime ale violenței în familie. Povestea hip-hopperilor de la Cojones Records din Vaslui spusă de Vlad Odobescu e și povestea unor bărbați din generații diferite care nu se arată vulnerabili, ca să nu pară că pierd din putere. Când au lucruri grele de spus, o fac pe WhatsApp. Când vor ca mamele lor să știe că le sunt recunoscători, pun asta în versuri.

Am crescut fără să-mi dau seama ce impact au stereotipurile și dinamicile de gen din societate asupra mea. Simt că a fost mai mult o întâmplare că nu am trecut prin bullying sau abuzuri sau hărțuire. Dacă azi fetele au mai multe resurse să identifice nedreptățile și să vorbească despre ele, și noi trebuie să le sprijinim să găsească mai ușor spațiile în care o pot face în siguranță. Mi-ar plăcea ca taberele organizate de adolescente prin forțe proprii să nu fie singurul astfel de loc. Să putem vorbi despre inegalitate de gen și hărțuire sexuală și în familie, și în școli, chiar și la muncă, cu femei și bărbați laolaltă. Ca să creștem și să schimbăm ceva împreună, nu separat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*