Aici nu ne ascultă nimeni

Cartierul Valea Rece din Târgu Mureș, dinafara și dinăuntrul bannerelor instalate de primărie, care delimitează zona săracă de restul orașului.

„Vreți să vedeți și ghetoul?”, ne-a întrebat Stelian, un bistrițean mutat recent la Târgu Mureș, care ne-a însoțit în prima zi de teren într-un sat din împrejurimi. Pe drum, de pe geamul mașinii, am văzut niște bannere întinse pe garduri, pe toată lungimea cartierului căruia localnicii îi spun Valea Rece. Am apucat să citim „Primăria Municipiului Târgu Mureș promovează: un climat de ordine și siguranță publică, integrarea socio-culturală a țiganilor, tradiția și identitatea comunității țigănești”. Și: „Cel care deschide ușa școlii, închide ușa închisorii”.

În următoarele 24 de ore i-am întrebat pe mai toți târgumureșenii cu care am interacționat ce cred despre Valea Rece. Doi jurnaliști locali ne-au spus că nu e nimic șocant în a scrie „țigani”, că ei așa își spun, că se simt ciudat când le spui „romi” și ar fi echivalentul unui prețios „domnișoară”. Își aminteau că primarul orașului le-ar fi amenajat niște dușuri în containere. Și că alți locuitori din zonă sunt deranjați că cei din Valea Rece adună PET-uri din coșurile de gunoi și lasă mizerie. Așa că primăria a amenajat niște containere îngropate, să nu mai aibă acces. 

Cartierul Valea Rece din sudul Târgu Mureșului adună cea mai mare populație de romi a orașului, care se împarte între locuințe improvizate în vârful dealului, case la baza lui și șapte blocuri cu două etaje în care primăria a amenajat 80 de garsoniere ca locuințe sociale. E o zonă locuită preponderent de romi de mai bine de 60 de ani. Nu există informaţii oficiale despre numărul persoanelor care locuiesc acolo, dar populația este în creștere încă de la începutul anilor ’90. Un raport al Băncii Mondiale arată că în 1996 erau 600 de locuitori înregistrați. Cele mai recente estimări numără în jur de 3.000 de rezidenţi. Pe lângă aceştia, există constant circa 200 de persoane care au migrat din alte zone ale municipiului sau din zone rurale. Tot studiile spun că 70% dintre locuitorii adulți sunt analfabeți.


Din cei cinci taximetriști cu care am mers în primele două zile de Târgu Mureș, toți s-au schimbat la față și au vrut să știe de ce am vrea să ajungem în Valea Rece și, mai ales, dacă avem de gând să mergem singure. Mulți ne-au zis că refuză să ducă sau să ia clienți de acolo. „Nu vor să lucre”, ne-au spus. „E mai ușor să aștepți să primești. Cine vrea să muncească în țara asta, găsește. Ei stau numai cu piranda și fac copii.”

Taximetristul pe care l-am rugat să ne ducă acolo, după ce ne-a privit lung, ca abia trezit din somn de numele cartierului, ne-a spus ferm că merge, dar că el nu urcă dealul. După încă o discuție despre mizerie, infracționalitate și că nu avem nimic de văzut, am coborât pe centura aglomerată de mașini și TIR-uri care se îndepărtau în viteză. 

Peste drum, l-am observat pe taximetrist zăbovind curios să vadă ce facem. Nimeni în afară de noi, care făceam poze și luam notițe, nu se oprea să citească pe bannere, printre imagini cu parcul, ștrandul sau poze cu clădirile din centru, lozinci ca: 

Prin folia groasă, în găuri și crăpături hodorogeau crengile tufișurilor dinăuntru. Nu știam ce e acolo, iar orașul părea că vrea să uite și să acopere zona ca să nu-i amintească la tot pasul de comunitatea care-i trăiește la doi pași de Belvedere, un cartier luxos recent construit. 

Am intrat pe drumul pietruit care pornește dinspre un afiș cu tradiția și identitatea minorității țigănești și am văzut patru copii de vreo patru-cinci ani, unii fără tricouri, alții complet dezbrăcați, care scormoneau într-un container ruginit de gunoi. O dată ce intri în cartier, vezi că bannerele sunt albe spre interior, deci mesajele imprimate de primărie nu sunt cu siguranță pentru motivarea sau inspirarea celor din zonă.

Ne-am oprit la o poartă unde trei femei își beau cafeaua așezate pe o piatră. Când le-am întrebat cum e acolo și de cât timp stau în zonă, ne-au spus că de 30 de ani și că aici, la casele de jos, e frumos, dar mai în sus nu, pentru că acolo stau țiganii, și ei fură. S-au plâns că le sar în curți și le fură tot, „nu poți să lași nimic”. Scutură nucul una-două. Le-am întrebat cum e să locuiască în spatele acelor afișe. 

„Astea le-a pus primarul acum vreo patru ani, să nu se mai vadă gunoiul. Trec TIR-urile și mai bine să nu vadă că-i urât.” În jur se înalță case cu curți îngrijite, protejate cu garduri peticite cu tablă, plexiglas, scânduri dublate, unele peste altele, cu sârmă ghimpată sau cuie. O blindare față de „ăi de sus”.

Am înaintat pe-o potecă șutită între crengi care par că se tot închid și ne-am ghidat după gunoaiele călcate și înfipte în pământ, fecale, hârtie igienică, haine și cutii de medicamente, plicuri cu piure pentru bebeluși. În vârful dealului ne-am ciocnit de fumul care ieșea dintr-un container pe lângă care se jucau zeci de copii, o capră și vreo șase câini. Prins de-un gard de sârmă se înalță un drapel al României cu colțul de jos rupt și aplecat spre iarbă. 

Ne-au întâmpinat mai întâi copiii, apoi le-am făcut cu mâna părinților și ne-au făcut semn să ne apropiem.

„Ne scuzați că am aterizat în curtea voastră”, le-am spus. „Am văzut afișele de la șosea și vrem să știm cum e pentru voi viața din spatele lor.”

„Nu le-am făcut noi, alt băiat care nu-i de-aici”, s-a scuzat un bărbat. Rând pe rând, în spatele lui s-au adunat fete și femei cu bebeluși în brațe, femei însărcinate, copii care-și cărau frații și surorile de câteva luni.

„E urât aici, așa-i?”, ne-a întrebat una dintre mame. „Dacă te duc mai înăuntru, te sperii!”

Am auzit asta din când în când ca o confirmare a lor că poate să fie și mai rău, că „mai înăuntru” e „mai de speriat” cu „case care nu-s case” și oameni care nu mai sunt oameni. Dar și la ei, când mustește pământul de ploaie și-n casă se udă totul ca și afară, îți vine să fugi. Asta pentru că noroiul e cea mai mare problemă pentru toți. E evident pentru oricine de unde vii când ajungi la șosea murdar până la brâu.

„Ne-au promis un drum și nu fac niciodată. Se face noroiul până la genunchi”, ne-a spus o mamă de cinci copii, care ținea în brațe un bebeluș de două luni adormit. „Ducem copiii în brațe la grădiniță și la școală. Îți trebuie câte două perechi de pantofi pentru tine și copii ca să te schimbi când ajungi la asfalt. Dacă întârziem, încuie poarta școlii și nu te primește.”

„Păi și cum e să citești «deschide ușa clasei» pe afișele de jos?”, le-am întrebat pe mame.

„Credeți că eu nu vreau o școală bună pentru copiii mei, să învețe să fie între români și unguri?!”, ne-a spus o femeie cu trei copii în timp ce-l alăpta pe cel mai mic. „Nu ne lasă. Eu am 12 clase și am învățat între români și unguri, dar copiii mei nu pot. La grădiniță în cartier mi-a zis că-i primește doar de la 5 ani. Eu știu că n-aveau voie să îmi spună așa, că e de la 3”. Ca să se asigure că o să-și înscrie copiii la o școală bună, femeia ne-a spus că a plătit timp de patru ani 200 lei pe lună la o grădiniță cu program prelungit unde au acceptat să-i primească de la 3 ani. „Și acuma când să înscriu la pregătitoare am cerut să fie la școală cu românii și mi-au spus că nu se poate, că n-au locuri. Că aparținem de școala de aici, de țigani.” 


Odată ce urci dealul și asculți cum se simt oamenii, cum înțeleg ei ce li se întâmplă, indiferent care e legea, cine sunt cei care le spun lucrurile astea, înțelegi că așa curge viața încă de când te naști în Valea Rece. Știi că dacă scoți capul de aici, deranjezi și toți vor încerca să te îndese înapoi: școala, vecinii de la blocuri pe care-i deranjai când cărai apă de la robinetul de lângă stradă (așa că primăria l-a închis acum câțiva ani), vecinii din cartier cu care te cerți pentru singurul robinet de la care luați cu toții apă, inclusiv cei care au canalizare dar nu vor să plătească, gardienii parcului nou și frumos de peste drum de cartier, din care copiii tăi sunt goniți dacă nu sunt curați, angajatorii, funcționarii, doctorii și chiar și oamenii mai înstăriți din Valea Rece, cei care profită din toată mizeria asta, cei care se au bine cu primăria și îți cer bani ca să primești număr la poartă și să-ți faci buletin. „Orișicine vede Valea Rece în buletin, fuge”, spun toți.

„Cum e școala la care aveți copiii acum?”, le-am întrebat pe femeile cu copii mai mari.

„Nu învață nimic. Clasa a șaptea și nu știe nici să citească. Învățătoarea fuma în clasă cu copiii. Le dădea să frece o plastilină. Nu fac nimica!”

„Am băiatul de 9 ani și în fiecare an îmi zice că nu e loc, să vin la anu’. Acuma au zis că e prea mare, să meargă la a doua șansă.”

„La școală îți cer bani. Nu mi se pare corect, știu că dau pentru copilul meu, dar 150 de lei fondul clasei de două ori pe an, draperii, hârtie igienică, teatru, dulap, perine am cumpărat la grădiniță. Am dat, că românii și maghiarii dau. Dar nu mi se pare corect. Și se uită dacă e îmbrăcat corespunzător, dacă ești aranjat, dacă nu, vino mâine. Că poate te lipsești și scapă.”

„Fata mea a mers anul trecut și ne-a zis că nu e atentă, că nu ascultă, că nu e de școală. Să o duc la școala specială. Am avut probleme cu ea, are astm. Nu știe nici să numere până la zece”, ne-a spus o fată mărunțică, mamă a șase copii, și ne-a arătat cea mai frumoasă fetiță de pe deal, cu ochi mari albaștri, păr castaniu și pomeți sculptați.

Mai multe mame au completat că e mai bine la școala specială, că acolo se ocupă de copii. Nici la o școală pe care a administrat-o un ONG, Fundația Curcubeu, chiar aici în cartier, nu li se părea mai bine, că parcă tot nu învățau copiii nimic și cum ajungeau la gimnaziu, cum rămâneau repetenți. Acum clădirea școlii e închisă și poarta încuiată, nici măcar la toboganul din curte nu au voie.

În timp ce femeile vorbeau cu noi, copiii fugeau de colo-colo, unii desculți, unii goi. Unul dintre ei avea 12 ani, creastă blondă pe mijloc, ochi albaștri și un tricou pe care scria sus, sub guler: I’m so happy. A vrut să facă fotografii și a îndreptat aparatul spre blocurile de dincolo de bannere, din oraș. A apăsat pe butonul declanșator de două ori și a căutat să-l înapoieze: „Se descarcă bateria, mai bine vă faceți dumneavoastră”.

Au mai apărut alți trei, toți cu părul crestat sau ciuntit ba scurt, ba lung, care voiau să se pozeze între ei. Au arătat la cameră semnul păcii, OK-ul cu degetul mare în sus, cu ambele mâini sau cu una, au încrucișat brațele într-un X la piept. S-au hlizit cu ochii mari la cameră, au râs și au făcut tumbe pentru aparat până ce un bărbat cu tricou albastru și-o inimă tatuată pe-un braț le-a spus să înceteze. „Se descarcă camera doamnei și măcar de pozați, faceți poze la case, la sărăcie, să vadă oamenii ce-i aici.”

Mai târziu, un bărbat cu părul lung până la umeri, vopsit negru albăstrui intens, cu ochii albaștrii, o cămașă roșie, pantaloni negri trei sferturi și sandale ocru cu toc mediu, s-a apropiat împleticindu-se, în râsetele copiilor.

„Vin de la muncă!”, ne-a strigat și a intrat aproape plutind într-o baracă cu cârpe în loc de ușă.

„E drogat, săracul”, ne-a spus încet fata care ne întrebase dacă e urât la ei, mama fetiței cu astm. Tot ea ne-a povestit că are șase copii cu trei bărbați diferiți (doi dintre ei închiși) și, când a vrut să-și facă dosarul pentru ajutor social, la primărie i-au cerut obsesiv să spună cine e soțul, au umilit-o și i-au zis că nu se pot face actele pentru astfel de familii. 

Pentru că nu știa ce să mai facă în perioada aceea, „pentru copii”, a ales să plece, ca și alte fete de aici, câteva săptămâni afară, la prostituție. Privea în zare când povestea că n-o să uite niciodată zilele alea și că i se face rău de fiecare dată când revede locul în care stătea să adune clienți. „Mulți spun că ne place, că te duci pentru prostii. Nimeni nu știe cum e când adormi și ce face o mamă pentru copii. Poate dacă aveam ajutorul și nu ajungeam la disperare, nu făceam așa ceva. Acum am făcut. Și multe fac.”

„Vrem și noi să fim auziți. Știm foarte bine ce se spune. Ei cred că suntem proști, dar nu-i așa”, ne-a spus mama cu 12 clase, mândră că are pentru copii un medic de familie în oraș, nu cel care vine la cabinetul din cartier o dată pe săptămână și le cere lor să dicteze ce medicamente au nevoie, într-un cabinet în care n-are nici încălzire, nici echipamente.

„Dacă vorbiți cu ei [autoritățile], ce-o să spună? Că facem copii pentru alocații. Că nu dăm copiii la școală. Că nu vrem să muncim. Știm! Ei spun așa, eu vă spun cum se vede de aici. Știu că oricum n-o să ne asculte chiar dacă vorbim. A promis multe primarul. Suntem buni de alegeri și atât. Atunci zice că o să ne facă case, că o să cumpere primăria terenul ăsta și o să ne facă, că o să ne mute la combinat și ne dă acolo, că face drum, că trage apă. Nici că o să facă. Nu am vrea și noi un parc pentru copiii noștri, că aici la blocuri nu ne primește? Vrem și noi aceleași lucruri pentru copiii noștri – parc, curățenie, apă, școală bună. Normal că vrem! Tot noi ne ajutăm. Gătim la un loc. N-am eu, ai tu. Am eu o mașină de spălat, aducem apă cu toții și spălăm o zi întreagă, 150 litri de apă cărăm ca să spălăm. Covoarele mergem noaptea cu ele la pompă ca să nu strige lumea că luăm apa, că stau la coadă.”

Vorbind despre muncă, această soluție universală pe care o fluturăm cu toții, poți să le citești disperarea în ochi celor care au încercat și au simțit răceala sau chiar neplăcerea persoanei care făcea angajările. Pentru ceilalți, asta e suficient ca să nici nu încerce: cine ar vrea să treacă prin umilința pe care o auzi povestită de toți ai tăi?

„Eu am lucrat la curățenie la un hotel. Când m-am dus de probă trei zile, simțeam cum se uită la mine, dar am demonstrat că sunt serioasă și a fost bine. Apoi am rămas însărcinată și nici indemnizație de creșterea copilului nu am, că mi-au lipsit 28 de zile din cele 12 luni”, ne-a spus aceeași femeie care și-ar dori să plece de aici, dar nu își permite o casă pentru cei trei copii. „Și eu am numai trei, sunt fericită, dar altele…”


Despre dușurile și mașinile de spălat amenajate în 2009 de Primărie, despre care mai toți cei din oraș și-au amintit, convinși că ele funcționează și astăzi, comunitatea din vârful dealului ne-a spus că nu le-au folosit vreodată. „Nu erau pentru noi. Nu ne primeau. Mergea doar cine avea relații cu cei de jos, ei controlau. Și, oricum, a fost de mult, acuma sunt închise.” Raportul al Băncii Mondiale vorbește despre aceeași problemă, apărută pentru că primăria a lăsat dușurile în administrarea unor lideri informali ai comunității.

Ca și cum segregarea de restul orașului prin bannerele colorate de la șosea nu ar fi suficientă, în Valea Rece sunt cel puțin trei comunități distincte formate din locuitorii de la blocuri care s-au mutat acolo după ce au acceptat demolarea locuințelor de chirpici, romii mai înstăriți de la case și cei veniți de prin împrejurimi, care și-au improvizat adăposturi pe platoul din vârful dealului. Oamenii care ne-au primit pe deal nu se considerau reprezentați de nimeni dintre cei de jos.

În timp ce povesteam despre toate astea, le-am făcut fotografii copiilor, apoi poze de profil părinților și ne-am chinuit împreună să-i găsim pe Facebook – noi, că nu știam să ortografiem corect numele maghiare, ei, pentru că nu știau să ne explice ce accente să punem și cum se numesc. Am izbândit după zece minute, cu șase prieteni noi pe Facebook care așteptau fotografii pentru câteva zeci de copii. Ne-am luat la revedere mulțumind, noi că ne-au primit, ei că i-am ascultat, încă mirați că urcase cineva la ei, dar convinși că, orice ne-ar fi spus, nu se va schimba nimic.

Am coborât pe o altă potecă de pământ, întreruptă de găuri uriașe săpate de primărie ca să împiedice căruțele cu cai să mai coboare în oraș. Am trecut pe lângă parcul cu leagăne noi și rampe pe care câțiva băieți făceau trick-uri cu trotinete, pe lângă tomberoanele îngropate și marcate cu mesajul „Nu intrați în container. Pericol de moarte”, și am luat un alt taxi.

„Am fost în Valea Rece”, i-am spus direct șoferului.

„De ce tocmai acolo? Îs numai tâlhari. Dacă te duci după nouă seara îți pune cuțitul și-ți zice dă-mi telefonul și banii. Nu vor să fie integrați. Nici poliția nu se apropie. Dacă-i vede cu căruțe, nu-i oprește. Le-a făcut primarul dușuri, le-au distrus. Ar putea să lucreze la salubrizare, dar nu vor. Nu credeți tot ce vă spun ei că nu-i așa. Nu le plângeți de milă.”


Notă: Am ales să nu publicăm nume sau fotografii cu fețele oamenilor din comunitate pentru că i-ar vulnerabiliza atât în fața autorităților care-i amenință cu sistarea ajutoarelor sociale sau cu evacuarea celor care nu au buletin acolo, cât și în fața propriei comunități, care controlează apa și restul mersului cartierului.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

Aici nu ne ascultă nimeni