Alegerea unei cariere nu seamănă cu găsirea unui suflet pereche. Fii pregătit s-o regândești.

Toți avem idei despre cine dorim să fim și cum sperăm să ne trăim viața. Pericolul apare dacă ne impun o viziune îngustă, care neagă posibilitățile alternative.

Adam Grant e unul dintre cercetătorii noștri preferați. Ne place cum vorbește despre cum lucrăm azi în podcastul lui, WorkLife, și cum desface în cea mai recentă carte a lui, Regândește, din care am și luat acest fragment, ideea de a ne regândi decizii, presupuneri, concepții și chiar cariera.

Când ne dedicăm unui plan și lucrurile nu merg așa cum speram, primul nostru instinct nu este, de obicei, să regândim planul. În schimb, avem tendința să dublăm miza și să îngropăm și mai multe resurse în realizarea planului. Acest pattern se numește escaladarea angajamentului.

Dovezile arată că întreprinzătorii perseverează să aplice niște strategii perdante când ar trebui să aleagă soluții alternative, că managerii generali și antrenorii din NBA continuă să investească în noi contracte și să acorde mai mult timp petrecut pe teren noilor achiziții de jucători, în vreme ce politicienii continuă să trimită trupe să lupte în războaie care din capul locului nu ar fi trebuit să fie declanșate. Costurile irecuperabile – așa-zisele „costuri scufundate” – reprezintă un factor, dar cauzele cele mai importante par să fie mai degrabă psihologice decât economice. Escaladarea angajamentului survine fiindcă suntem creaturi capabile de argumentare rațională, care caută constant justificarea opiniilor noastre anterioare ca un mijloc de alinare a Eului, de a ne blinda imaginea de sine și de a ne valida deciziile din trecut.

Escaladarea angajamentului este un factor major al unor eșecuri care puteau fi prevenite. Ironic, poate fi alimentată de unul dintre cele mai aclamate motoare ale succesului: așa-numitul grit – „tăria de caracter”. Cutezanța este o combinație de pasiune și perseverență, iar cercetările arată că poate juca un rol important în a ne motiva pentru realizarea unor obiective pe termen lung.

Dar, când vorbim despre regândire, tăria de caracter poate să aibă și o latură întunecată. Experimentele arată că este mai probabil ca oamenii de neclintit în hotărârea lor să își supraevalueze forțele și să nu renunțe la același mod de acțiune în rezolvarea unor sarcini cu toate că nu reușesc să le îndeplinească și chiar dacă succesul este imposibil. Cercetările au sugerat chiar că este mai probabil ca alpiniștii cutezători să moară în expediții, fiindcă sunt hotărâți să facă orice ca să ajungă în vârf. Există o linie subțire între perseverența eroică și încăpățânarea prostească. Uneori cel mai bun tip de cutezanță este să strângem din dinți și să facem cale întoarsă.

E bine să nu cădem victimă unui fenomen pe care psihologii îl numesc definirea prematură a identității – când ne fixăm fără suficientă sârguință prea devreme asupra unui sens al eului și ne ferecăm mintea față de eurile alternative.

În alegerea carierei, alegerea prematură începe adeseori când adulții îi întreabă pe copii: ce vrei să fii când te faci mare? Cântărirea acelei întrebări poate să cultive o mentalitate rigidă despre muncă și despre sine. „Cred că una dintre cele mai inutile întrebări pe care un adult i le poate pune unui copil”, scrie Michelle Obama, „este «tu ce vrei să te faci când vei fi mare?». Ca și cum creșterea și maturizarea sunt finite. Ca și cum la un moment dat devii ceva și cu asta basta.”


Unii copii au visuri prea mărunte. Ei se grăbesc să calce pe urmele celor din propria familie și niciodată nu iau realmente în calcul soluții alternative. Cunoașteți, probabil, oameni care s-au confruntat cu problema opusă. Ei au visuri prea mărețe, atașându-se de o viziune trufașă, lipsită de realism. Uneori ne lipsește talentul de a ne urma chemarea profesională, rămasă fără niciun răspuns; alteori sunt slabe speranțe că pasiunile noastre ne pot ține de foame. „Poți să fii orice dorești să fii?!”, glumea comediantul Chris Rock. „Spuneți-le copiilor adevărul. […] Poți fi orice la care te pricepi […] cât timp se fac angajări.”

Chiar dacă unii copii sunt entuziasmați de o carieră care se dovedește realistă, ceea ce au crezut că este jobul lor de vis se poate dovedi un coșmar. Copiilor le-ar fi mult mai bine dacă ar învăța despre carierele lor ca despre niște acțiuni de inițiat decât ca despre niște identități pe care să le afirme. Când văd în muncă nu ceea ce sunt, ci mai degrabă ceea ce fac, devin mai receptivi față de explorarea diferitelor posibilități.

Deși copiii sunt adeseori fascinați de știință de la o vârstă fragedă, în școala primară tind să își piardă interesul și încrederea în potențialul lor de a deveni oameni de știință. Studii recente arată că se poate menține entuziasmul lor prezentându-le știința într-un mod diferit. Când elevii de clasa a doua și a treia au învățat despre „a face știință” și nu despre „a fi om de știință”, au fost mai stimulați să urmărească un traseu științific. A deveni savant poate să pară ceva de neatins pentru ei, dar actul experimentării este ceva pe care îl putem încerca toți. Chiar copiii care încă nu merg la grădiniță manifestă un mai mare interes față de știință când aceasta li se prezintă ca un lucru pe care îl facem și nu ca o persoană care suntem.

Recent, la cină, copiii noștri au hotărât să întrebe ce doresc să devină. Le-am spus că nu trebuia să își aleagă o profesie; o persoană medie sfârșește prin a avea o duzină de joburi diferite. Nu era nevoie să fie ceva; puteau să facă multe lucruri. Au început o ședință de brainstorming legată de toate lucrurile pe care le făceau cu plăcere. Listele lor au sfârșit prin a include proiectarea unor seturi de Lego, studiul spațiului cosmic, literatura de ficțiune, arhitectura, designul de interioare, predarea gimnasticii, fotografia, antrenarea unei echipe de fotbal și a fi instructor de fitness pe YouTube.

Alegerea unei cariere nu seamănă cu găsirea unui suflet pereche. Este posibil ca jobul tău ideal să nu fi fost încă inventat. Vechile industrii se schimbă și noi industrii apar mai rapid decât oricând în trecut: nu cu mult timp în urmă Google, Uber și Instagram nu existau. Viitorul tău eu nu există nici el chiar acum, iar preocupările tale se pot schimba cu timpul.


Ne fixăm prematur asupra unei mari varietăți de planuri de viață. Odată ce te-ai dedicat unui plan, el devine parte din identitatea ta, ceea ce face dificilă desprinderea de el. Alegi o diplomă în literatura engleză pentru că adori să citești, doar ca să descoperi că nu te încântă să scrii. Te hotărăști să începi colegiul în timpul unei pandemii, doar ca să ajungi mai târziu la concluzia că era mai bine să amâni cu un an. Trebuie să te ții de plan. Pui capăt unei relații amoroase fiindcă nu vrei copii, doar ca să îți dai seama peste ani că puteai, la urma urmei, să ți-i dorești.

Definirea prematură a identității ne poate împiedica să evoluăm.

Într-un studiu efectuat pe muzicieni amatori, a fost mai probabil ca subiecții care și-au ales ca vocație profesională muzica să ignore recomandările de carieră ale unui consilier demn de încredere în decursul următorilor șapte ani. Și-au ascultat inima și nu i-au ascultat pe mentorii lor. În unele privințe, fixarea prematură a identității este opusul crizei de identitate: în loc să accepte incertitudinea legată de cine dorim să fim, dezvoltăm o convingere compensatorie și ne avântăm cu toată ființa pe un anumit traseu profesional.

Am remarcat că studenții care sunt cei mai siguri în ceea ce privește planurile lor de carieră la 20 de ani sunt cei cu cele mai mari regrete la 30. Nu au regândit suficient pe parcurs.

Trist este că de multe ori știu prea puține despre jobul ales – și prea puțin despre eul lor în evoluție – pentru a face un angajament pe viață. Rămân captivi într-un ciclu de încredere excesivă, mândrindu-se că urmăresc o identitate definită prin carieră și înconjurându-se de oameni care le validează convingerea. Când descoperă că au făcut o alegere greșită simt că este prea târziu să regândească. Mizele par prea mari ca să renunțe; pierderea salariului, a statusului, a calificării și a timpului pare un sacrificiu prea mare.

 Doresc să se consemneze că este mai bine să pierzi ultimii doi ani de progres decât să îi irosești pe următorii douăzeci. Privind retrospectiv, definirea prematură a identității este un leucoplast: acoperă o criză de identitate, dar nu reușește să o vindece.

Sfatul meu pentru studenți este să aplice o practică medicală curentă. Așa cum se programează la doctor și la dentist chiar dacă nu îi supără nimic, trebuie să își programeze examene generale ale carierei lor.

Îi încurajez să-și noteze un memento în calendar, pentru ca de două ori pe an să își pună câteva întrebări esențiale. Când v-ați definit aspirațiile care vă animă în prezent și cum v-ați schimbat de atunci? Ați atins un plafon de învățare în rolul vostru sau la serviciu și a venit momentul să vă gândiți la o schimbare de direcție?

Răspunsul la aceste întrebări de verificare reprezintă un mod de reactivare periodică a ciclurilor de regândire. Îi ajută pe studenți să își păstreze modestia față de capacitatea lor de prevedere a viitorului, de-a avea îndoieli față de planurile lor și de a fi destul de curioși pentru a descoperi noi posibilități sau pentru a relua în calcul unele variante abandonate anterior.

Am avut o studentă, Marissa Shandell, care a prins o mult râvnită funcție la o prestigioasă firmă de consultanță, unde plănuia să urce cât mai sus în ierarhie. A tot fost promovată la început, dar a constatat că lucra tot timpul. În loc să continue să strângă din dinți și să îndure, ea și soțul ei au avut câte o discuție de evaluare a situației din șase în șase luni, vorbind nu numai despre traiectoria de creștere a companiilor la care lucrau, ci și despre traiectoria joburilor pe care le aveau. După ce a fost promovată partener asociat mult mai devreme decât plănuise, Marissa și-a dat seama că atinsese un plafon de învățare (dar și un plafon de viață) și a decis să facă un doctorat în management.


Decizia de a părăsi o carieră curentă este de multe ori mai ușoară decât identificarea uneia noi. Exemplul meu favorit de model teoretic privind depășirea acestei dificultăți ni-l oferă o profesoară de management, Herminia Ibarra. Ea constată că ori de câte ori oamenii analizează alegeri de carieră și de tranziție, pot avea foloase dacă gândesc la fel ca oamenii de știință.

Un prim pas este să discute cu niște euri posibile: identificați niște oameni pe care îi admirați din domeniul vostru sau din afara lui și observați ce fac efectiv zi de zi la muncă. Un al doilea pas este lansarea unor ipoteze privind modul în care aceste trasee profesionale concordă cu interesele, abilitățile și valorile voastre. Un al treilea pas constă în testarea diferitelor identități făcând experimente: luați interviuri informale, observați joburile din umbră și încercați de probă niște proiecte ca să simțiți gustul meseriei. Scopul nu este confirmarea unui anumit plan, ci extinderea repertoriului vostru de posibile identități – ceea ce vă păstrează deschiși față de regândire.

Examenele periodice nu se limitează la cariera profesională – sunt relevante și pentru planurile pe care ni le facem în toate domeniile vieții. În urmă cu câțiva ani, un fost student m-a sunat cerându-mi un sfat pentru viața lui amoroasă. Atenție: nu sunt acel tip de psiholog. Se vedea cu o femeie de peste un an, și, chiar dacă fusese cea mai satisfăcătoare relație din câte avusese, încă se întreba dacă era perechea potrivită pentru el. Se imaginase întotdeauna căsătorindu-se cu o femeie ambițioasă în carieră sau destul de pasionată de ameliorarea lumii, iar iubita lui părea mai puțin motivată și mai relaxată în abordarea vieții.

Era un moment ideal pentru un examen general. L-am întrebat câți ani avea când și-a format viziunea despre partenera ideală și cât de mult se schimbase de atunci. Mi-a spus că avea această viziune din adolescență și că nu-și luase niciodată răgazul să o regândească. În timp ce vorbeam, a început să își dea seama că dacă el și iubita lui erau fericiți împreună, poate că ambiția și pasiunea nu erau atât de importante la o parteneră pe cât fusese în trecut. A ajuns să înțeleagă că era atras de femei foarte motivate să aibă succes și să servească o cauză nobilă pentru că el dorea să fie astfel.

După doi ani și jumătate, m-a căutat să mă țină la curent. A decis să renunțe la imaginea lui preconcepută despre cine ar trebui să-i fie partenera de viață:

Am hotărât să fiu sincer și i-am spus prin ce se deosebește de persoana cu care mi-am imaginat că îmi voi petrece viața. Surprinzător, și ea mi-a spus același lucru! Nici eu nu eram cel cu care și-a imaginat că va rămâne definitiv – ea sperase că va fi un tip mai creativ, un ins mai gregar. Am acceptat amândoi și am mers mai departe. Sunt încântat că am renunțat la vechile mele idei pentru a-i face loc ei așa cum este în totalitate și pentru a mă bucura de tot ceea ce ne poate dărui relația noastră.

Chiar înainte de pandemie, el a cerut-o de soție și acum sunt logodiți.

O relație reușită necesită regândirea cu regularitate. Uneori, a fi prevenitor înseamnă să reanalizăm ceva atât de simplu precum deprinderile noastre. Să învățăm să nu mai întârziem cu eleganță de fiecare dată. Să aruncăm acea mizerabilă colecție de tricouri cu inscripții tâmpite. Să ne întoarcem pe altă parte când sforăim.

Alteori, a fi înțelegător înseamnă să fim receptivi față de niște schimbări mai mari în viața noastră – să ne mutăm în altă țară, într-o comunitate diferită ori să ne schimbăm jobul ca să susținem prioritățile partenerei sau ale partenerului. În cazul studentului meu, a însemnat să regândească cine ar trebui să fie logodnica lui, dar păstrându-se receptiv și față de cine ar putea să devină el. În cele din urmă și-a schimbat jobul și a început să îl pasioneze atât munca ei, cât și o cauză personală – lupta împotriva inegalității educaționale. Când suntem dispuși să ne actualizăm ideile despre cine sunt partenerii noștri sau partenerele noastre, le putem oferi lor libertatea de a evolua și relației noastre spațiu de dezvoltare.

Dacă ne examinăm relațiile cu partenerii, părinții sau mentorii noștri, merită să zăbovim o dată sau de două ori pe an ca să reflectăm asupra modului în care s-au schimbat aspirațiile noastre. Pe măsură ce identificăm vechi imagini din viață care nu mai sunt relevante pentru viitorul nostru, putem începe să ne regândim planurile. Asta ne poate pregăti pentru fericire – cât timp nu ne facem o idee fixă din găsirea ei.


Acest text este un fragment editat din cartea Regândește: Forța cunoașterii lucrurilor pe care nu le cunoști, de Adam Grant, apărută la editura Publica în 2021.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *