Mindfulness 6 din 49

Poate o aplicație să înlocuiască speranța?

Am întrebat șase scriitori cum au trăit în ultimul an în umbra coronavirusului și ne‐au răspuns într‐o serie de povești personale despre căutare, apropiere, credință și speranță. Citește aici toate poveștile lor.

Nu am crezut în mindfulness. Am râs de cuvântul ăsta când a apărut. Și acum mai am pe undeva o reticență față de el. Poate din cauza faptului că l-am folosit de mai multe ori în diverse proiecte publicitare și a fost respins spre frustrarea mea. Am încercat să-l vând sub formă de banifulness unei bănci, dar nu a prins, era prea puțin inspirațional și ducea lumea în eroare, adică cum banifulness? Plin de bani? Nu, e misleading și arogant, nu vrem să creadă oamenii lucruri greșite. Apoi am mers spre o zonă mai apropiată cu relaxarea, berea, aici am propus beerfulness și lucrurile chiar se legau la nivel conceptual, dar, nu, nici de data asta n-a fost să fie. Nu știe băutorul de bere ce e aia mindfulness, plus că e un cuvânt în engleză, îl punem să se gândească, îl îndepărtăm de brand care trebuie să fie easy going, adică să nu te solicite prea mult, plus că noi suntem un brand românesc de bere, nu vorbim așa.

Una peste alta, încercările mele de împrietenire cu acest cuvânt mi-au arătat că e ultimul lucru de care avea nevoie lumea. Mindfulness. Un cuvânt care tradus simplu ar însemna minte plină sau minte deplină. Eu personal percepeam acest cuvânt prin intermediul expresiei „țara arde și baba se piaptănă”, unde a te pieptăna era tot un fel de mindfulness, dacă ne gândim că atunci când face această operațiune o femeie de obicei cade pe gânduri, e reflexivă, iar mișcarea de pieptănare are ceva relaxant de alungare a gândurilor negre cumva pe lungul firului de păr pe care alunecă peria.

Dar în martie 2020 a venit pandemia de coronavirus și în doar câteva săptămâni anxietatea mea a crescut la cote maxime. Acum, privind în urmă cum încropisem o soluție de clor diluat cu apă pentru că nu se mai găsea spirt în magazine și cum stropeam balustrada blocului ca să țin virusul departe de mine, îmi vine să zâmbesc. Erau câteva cazuri în București, practic nici dacă voiai să te infectezi nu ai fi reușit prea ușor.

Totul se oprise. Venea primăvara și o puteam observa doar circulând în jurul blocului cu o hârtie în buzunar. Măști. Frica de moarte s-a depus ca un mâl în arterele mele. Nu puteam să mă concentrez. Scrisul rămăsese undeva în fundal ascuns după o piramidă a nevoilor pe care o coborâse în fugă. Raționalul și emoționalul erau într-o bătălie pe viață și pe moarte. Apoi s-a făcut vară și în iunie am împlinit 40 de ani. Se deschiseseră terasele, era un vibe plăcut afară, mirosea a tei, cazurile erau într-o ușoară urcare, dar deja citisem o grămadă despre pandemie și știam că în aer liber virusul se transmite mai greu, așa că mi-am chemat prietenii la o terasă unde am rezervat două mese și ne-am îmbulzit ca într-un adăpost antiatomic, ca în anii de facultate când nu ai nevoie de mare lucru în afară de prieteni ca să te simți bine și viu.

În seara aia de iunie am primit cadou mindfulness. Câțiva prieteni vechi care știau că sufăr cu panica și stresul au pus mână de la mână și mi-au făcut un abonament pe un an de zile la un app de meditație ghidată. Iată-mă în posesia unui an întreg de mindfulness. Pe lângă mine treceau ambulanțele, oamenii se răsculau împotriva măștii, a dictaturii medicale, știrile false și manipularea își făceau de cap, eu făceam mindfulness, câte 10 minute, dimineața de obicei. Bine, nu am rupt vreo normă, nu am devenit vreun expert, am fost chiar leneș la mindfulness.

Am făcut mindfulness rar, dar de fiecare dată înțelegeam cât de greșit tratasem acest concept și, după o vreme, după ce am încheiat inițierea în meditația ghidată oferită de Sam Harris, am realizat că eu de fapt făcusem mindfulness toată viața mea, doar că această erupție vulcanică reprezentată de coronavirus a rearanjat continentele atenției și practic m-a izolat pe o insulă de unde relaxarea fusese izgonită.

Mi-am dat seama mai bine de acest lucru privind cu nostalgie în anul care a trecut la extragerile Loto 6/49. Se închiseseră majoritatea agențiilor, dar undeva totuși se mai juca, undeva erau oameni care câștigau, extragerile nu erau suspendate. M-am uitat în repetate rânduri pe site-ul Loteriei Naționale după informații clare, am făcut chiar și niște excursii prin oraș, dar nu am găsit decât uși închise și afișul pe care scria „unitate cu activitatea temporar suspendată”. Agențiile nu erau deschise, dar cumva se juca. Nu am dus investigația prea departe, pentru că nu era ceva atât de arzător, dar mi-am dat seama că cel mai mult îmi lipsea drumul spre agenția loto.

Înainte de toată această poveste obișnuiam să merg cel puțin o dată pe săptămână la agenția loto. Erau două extrageri pe săptămână și de multe ori participam la ambele. Drumul până acolo era momentul meu de mindfulness. Mă analizam pe drum și mă uimea felul în care

mă energiza mental lupta cu hazardul. Nu era nimic rațional în ceea ce făceam, dar această lipsă de rațiune îmi dădea impresia unei libertăți. Speranța, ea era. Pâlpâia.

Există un exercițiu simplu în meditație care te ajută să înțelegi de unde vin atenția și conștiența, să privești către un obiect apoi brusc să îți întorci privirea spre locul din care privești acel obiect și să încerci să înțelegi ce e în locul de unde vine privirea. Același lucru îl făceam pe drumul spre loterie. Mă uitam la mine cum mergeam cu colesterolul ăla mare curgându-mi prin vene, cu dorințele alergând aiurea, pompând speranță în sinele meu. Cine eram eu? Ce eram eu? 120 de kilograme de speranță.

Un scriitor publicitar, mâncăcios și frustrat că nu îmi atinsesem potențialul și că se îngusta orizontul de așteptare. Mă gândeam uneori că poate sufăr de dependență. Poate am dezvoltat o adicție față de jocurile de noroc, îmi spuneam, și încercam mereu să investighez locul de unde porneau aceste gânduri și dorințe. Urmăream oamenii care mergeau pe străzi și baletam printre 49 de numere și diverse variante de provocare a hazardului. Ce însemna să nimerești un număr din cele 6? Pentru mine avea ceva dintr-un accident, brusc te lovea o mașină, nu pentru că ai fi plănuit acest lucru, ci pentru că nu erai prea atent. Strategiile erau multiple.

Mă inspira drumul la agenția loto. Uneori mergeam în Dorobanți, treceam pe străzile cu nume de capitale din cartierul luxos al Bucureștiului și speranțele se amplificau și mai mult. Visam povestiri cu doamnele casiere care văzuseră atâtea atingeri ale hazardului la viața lor. Jucam porția de noroc pe care mi-o plănuisem de la serviciu sau improvizam pe loc și mă întorceam la birou, navigând printre speranțe. Speranța pâlpâia, irațională, sălbatică, dăunătoare sănătății.

Și iată-mă la un an distanță trecând pe lângă Sala Palatului într-o zi friguroasă de februarie, sunt iarăși deschise cafenelele și restaurantele și într-un colț de stradă pâlpâie luminițele la agenția loto. E viață iar în ea. Mă pipăi de spray-ul cu dezinfectant în buzunar imediat, apoi verific dacă am cash la mine și intru. Ce dacă abia s-a câștigat la Loto 6/49, pot să joc la Joker unde reportul depășește 19 milioane de lei. Intru și raționalul, precautul se lasă în mâinile speranței. Bătălia dintre rațiune și speranță.

Spre deosebire de speranțele legate de dispariția coronavirusului, speranțele de câștig la loto sunt mult mai confortabile. Privind la felul în care se raportează lumea din jurul meu la speranțe și cât de des e invocată speranța, acest concept mi se pare unul dintre cele mai dăunătoare. Sperăm că n-o să facem COVID-19, dar ignorăm măsuri raționale și elementare  de precauție. Sperăm mereu irațional într-o epocă în care raționalul ar trebui să ne facă viețile mai bune. Da, mi-a lipsit această iluzie pe care o dă speranța câștigătorului la loto, doar nu degeaba loteria este o activitate constantă din poveștile lui Gabriel García Márquez. Are ceva magic, îți umple mintea de iluzii, dă un mindfulness de mâna a doua, accesibil.

Două zile mai târziu, mă trezesc, e dimineață, îmi fac exercițiile, mănânc ceva, beau cafeaua, mă pregătesc să încep ziua de muncă și deodată îmi aduc aminte, biletele la Loto. Mă duc, le scot din portofel (uneori și felul în care le bag în portofel mă gândesc amuzat că ar putea influența hazardul) și verific. Brusc se produce accidentul, din cele 5 numere la Joker am nimerit 4. Am câștigat 449 de lei. Ce bine, acum chiar nu mai am nicio scuză ca să nu plătesc abonamentul anual de 100 de dolari la aplicația Waking Up a lui Sam Harris.


Bogdan Răileanu e publicitar și prozator. La începutul anului i-a apărut cel mai recent roman, Să nu lași moartea să te găsească, o ficțiune speculativă despre un posibil autor al baladei Miorița.

Comandă cartea Să nu lași moartea să te găsească. Dacă folosești acest link pentru a cumpăra de la Cărturești, DoR primește un comision de afiliere. Mai găsești cartea și direct la edituri.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *