Nu poți controla mai nimic. Cu atât mai puțin norocul.

Pokerul ca metaforă pentru viață și ghid de-a lua decizii.

Pentru Maria Konnikova, care scrie de ani buni pentru revista The New Yorker, experimentul de-a juca poker trebuia să dureze un an. Dar, scrie ea, „s-a transformat într-o nouă viață. Din novice, am devenit campioană. Din amatoare, am devenit profesionistă, iar pe parcurs am privit cu un amestec de mândrie și uimire cum viața mea s-a schimbat în bine.” Acest fragment e din cartea care urmărește această călătorie a Mariei de a înțelege pokerul ca perspectivă asupra celor mai dificile și mai importante decizii pe care le luăm în viață.

Lupta pentru echilibru între noroc și control în viețile noastre și deciziile pe care le luăm este una cu care m-am chinuit toată viața. În copilărie, am avut poate cel mai mare noroc din viața mea: părinții mei au plecat din Uniunea Sovietică, deschizându-mi o lume întreagă de oportunități pe care altfel nu le-aș fi avut niciodată. Ca adolescentă, mi-am folosit toate abilitățile ca să excelez la învățătură și să fac parte din prima generație din familia mea care a făcut colegiul în Statele Unite. Ca adult, am vrut să aflu cât din realizările proprii mi se datorau chiar mie, și nu unui noroc. La fel ca atât de mulți dinaintea mea, voiam să știu pentru cât din viața mea îmi puteam asuma meritul și cât se datora norocului prostesc.

În All Said and Done, Simone de Beauvoir spune despre viața ei că „penetrarea acelui ovul de către exact acel spermatozoid, cu implicațiile întâlnirii dintre părinții mei, ale nașterii lor și ale nașterii tuturor strămoșilor lor avea mai puțin de o șansă la un milion să aibă loc”. Atât de important era rolul pe care norocul îl jucase în traiectoria existenței sale. „Și norocul, un noroc destul de imprevizibil în starea actuală a științei, a făcut ca eu să mă nasc femeie. De atunci încolo, mi se pare că o mie de viitoruri diferite ar fi putut porni din fiecare mișcare din trecutul meu: aș fi putut să mă îmbolnăvesc și să-mi întrerup studiile; aș fi putut să nu-l fi cunoscut pe Sartre; s-ar fi putut întâmpla absolut orice.”

Cum puteai separa aleatoriul de intenționat?

Era o problemă filosofică la fel ca oricare alta, iar eu am încercat s-o rezolv cum știam mai bine. Am făcut studiile postuniversitare. Am pus întrebarea. Am scris lucrări. M-am întrebat cât de des avem, de fapt, vreun control. Cum sunt afectate deciziile noastre de percepția controlului în situații în care norocul e, de fapt, rege? Cum răspund oamenii când sunt puși în situații nesigure, cu informații incomplete?


Pe parcursul celor cinci ani de cercetare doctorală de la Columbia, le-am cerut mai multor mii de oameni să joace un joc de simulare a tranzacțiilor bursiere, sub presiunea timpului. Trebuiau să „investească” o anumită sumă din banii proprii (bani adevărați, cu performanțe care se traduceau direct în plățile primite, într-un interval vast, de la un dolar la peste 75) într-una din două acțiuni sau într-o obligațiune, iar asta de-a lungul mai multor sute de încercări. Obligațiunea oferea întotdeauna rezultate sigure și mici, mai exact, un dolar. Acțiunile însă imitau comportamentul acțiunilor adevărate de pe piață. Puteau să-ți aducă mai mulți bani (până la 10 dolari pe rundă), dar puteai și să pierzi câte 10 dolari cu un singur clic.

În fiecare rundă de joc, cele două acțiuni (numite creativ „A” și „B”) erau alocate aleatoriu ca fiind „bună” și „rea”. Dacă alegeai acțiunea bună, aveai 50% șanse să câștigi 10 dolari, 25% șanse să nu câștigi nimic și 25% șanse să pierzi 10 dolari. Dacă o alegeai pe cea rea, șansele de câștig scădeau la 25%, în vreme ce șansele de pierdere creșteau la 50%. Iată ce mă interesa: ce strategie aveau să urmeze alegerile oamenilor și cât de repede aveau să învețe care era acțiunea câștigătoare? (Strategia optimă de investiții i-ar fi făcut să graviteze rapid spre acțiunea bună, iar câștigurile totale ar fi fost cele mai mari, în ciuda pierderilor intermitente.)

Ce am descoperit însă a fost complet neașteptat. Iar și iar, oamenii supraestimau gradul de control pe care-l aveau asupra evenimentelor. Oameni inteligenți, care excelau la multe lucruri, oameni care ar fi trebuit să știe mai bine. Nu doar că decideau dinainte cum aveau să-și împartă investițiile, ci decideau pe baza unor informații incredibil de limitate care acțiune era „bună” și o țineau pe-a lor, chiar și pe măsură ce începeau să piardă bani. Cu cât își supraestimau mai mult abilitățile în raport cu norocul, cu atât mai puțin învățau din ceea ce încerca să le spună mediul și cu atât luau decizii mai proaste.

Participanții au început să aibă șanse tot mai mici să treacă la acțiunile câștigătoare, dublându-și în schimb investițiile în cele proaste sau gravitând complet spre obligațiuni. Crezând că știau mai mult decât știau de fapt, au ignorat toate semnele contrare (mai ales când, așa cum se întâmplă inevitabil pe piețele bursiere reale, câștigătorii încep să piardă și invers).

Altfel spus, iluzia controlului a împiedicat apariția adevăratului control asupra jocului și, nu după mult timp, calitatea deciziilor participanților s-a deteriorat. Oamenii au făcut ceea ce făcuseră în trecut sau ceea ce hotărâseră că avea să funcționeze și nu au reușit să înțeleagă că circumstanțele se schimbaseră, așa că strategia anterioară de succes nu mai dădea roade. Nu reușeau să vadă ceea ce le spunea lumea când mesajul nu era cel pe care voiau să-l audă. Le plăcea să fie conducătorii mediului lor. Când mediul știa mai mult decât ei, ei bine, nu era plăcut deloc. Iată crudul adevăr: noi, oamenii, credem prea adesea că avem controlul, când de fapt jucăm după regulile norocului.

Problema mi-a rămas în minte. Dar care era soluția? Cum puteai folosi aceste cunoștințe teoretice ca să faci alegeri mai bune, practic vorbind?

E greu de spus, dintr-un singur motiv principal: ecuația dintre noroc și abilitate este, practic, una probabilistică. Iar unul dintre marile dezavantaje ale formării noastre neuronale este că nu înțelegem bine probabilitățile. Statisticile sunt complet contraintuitive: creierul nostru pur și simplu nu este făcut, evoluționar vorbind, să înțeleagă această nesiguranță inerentă. Mediul nostru inițial nu conținea numere sau calcule, ci doar experiențe personale și anecdote. Nu am învățat să ne descurcăm cu informațiile prezentate în mod abstract, de exemplu: Tigrii sunt extrem de rari în această parte a țării; ai 2% șanse să întâlnești unul și chiar mai puține șanse să fii atacat. În schimb, am învățat să gestionăm emoții brute, precum: Am văzut un tigru aseară și părea foarte înspăimântător.

Milenii mai târziu, dezavantajul persistă, sub numele de decalaj între descriere și experiență. Numeroase studii au dovedit că oamenii nu reușesc să asimileze regulile numerice și iau decizii pe baza „instinctului”, a „intuiției” sau a ceea ce simt, în loc să pornească de la datele care li se prezintă. Trebuie să învățăm să privim lumea în mod probabilistic – și chiar și atunci ignorăm adeseori numerele în favoarea propriei experiențe.

Credem ce vrem să vedem, nu ce ne arată cercetările. Să luăm de pildă un lucru la care mulți se gândesc în ultima vreme: pregătirea pentru dezastre. Ce faceți ca să vă pregătiți pentru evenimentele meteorologice extreme (uragane, inundații, cutremure) a căror frecvență crește pe măsură ce Pământul se încălzește? Cum rămâne cu războiul nuclear sau cu atacurile teroriste – trebuie să vă faceți griji pentru acestea?

Există statistici care să vă ajute să ajungeți la un răspuns, de exemplu dacă aveți nevoie de o asigurare specială pentru casă sau dacă ar trebui măcar să cumpărați terenuri în anumite zone, la fel cum există și grafice de probabilitate care vă informează cu privire la riscul de a deveni o victimă a terorismului sau de a aluneca la duș și a suferi o căzătură fatală sau debilitantă. Dar iată ce observă psihologii iar și iar: le poți arăta oamenilor toate graficele, dar asta nu le va schimba percepțiile cu privire la risc sau deciziile rezultate.

Ce-i va face să se răzgândească? Faptul că trec ei înșiși printr-un eveniment sau că știu pe cineva care a pățit-o. Dacă ați fost în New York în timpul uraganului Sandy, de exemplu, aveți șanse mult mai mari să cumpărați asigurări pentru inundații. Dacă n-ați fost acolo, e posibil să investiți într-o locuință pe plaja din Malibu, chiar dacă cifrele spun că aceasta va dispărea în curând, împreună cu casa voastră. Dacă ați fost aici [în New York] pe 11 septembrie, probabil că aveți o teamă exagerată de terorism.

În orice caz, reacția nu corespunde cu statisticile. Nu toate casele din New York au nevoie de asigurări pentru inundații; probabil că exagerați pentru că ați avut o experiență neplăcută. Casele de pe plajă sunt o investiție groaznică pe termen lung; nu reacționați bine pentru că statisticile nu v-au afectat niciodată personal. Probabilitatea să cădeți la duș este de zeci de ori mai mare decât cea de a fi prinși într-un atac terorist, dar încercați să convingeți pe cineva de asta, mai ales dacă cunoaște pe cineva care a murit în Turnurile Gemene.


Experiențele noastre sunt cele mai importante, dar în primul rând sunt extrem de subiective: ele ne învață, dar nu ne învață de bine. De aceea în deciziile de zi cu zi e atât de dificil să facem diferența dintre abilitate și noroc: e o chestiune de statistică, cu care nu suntem echipați în mod normal să ne descurcăm.

Asta mă aduce la poker: folosită corect, experiența poate fi un aliat puternic pentru înțelegerea scenariilor de probabilitate. Însă ea nu poate fi un eveniment unic și aleatoriu. Trebuie să fie un proces de învățare sistematică, la fel ca mediul pe care îl întâlniți la masă. Iar procesul corect de învățare sistematică vă poate ajuta să deosebiți norocul de orice altceva într-un mod pe care nu-l va face nicio teorie studiată și niciun set de numere memorat.

La câțiva ani după ce am părăsit lumea academică, problema relației dintre abilități și noroc a devenit mai presantă din punct de vedere personal. 2015 nu a fost un an bun pentru clanul Konnikov.

În prima săptămână din ianuarie, mama mea – modelul meu din aproape toate punctele de vedere – și-a pierdut slujba pe care o avea de aproape 20 de ani, disponibilizată rapid într-o achiziție cu capital privat. Colegii ei au plâns. Șeful ei a plâns. Au făcut petiții ca s-o aducă înapoi. Era bună la ceea ce făcea (programare informatică). Credeam că o să-și revină imediat, dar s-a lovit de o realitate crudă din Silicon Valley: discriminarea pe bază de vârstă este încă bine-mersi, mai ales în cazul femeilor. Are peste 50 de ani: prea bătrână pentru cei tineri, dar nu suficient de bătrână cât să se pensioneze. Un an mai târziu încă nu avea un loc de muncă. Viața e așa de nedreaptă, a fost primul meu gând, dar, dacă mama mea m-a învățat ceva, a fost că viața nu are noțiunea de dreptate. E doar ghinion. Descurcă-te!

Câteva luni mai târziu, bunica mea vioaie, sănătoasă, care locuia singură, a alunecat în timpul nopții și s-a lovit de cadrul metalic al patului, căzând pe podeaua tare din linoleum. Nu era nimeni care să audă că s-a întâmplat ceva. Vecinii au găsit-o dimineața, alertați de o lumină care nu ar fi trebuit să mai fie aprinsă, iar două zile mai târziu era moartă. N-am avut ocazia să ne luăm adio.

Nici măcar nu-mi amintesc ultima noastră conversație; așa de banală a fost, cu aceleași expresii, aceleași intonații, nimic nou de raportat de nicio parte. Probabil că m-a întrebat când aveau să fie gata primele exemplare ale cărții mele. N-ar fi putut s-o citească (ar fi trebuit să aștepte versiunea în rusă), dar abia aștepta s-o țină în mână. Sunt destul de sigură că m-a întrebat asta. Mă întreba de câte ori vorbeam și de fiecare dată o certam: nu mai întreba, îți spun eu când! Mă enervam. Ea ridica tonul și mă informa că n-o să mă mai întrebe niciodată despre nimic. Ar fi trebuit să fiu mai blândă.

În retrospectivă întotdeauna vedem lucrurile mai clar. Până la final, și-a semnat întotdeauna mesajele vocale către mine cu o frază scurtă: „Sunt bunica”. Ca și cum ar fi putut exista vreo confuzie. Și, tot până la final, niciodată n-am sunat-o înapoi suficient de repede. A trecut prin al Doilea Război Mondial, le-a supraviețuit lui Stalin, Hrușciov, Gorbaciov și a fost învinsă de o podea alunecoasă și un pas greșit. Ce nedrept! Sau, mai bine zis, ce ghinion! Cu un pas mai sigur, ar fi fost încă aici.

Apoi și-a pierdut locul de muncă soțul meu. Start-upul din care făcea parte nu s-a mai lansat, așa că m-am trezit rapid într-o postură în care nu mă mai aflasem de ani întregi: trebuia să-mi susțin familia dintr-un venit de scriitoare independentă. Ne-am mutat din frumosul nostru apartament din West Village. Ne-am schimbat obiceiurile. Am făcut tot ce puteam ca să ne adaptăm. Și, pe deasupra, m-am trezit că sănătatea mea dădea brusc rateuri. Fusesem diagnosticată recent cu o afecțiune autoimună ciudată. Nimeni nu știa exact ce era, dar nivelurile mele de hormoni își declaraseră nebunia și deodată eram alergică la aproape orice.

Uneori nu puteam nici măcar să plec de acasă: făceam urticarie orice aș fi atins, iar afară era iarnă. Stăteam ghemuită cu laptopul, învelită într-un tricou vechi și larg, sperând să fie bine. Am trecut de la un expert la altul, de la un regim de steroizi la altul, ajungând de fiecare dată la aceeași concluzie: idiopatie. Termen medical pentru „Habar n-avem”. Idiopatia asta (cuvânt care vine de la „idiot”) era costisitoare. Nedreaptă. Ghinionistă. Dar oare așa era?

Poate că era vina mea pentru că n-o ascultasem pe mama și ieșisem să mă joc în balcon cu mulți ani în urmă. M-am născut în Rusia, până la urmă, iar când a avut loc accidentul de la Cernobîl eram acolo; avertizarea ei să stau în casă nu era lipsită de motiv. Poate că făcusem o greșeală la vârsta de doi ani. L-am citit pe James Salter („Nu ne putem imagina aceste boli numite idiopatice, de origine spontană, dar știm instinctiv că trebuie să fie ceva mai mult, o slăbiciune invizibilă pe care o exploatează. E imposibil să ne gândim că sunt aleatorii; ar fi de nesuportat așa ceva”) și m-am trezit dând din cap a aprobare.

Ghinion sau nu, era o porcărie.


E un tipar de gândire familiar. Norocul ne înconjoară peste tot, de la lucrurile comune, ca mersul la serviciu și ajunsul în siguranță acolo, la cealaltă extremă, ca supraviețuirea după un război sau un atac terorist, când alții aflați la câțiva centimetri distanță n-au fost așa de norocoși. Însă îl observăm doar când lucrurile nu merg așa cum ne-am dori. Nu punem de multe ori la îndoială rolul norocului în momentele în care ne protejează de alții și de noi înșine. Când norocul e de partea noastră, îl ignorăm: e invizibil. Când se întoarce împotriva noastră, îi observăm puterea și începem să ne gândim la „de ce” și la „cum”.

Unii ne liniștim cu ajutorul numerelor. Îi spunem așa cum este: pur și simplu o posibilitate, ca în matematica de liceu. După cum a arătat Sir Ronald Aylmer Fisher, statistician și genetician din secolul XX, în 1966: „Șansa aceea de unu la un milion va apărea cu siguranță exact cu frecvența potrivită, oricât am fi noi de surprinși că ni se întâmplă nouă”. Șansa de „unu la un milion” are loc în fiecare secundă. Cineva apropiat va muri într-un accident bizar. Cineva își va pierde locul de muncă. Cineva va contracta o boală misterioasă. Cineva va câștiga la loterie. E probabilitate, statistică pură și e o parte din viață, nu este nici bună și nici rea. Dacă n-ar avea loc coincidențe bizare și evenimente improbabile, abia asta ar fi cu adevărat remarcabil.

Unii dintre noi găsim emoție în probabilitate. Vorbim de noroc: o șansă care a dobândit brusc valențe, pozitive sau negative, fericite sau nefericite. Noroc sau ghinion. Un succes sau un insucces. Alții atribuim norocului semnificație, direcție și intenție, transformându-l în soartă, karma, destin (o șansă cu un scop). Așa a fost să fie! Unii merg chiar mai departe, până la predestinare. Așa era menit să fie și orice sentiment de control sau liber-arbitru am avea e pură iluzie.

Dar ce rol are pokerul în toate astea, mai exact? Până să pornesc în această călătorie, n-am fost niciodată o jucătoare de cărți. Nu jucasem poker în viața mea. Nici măcar nu văzusem un joc adevărat. Pokerul era o nonentitate în mintea mea. Însă, confruntându-mă cu eveniment după eveniment care mergea prost, am făcut ceea ce fac de fiecare dată când încerc să înțeleg ceva: am citit. Am citit orice m-ar fi putut ajuta să înțeleg ce se întâmpla, orice mi-ar fi permis să reiau vreo formă de control. Iar în frenezia mea am dat peste cartea Theory of Games and Economic Behavior a lui John von Neumann.

Von Neumann a fost una dintre marile minți matematice și strategice ale secolului XX: a inventat mica mașinărie pe care o purtăm cu toții la noi (computerul, doar că pe atunci nu era chiar așa de mic), a realizat tehnologia din spatele bombei cu hidrogen și este părintele teoriei jocurilor. Theory of Games este cartea lui de căpătâi și iată ce am învățat din paginile sale: întreaga teorie a fost inspirată de un singur joc – pokerul. „Viața adevărată înseamnă să joci la cacealma, să adopți mici tactici înșelătoare, să te întrebi ce va crede celălalt că vrei să faci”, scria autorul. „Și despre asta sunt jocurile, în teoria mea.”

Pe Von Neumann nu-l interesau majoritatea jocurilor de cărți. Le considera la fel de plictisitoare ca oamenii care își petreceau viețile jucându-le, încercând să scoată priceperea (imposibilă) din norocul pur. Însă jocurile exclusiv de noroc nu erau, după el, cu mult mai rele decât cele de la capătul opus: jocuri ca șahul, unde toate informațiile puteau fi deduse teoretic, unde fiecare mișcare putea fi stabilită matematic în avans. Exista o singură excepție în ce privea neîncrederea lui față de jocuri: pokerul. Îl adora. Pentru el reprezenta acel echilibru inefabil dintre abilitate și norocul care guvernează viața: suficientă abilitate cât să merite jocul, suficient noroc cât să aibă oricine acces la el.

Era un jucător groaznic din toate punctele de vedere, dar asta nu l-a oprit niciodată. Pokerul era puzzle-ul suprem: voia să-l înțeleagă, să-l dezlege – în final, să-l învingă. Dacă ar fi putut afla cum să deosebească norocul de abilitate, cum să maximizeze rolul celei din urmă și cum să minimalizeze maliția celui dintâi, credea că ar fi găsit soluția unora dintre cele mai dificile decizii din viață.

Pentru că pokerul, spre deosebire de alte jocuri, reflectă viața. Nu e ruleta norocului pur, nici șahul eleganței matematice și al informațiilor perfecte. La fel ca lumea pe care o locuim, este o asociere inextricabilă a celor două.

Pokerul e punctul de sprijin care echilibrează două forțe opuse din viețile noastre: norocul și controlul. Oricine poate să aibă noroc (sau ghinion) la o singură mână, un singur joc, un singur turneu. După o tură sunteți cei mai tari din lume, după alta sunteți dați afară, indiferent de abilități, instruire, pregătire sau aptitudini. În final însă, norocul vă este prieten sau dușman doar pe termen scurt. Abilitatea iese la iveală pe termen lung.


Acest text este un fragment editat din cartea Cea mai mare cacealma: cum am învățat să fiu atentă, să mă stăpânesc și să câștig, de Maria Konnikova, apărută la editura Publica în 2021.

1 comentarii la Nu poți controla mai nimic. Cu atât mai puțin norocul.

  1. Mi-a plăcut mult articolul. Ma identific cu unele lucruri menționate.

Comentariile sunt închise.