Oameni și pâine

Ingrediente pentru o perioadă grea.

Am întrebat șase scriitori cum au trăit în ultimul an în umbra coronavirusului și ne‐au răspuns într‐o serie de povești personale despre căutare, apropiere, credință și speranță. Citește aici toate poveștile lor.

oameni

După un an de la începutul pandemiei, nimic nu mă sperie, puține lucruri mă entuziasmează. Am inima îngroșată a unui călător obosit, care nu știe nici cât drum e în față, nici încotro se îndreaptă, dar continuă să-și târască picioarele amăginduse. Greul trebuie să fi rămas în urmă. O nenorocire nu poate lovi de două ori. Adică poate, dar nu la fel și nu în același loc. Minciunile sunt și ele gândire pozitivă.

Începuse bine, cu un cuvânt nou: carantină. Câteva luni în care să dormim mai mult, în care școala va fi online și vom înlocui matematica cu muzică; luni în care să ne mutăm din casă în grădină, să mâncăm mai târziu, să bem mai des. O boală însă nu funcționează ca o vacanță, ci ca un război. E greu să te bucuri că ești întreg, când cei de alături nu sunt, când prietenii pierd bani, servicii. Când mulți își pierd mințile. Suntem mai bine ca alții, dar suntem bine?

Apoi, în doar câteva săptămâni, au murit Elliot, Piotr și sora Dorei. M-am încăpățânat să cred că nu e boala asta nouă, ci doar bolile lor vechi, rănite de tot ce se întâmplă. Morții care au urmat m-au găsit cumva pregătită (sună sinistru), dar în loc să devin mai empatică, am devenit superstițioasă.

În loc să-i ajut pe alții, m-am baricadat în binele meu și m-am mulțumit să transfer bani sau produse în cel mai rece mod cu putință. Uneori, nici măcar asta. Facebook-ul s-a transformat peste noapte în pomelnic. În loc de fețe, oamenii își puneau la poza de profil lumânări sau măști. Prietenii mei, diverși și nebuni altădată, ajunseseră de două feluri – „pro sau contra mască”, „pro sau contra vaccin”. Prietenii?! S-au schimbat multe și la acest capitol.

Când s-au îmbolnăvit socrii mei, doi bătrâni frumoși și tari, care au fost nevoiți să se închidă în casă și să trăiască din pachetele venite pe scări, am simțit că mă clatin. Din cei trei copii și opt nepoți, niciunul nu a putut să îi viziteze. Dintr-o dată, Brexitul n-a mai fost un cuvânt, ci o închisoare. Mi-am pus din nou haina de om puternic și am avut grijă de mințile tuturor, lăsând-o pe a mea la urmă.

În vară am intrat cu o deznădejde cruntă, pe care sper să nu o mai trăiesc niciodată. Îmi amintesc dimineața în care am deschis calendarul mare din bucătărie și am văzut că nu mai am nicio plecare. Toate acele bucurii în așteptare – întâlniri cu oameni și orașe, cafele solitare băute pe terase necunoscute, prietenii care urmau să fie reînnodate prin capitale strălucitoare – șterse toate cu un pix negru, enervant.

Nu mai plecam nicăieri. Nici în luna următoare, nici peste trei. Nici peste zece, cum a arătat timpul. Am luat o cariocă roșie și am măcelărit toată luna August, lună în care urma să iau Transsiberianul, să ajung în Siberia. Să ajung acolo unde trebuia să ajung de mult timp. Din acel moment, nu am mai scris nimic, am citit mai puțin ca oricând. În schimb, am început să o sun pe mama în fiecare zi, lucru care nu s-a întâmplat de mulți ani. Niciodată, ca să fiu sinceră. Ah, da. Am încetat să mă uit în oglinda mare din antreu, în care vedeam mereu aceleași haine de casă, kilogramele care nu se mai opreau din crescut, o față plictisită și rea. Eram în căutarea unui vinovat.

pâine

Am găsit însă un prieten. Printre amicii mei virtuali este o fată – Lavinia Bălulescu. Mi-e tare drag de ea, i-o spun acum. Nu doar pentru că e deșteaptă și tonică, ci mai ales pentru că reușește să rămână firească în orice situație: și când scrie, și când aleargă, și când pur și simplu se teme de ceva nou.

Într-o zi, Lavinia, această Lavinia, a copt o pâine. Am dat repede un like, l-am schimbat imediat pe o inimă, însă mintea mea era deja în bucătărie, căutând făină. Pâinea Laviniei a fost ca o ploaie de vară în ziua aceea stoarsă și crispată. De fapt, a fost cel mai frumos lucru care se întâmplase în bula mea de mult timp. Părea simplu, sănătos, curat. Să coacem împreună o pâine ca a Laviniei!

În lunile care au urmat, am copt pâine aproape în fiecare zi. Am încercat tot felul de rețete – cu ierburi, cu semințe, cu maia, cu pomușoare sau castane; cu ceapă ca la Grandma, cu mălai și tărâțe ca la străbunicii pe care i-am căutat prin poze; am copt pâine pe Skype cu bunica Vera, mi-am amintit de pâinea „de la iepure” și pentru prima dată povestea asta bizară a avut sens pentru copiii mei; am copt pâine și am ars-o, am copt pâine și a ieșit crăpată.

Am greșit de multe ori: am încurcat sarea cu zahărul, rozmarinul cu lavanda, am pus mai multă drojdie și a crescut cât pentru zece, dar ne-am descurcat. Nu am aruncat niciodată nicio bucată de pâine. Am hrănit păsări, câini, arici. Când s-au redeschis școlile, am luat o pâine fierbinte și am mâncat-o împreună cu mamele, la poarta școlii. Am râs pe sub măști, iar seara, când m-am uitat pe WhatsApp, am văzut multe poze cu multe pâini.

De fiecare dată când am vorbit despre pâine, am observat un lucru curios. O astfel de discuție atrage neapărat povești. Toți au măcar o amintire despre pâine – tristă sau fericită, veche sau nouă, dar neapărat prețioasă. Pâinea își găsește mereu loc în mijlocul unei familii și al unei prietenii, pentru că este mai mult decât o mâncare. Am învățat să ne gândim la ea cu recunoștință și cu bucurie. I-am făcut loc în familia noastră, ca unui copil.

Acum, când lucrurile (parcă) au revenit la normal, nu mai coacem atât de des. Dar tot ne croim o zi în care să mâncăm o pâine proaspăt scoasă din cuptor. Copiii o așteaptă cu laptele turnat în căni, iar noi, adulții – cu tot ce avem mai bun în inimi.

Alege trei lucruri și ține-te de ele, așa fac mereu când trec printr-o perioadă grea, când totul devine prea mult. Spre surprinderea mea, când am ales de data asta, scrisul nu a fost acolo. Pâinea – da.


Tatiana Țîbuleac e scriitoare și autoarea romanelor Vara în care mama a avut ochii verzi și Grădina de sticlă. S‐a născut în Republica Moldova și a lucrat ca jurnalistă înainte să se dedice literaturii. Cărțile ei au fost traduse în mai multe limbi și i‐au adus premiul Uniunii Europene pentru Literatură.

Comandă cartea Vara în care mama a avut ochii verzi aici și cartea Grădina de sticlă aici. Dacă folosești aceste link-uri pentru a cumpăra de la Cărturești, DoR primește un comision de afiliere. Mai găsești cartea și direct la edituri.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

2 comentarii la „Oameni și pâine

  1. Superbă poveste. Ca o pâine aburinda. Mulțumesc.

  2. M-am regăsit!
    Super, mi-a atins sufletul!!!
    Mulțumesc mult!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *