Anul liliacului de laborator

Fragmente dintr‐un jurnal început în Brașov și‐ncheiat în coasta unei păduri.

Am întrebat șase scriitori cum au trăit în ultimul an în umbra coronavirusului și ne‐au răspuns într‐o serie de povești personale despre căutare, apropiere, credință și speranță. Citește aici toate poveștile lor.

10 martie 2020
S-a anulat evenimentul de mâine – școlile se închid pentru 8 zile –, așa că o să mă apuc de povestirea pentru copii. Situația actuală poate servi drept cadru: în orășel izbucnește o epidemie de gripă, orele se suspendă, iar Adam rămâne singur acasă; și, pentru că se plictisește, face o prostie. Ce fel de prostie?

Irina a găsit mai multe pensiuni în care am putea face o nuntă, toate frumoase.

11 martie 2020
OMS zice că nu e o epidemie de coronavirus, ci o pandemie. Canalele de știri explică diferențele dintre cele două. Chiar și așa, cred că ar fi mai eficient dacă în România i-am zice epidemie. Oamenii de aici se tem de epidemie – cuvântul în sine îi duce cu gândul la ciumă. Pandemie, în schimb, e prea… seren, împăcat.

Noua propunere a profesoarei de la Augustin merită luată în calcul: să-i împărțim pe elevi în grupe mici, formate în jurul a câte unuia care are telefon mobil și internet (sunt săraci lipiți, părinții unora dintre ei aprind focul cu manualele, deci pornim de undeva de foarte jos), și să ținem atelierele online.

E mai bine decât să vorbesc cu câte o clasă întreagă odată – care, oricum, cine știe dacă peste o săptămână se va reuni. Am făcut-o anul trecut; le plăcea când le ziceam de Messi sau de Rihanna, dar când reveneam la literatură, deși cooperau, majoritatea copiilor își pierdeau interesul. Există comunități în care cinci-zece întâlniri nu înseamnă nimic; în astfel de comunități trebuie să te muți și să lucrezi cu copiii cinci-zece ani.

12 martie 2020
Și la noi o ia lumea razna. Nu am văzut niciodată atât de mulți oameni într-un hipermarket. Orice ar urma, sper să nu mă pierd cu firea.

Mă gândesc din nou la basm. (E mai ușor, e ceva ce controlez.) OK, copilul face o prostie; twistul e că cei care-l înconjoară nu-l ceartă, nu-l pun la colț, nu-l exclud; dimpotrivă, grupul se strânge în jurul membrului rătăcit pentru a-i arăta că, în esență, e un individ bun; pentru a-i aminti episoadele din trecut în care s-a purtat corect, a fost de partea dreptății, a dovedit curaj sau loialitate. Adam (și anume Adam Banană, un tribut J.D. Salinger) este ajutat să se identifice cu cel care a făcut toate lucrurile bune, nu cu prostia. (E metoda de parenting a unor triburi africane. Dacă aș avea un copil, pe asta aș adopta-o; pe de altă parte, noi n-avem triburi, fiecare își vede de copilul lui.)

13 martie 2020
S-a anulat programarea la dentist. Medicul a confirmat, nu mai primește decât urgențe.

14 martie 2020
Dacă ai norocul să te bucuri de viață, s-o primești așa cum vine, n-ai cum să nu îți dorești să trăiești și ultima secvență a ei, s-o epuizezi. Dacă, dintr-un motiv sau altul, te temi și te ascunzi din calea ei, nici moartea n-o să vrei s-o trăiești, și asta o să te omoare în fiecare zi. (Am distilat, iată, după 4 ani de suferință, ecuația anxietății.)

16 martie 2020
În mod surprinzător, am visat că m-am dus la liturghie; uitasem de virus, iar când am înțeles că ar fi fost mai înțelept din partea mea să fi rămas acasă, nu mă mai puteam mișca; biserica era plină ochi. (Panica se infiltrează, se infiltrează – citit ca jingle-ul sărbătorile vin, sărbătorile vin.)

20 martie 2020
Ce-mi doresc anul ăsta: să trecem cu bine de pandemie (în România, de epidemie), să ne căsătorim, să facem un copil și, undeva la marginea pădurii, să construiesc o cabană.

Ce-mi doresc acum: să mergem în Codlea și să urcăm, pe traseul cel mai lung, pe vârful Măgurii.

22 martie 2020
Încă o săptămână de izolare. Lucrurile abia încep să prindă contur; o să fie din ce în ce mai rău. Panica trebuie evitată cu orice preț, așa că am hotărât: nu ne mai uităm la știri. Verificăm cifrele pe Worldometer, seara, când se-ntoarce Irina de la job; vedem ce corelații putem face, iar de restul bem ceva și dansăm.

23 martie 2020
Când se va fi terminat – dezastruos, nu mă îndoiesc –, oare vom prețui totul mai mult? Lucruri pe care înainte le luam de-a gata, de exemplu, o să ne dea fiori? Irina are ședința de terapie, și ea submersă în online, așa că am coborât în mașină. Deși e frig și plouă în dușmănie, mă bucur să fiu în parcare, să văd altceva pe geam… Dacă lumea se termină aici, sunt împăcat cu ea. Dacă nu se termină aici, mă angajez să-mi duc zilele și mai disciplinat decât până acum, să nu le irosesc.(Mă simt ca-n copilărie, când îi promiteam lui Dumnezeu că-mi fac toate temele dacă mă ajută să găsesc cheia înainte să se-ntoarcă părinții de la muncă.)

24 martie 2020
Acum o lună, posibilitatea răspândirii virusului în România ne îngrozea. Azi ne rupem în meme-uri pe tema asta; omul se adaptează ușor. Da, posibilitatea unui dezastru îl îngrozește; dezastrul în sine, când se petrece, devine un lucru între altele, confirmarea predicției.

Confirmarea scenariului negativ suportă chiar un aspect pozitiv: confirmarea că temerile sale erau întemeiate, că e întreg la minte și nu deplasat.

2 aprilie 2020
Am visat că o să mor la 62 de ani. Asta ar însemna că sunt fix la mijlocul drumului, cum zicea Dante. În anul liliacului de pământ. Sau de laborator, cum se tem unii. Dacă mi-ar garanta cineva încă 31 de ani, nici mai mult, nici mai puțin, aș semna în clipa asta pactul.

Un psihoterapeut, la radio: s-au înmulțit visele despre animale; pacienții visează că străzile sunt luate în posesie de animale sălbatice, animale venite din pădure. E un semn bun. (Pentru cine?)

10 aprilie 2020
Irina a început și ea să lucreze de acasă; am împărțit biroul în două, suntem din nou școlari. Afară s-a încălzit, au început să înverzească, între peturi și pahare de carton aruncate la colțul blocului, tufe de buxus; să cânte păsările mai cu spor. Și noi am găsit un ritm cât de cât OK, mai puțin intervalul dintre 6 și 7 seara, cu care nu știm ce să facem – atunci terminăm munca, dar, pentru că nu putem să ieșim din casă, nu știm ce să facem cu ora aceea de soare american, câștigată odată cu trecerea la ora de vară, și ne sfâșie.

Am început să citim și recitim ruși, Thomas Mann… De parcă ar veni o iarnă atomică, nu dimpotrivă.

11 aprilie 2020
Am fost la cumpărături pentru a doua oară de când ne-au închis. Deși am purtat mănuși și mască, mă simt iradiat. (Dacă aș avea cască de schi, oare aș purta-o și eu la magazin, cum mai văd pe câte unul, sau mi-ar fi rușine?)

12 aprilie 2020
Niște discuții mai dure cu Irina. Am recunoscut (fiecare), față de propria persoană și față de celălalt, cine a fost în ultimii opt ani, cât de bun și cât de murdar, de ipocrit, de neloial. Am zis cele mai urâte lucruri, toată fierea a fost vărsată; și nu s-a întâmplat nimic. Pereții au rămas în picioare. Corpurile noastre, prin sufragerie, transparente, lucioase.

16 aprilie 2020
Sub pretextul că merg să le duc de mâncare părinților, am urcat în mașină și am condus până în Codlea. Decorul era absurd: poliție la fiecare a doua intersecție, deși nu circula absolut nimeni. Un echipaj s-a luat după mine pe podul din Bartolomeu; a mers în spate, cu girofarul pornit, până în Ghimbav, unde s-a răzgândit. Câmpurile verzi păreau reciclate din peturi, ca fleece-urile de la Decathlon. M-am simțit ca într-un joc video, un infractor.

Pe părinți i-am sunat din spatele blocului și i-am chemat la fereastră. Am continuat să ne zâmbim prin parbriz în timp ce răsuflam în receptor și povestea fiecare ce a mai mâncat – așa, ca la vorbitor.

La întoarcere, complet pustie, strada părea că se ondulează, de mai multe ori am avut impresia că e începutul unei halucinații.

Nu m-aș fi gândit niciodată că sfârșitul lumii ar putea să ne prindă fără hârtie igienică.

29 aprilie 2020
Săptămâna trecută, de plictiseală, ne-am apucat de zugrăvit. Am făcut un perete roz – drink less pink, așa am numit nuanța – și unul aproape negru, negru nenumit.

Programul de lucru s-a dat cu totul peste cap. Mă trezesc extrem de târziu, iar pe la 10, nemâncat, fac o jumătate de oră discotecă.

Nu e o perioadă rea. Mă trezesc, iar până să mă pun din nou în pat trec parcă șaizeci de ore. Am terminat de scris Ziua în care Adam a devenit băiat bun. Am terminat Muntele vrăjit. Am terminat romanul, corecturile – am îndreptat abaterile stilistice, aberațiile. Manuscrisul a înghețat însă la editură. Nici măcar nu vor să-l citească; spun, „suntem convinși că e foarte bun, dar…”, ca și când chiar ar veni sfârșitul lumii.

Gabriela Adameșteanu m-a sfătuit să scurtez titlul (sau chiar să-l schimb, și așa e deprimată lumea). Cât de aproape sunt ploile reci și vremea rea i se pare prea mult. Mie îmi place, chiar cu întăritura de la final; subliniază ideea că dezastrul e la un pas de noi, dezastrul mic, specific, dar și dezastrul general.

1 mai 2020
Nu-mi doresc decât să văd o pădure. De ce nu ne lasă să mergem în pădure?

4 mai 2020
Plouă torențial – scutură florile de măr și de vișin. (Eu stau în balcon, m-am mutat aici de când a venit primăvara.) Când o să înceteze, în cartier o să miroasă din nou a flori de liliac.

14 mai 2020
Am reparat fiecare colț de apartament rămas de izbeliște. Am făcut curat în computer, pe HDD-ul extern, am făcut ordine până și în sertarul cu acte. Poate că n-ar fi rău să mă port în continuare o săptămână pe lună ca și când ar fi lockdown. Nu s-ar mai aduna munți de semi-sarcini.

27 mai 2020
Am fost pe toate coclaurile la care am visat cu ochii deschiși în astea două luni. După ce am dus-o pe Irina la job (a revenit la birou de astăzi), m-am gândit că mi-ar plăcea să scriu o distopie care se petrece în România.

28 mai 2020
Cât de aproape sunt ploile reci e un roman foarte bun – toți cei care-l citesc îmi spun asta; dar mie îmi dă fiori când mă gândesc că o să apară la toamnă (am găsit editură). Aș vrea să scriu ceva care să-mi spulbere orice îndoială, să știu că are o valoare de nestrămutat, să nu mă gândesc deloc la receptare, să nu-mi pese. Validarea pe care o căutăm e propria validare. Doar după ce o obținem gesturile noastre se curăță de echivoc. Dar cum să ne validăm singuri, când știm că suntem plini de neajunsuri? Aceasta este întrebarea.

9 iunie 2020
Aseară am discutat din nou despre căsătorie. Deși Irina ar fi vrut să aibă familia alături, mie mi s-a părut ideal că nu ne pot însoți prea mulți oameni. Azi dimineață, hodoronc-tronc, am mers la medicul de familie după certificate și, pentru că n-avem ce să mai așteptăm, am depus actele la primărie.

19 iunie 2020
Câinele a rămas singur în apartament. Mi-a părut rău că nu-l pot lua la primărie. Irina a zis că acum înțelege de ce apelează miresele la machioze, că le tremură mâna și nu se pot da nici măcar cu rimel ca lumea. Când am zis da, ni s-a permis să ne dăm măștile jos și să ne sărutăm.

Petrecerea de nuntă a avut loc în curtea unui prieten, care are un depozit de utilaje în spate. S-a jucat ping-pong, fotbal cu porți făcute din tomberoane, lumea a venit ușor stresată, n-a știut dacă să rămână cu mască sau nu la-nceput, a fost ciudat, dar până la urmă s-a distrat fiecare. Două săptămâni, de-aici înainte, stăm ca pe ace, deși numărul de cazuri noi e constant.

14 iulie 2020
Irina e însărcinată! (E atât de diferit când chiar se întâmplă, când ai confirmarea. Am stat îmbrățișați un sfert de oră în bucătăria plină de soare, fără să ne putem zice nimic.)

18 iulie 2020
Timpul se simte altfel; e o vară tubulară, răsturnată pe verticală. Alunecăm prin ea. O vară care nu poate fi consumată.

Facebook mă întristează și mă face să-mi pierd curajul.

29 iulie 2020
Pentru că nu știu cum să fiu un soț și un tată bun, mi-am luat mai mult de lucru; am zis că pot măcar să transform timpul în bani, care vor fi de folos la un moment dat. Mă trezesc la cinci, o fac cu plăcere, cu voluptate, și până la micul dejun termin o jumătate de normă. Seara adorm ca-n copilărie, înainte să se facă negru cerul, cu glasurile ultimilor copii care se strigă printre blocuri pe fundal.

Copilașul nostru, de asemenea, poate distinge deja lumina de întuneric. Ar ști când e timpul să se întoarcă acasă.

20 august 2020
Aseară am găsit o casă frumoasă în Codlea. Deși nu m-am gândit niciodată că aș putea să mă mut înapoi în orașul natal, începe să mi se pară o idee bună să o cumpărăm, are o grădină de 500 de metri pătrați care se termină la liziera pădurii. Dacă ne închid din nou la toamnă, când vine valul al doilea? Dacă așa o să trăim de acum, între valuri?

21 august 2020
O viață trăită după principii morale ferme te scapă de necesitatea unui proces terapeutic, zice Jung. Zmeurica noastră s-a transformat, ca dimensiuni, într-o mură, într-un ursuleț de molfăit, zice o aplicație mobilă.

26 august 2020
Azi, de ziua Irinei, am fost să vedem casa a doua oară și, exuberanți, scăpați ca prin urechile acului, am înaintat o ofertă. Oferta a fost acceptată. Avem 48 de ore să ne convingem că știm ce facem. Înainte de asta am ajuns la Urgențe, bine că a trecut.

Mi-ar plăcea să scriu o serie de nuvelete în care personajul narator să fie 1) un împătimit de pariuri sportive dintr-un orășel oarecare, 2) o vânzătoare la Mega, 3) un șofer de maxi-taxi (pe ruta Brașov-Lunca Câlnicului, de exemplu), 4) o escortă oarecare dintr-un oraș oarecare (Galați); să intru în pielea lor și să arăt lumea pe care o văd. Ar fi un efort relevant, ar avea sens s-o fac. Să renunț la distopie, să nu-mi irosesc talentul pe închipuiri.

28 august 2020
Am plătit avansul. Pe drum înapoi, vorbind cu Irina, am realizat că am ales casa din Codlea nu pentru că acolo m-am născut și-am copilărit, ci în pofida acestui lucru, în pofida tuturor amintirilor dureroase. E o rană veche pe care, în sfârșit, ajung să o ling. (Noaptea, de pe terasă, se văd luminile căminelor de nefamiliști în care am crescut. Fusese mult timp 1–0 pentru Sărăcie și Nenoroc, dar am întors scorul.)

30 august 2020
Vara a trecut fără o zi de caniculă. Îmi amintesc periodic de apartamentul din București – ultimul etaj, fără aer condiționat; dar nu-mi mai amintesc senzația de prea cald, numai absurdul neplăcerii, felul arbitrar și obositor în care, în unele zile, era mai mult decât puteam suporta.

Vara asta neconsumată. O căprioară care te fixează o clipă printre copaci, lăsându-te din nou singur în luminiș.

Irina mi-a povestit la cină că, odată mutați la Brașov, n-a mai putut face abstracție de originile mele modeste. Acum, că ne mutăm chiar în Codlea, o să fie și mai acut. Dar înțelege că am nevoie să fac acest drum înapoi, că-l fac ca să repar niște lucruri care îmi strică liniștea.

10 septembrie 2020
Aș fi vrut să mă înscriu la doctorat, am citit toată vara în direcția asta, dar îmi lipsesc 17 sutimi să pot concura pentru un loc cu bursă. Am verificat mult prea târziu condițiile – și ce m-a mai amărât! (Nu-mi permit să fac un doctorat fără bursă; și nu vreau nici să-l fac de pomană, cu două job-uri de gât.)

21 septembrie 2020
Suntem în Moldova, mai avem de stat în auto-izolare patru zile; am venit la nunta surorii Irinei – și ei, și noi am avut ani întregi la dispoziție, dar ne-am găsit să ne căsătorim acum, în cele mai stricte condiții.

Suntem stresați la maximum – deși sarcina a intrat cu bine în semestrul al doilea, ne temem; la petrecerea de după o să fie douăzeci și ceva de oameni.

Mi-e greu să stau mai mult de trei zile cu plăcere în casa altcuiva. Nu-mi găsesc locul. Numai copiii pot suporta vizite atât de lungi. Rostul meu e în altă parte, am treabă în altă parte. Irina stă bucuroasă oricât, eu nu pot. Cu ai mei n-am mai stat de doi ani mai mult de câteva ore. Ce bine că o să avem fată!

24 septembrie 2020
Mâine e nunta. Cum să mă asigur că-l protejez pe copil și că sunt în același timp alături de viitori mei frați, singurii? Irina îmi zice să am mai multă încredere în viață. E un sfat pe care l-am tot primit în ultimii ani, vine ciclic, de la tot felul de persoane. Probabil ar trebui să îl scriu pe tavan, deasupra patului, să-l citesc mereu înainte să mă scol.

27 septembrie 2020
Am visat că în bord s-a aprins un senzor de atenționare.
Să nu accept rolul de victimă niciodată. Să dansez în fiecare zi? Da.

29 septembrie 2020
Am visat din nou că în bord s-a aprins un senzor și că mașina s-a defectat; am dus-o în service pentru înlocuirea unei bujii. Să fac niște analize?

Ne-am întors în Brașov, unde o să mai stăm 14 zile în auto-izolare. Ar fi super să scăpăm doar cu atât. Trebuie să scoatem apartamentul la vânzare și ne suflecăm mânecile pentru renovări, covid-necovid, să nu ne prindă iarna cu casa pe dos.

13 octombrie 2020
Agitație în timpul micului dejun, ușurătate îndată ce ne-am întors de la notar. Am vândut apartamentul.

Spre seară, sub un apus chior, de octombrie, M. mi-a zis că sunt cel mai bun prieten al lui. Atunci am realizat că nu îmi mai spusese nimeni niciodată că sunt prietenul lui cel mai bun. Eu, la rândul meu, am crezut și am spus asta despre mai mulți de-a lungul timpului.

26 octombrie 2020
Am văzut imagini noi cu Catrinica. Inimioara ei, coloana vertebrală, cele două emisfere cerebrale. Mă tem să nu-i fi transferat, odată cu genele bune, o doză de trecut care să-i strice viața.

Ieri noapte s-a dat ora înapoi. Suntem bucuroși, corpurile noastre nu mai reacționau la ora de vară.

29 octombrie 2020
Am vorbit cu Roman Tolici despre un nou tip de pictură, pre-apocaliptică. I-am zis că acolo e toată frumusețea, în tensiunea aceea de dinainte de dezastru; din păcate, lumea s-a concentrat asupra post-apocalipticului, greșit, după mine – dacă oricum s-a întâmplat apocalipsa, ce să mai fie după? Apocalipsa e apocalipsă, kaputt. Nu există post în cazul ei, iar dacă ar exista, nu ne-ar privi sub nicio formă ca specie.

3 noiembrie 2020
În fiecare zi încarc mașina cu lucruri din apartament și le duc la casă. Sus, pe deal, după ce car totul, îmi fac o cafea și ies în grădină, unde sap o porțiune pe care am decis că o să încercăm să plantăm răsaduri la primăvară. E plin de păsări pe care nu le cunosc, veverițe, căprioare. Am schimbat centrala cu tatăl meu și, de luni, m-am apucat de zugrăvit mansarda. Baia și bucătăria sunt un dezastru, trebuie rase complet. Totul trebuie să fie gata până la sfârșitul lunii, când ne mutăm – sau, în orice caz, eliberăm apartamentul. Evident, e de două ori mai multă muncă decât estimasem inițial.

4 noiembrie 2020
Am visat că intervievam un alcoolic. Îmi spunea că a hotărât să se lase de băut când a văzut o poză în care rudele și prietenii stăteau stânjeniți pe lângă el.

Frica de a nu mă înghiți orașul natal, familia. De a nu mă trage înapoi. Notez și aici: să nu las tulburările din familia de proveniență să îmi ocupe din nou mintea; să mă gândesc la copil, la viitor, și să nu las niciun truc, vechi sau nou, să-mi fure timpul și experiența pe care le pot avea numai acum cu Katrina.

7 noiembrie 2020
Zile pline, bătute cu muncă ca un corcoduș. Doar ele pot avea structura asta precisă, care impune în timp un ritm aproape plăcut, pe care-l poți susține pentru că devine un soi de călătorie prin materie. Deși adorm după miezul nopții, reușesc să mă trezesc când simt primul bob de lumină, înainte să sune ceasul. Contrar înclinației spre leneveală, în douăzeci de minute sunt mâncat și echipat, gata să plec pe șantier.

15 noiembrie 2020
Luna trecută pe vremea asta îmi apărea cartea; n-am avut timp să mă bucur de ea, dar e mai bine așa. Reacțiile au fost peste măsură de pozitive, mi s-ar fi urcat la cap. Treaba e că nu o să existe niciun eveniment de promovare, așa că o să-și găsească și mai departe drum către cititori de una singură, fără proptele, din gură în gură, ca brânza bună. Am ales un moment prost s-o public – într-un an în care vânzările librăriilor au scăzut cu mai bine de 70%.

Multă, foarte multă muncă. Tone de moloz.

21 noiembrie 2020
În sfârșit, ne-am făcut curaj și-am dormit o noapte aici, în coasta pădurii. Am visat că ne-au prădat hoții, că am lăsat ușa deschisă. Cum altfel?! Dimineață, când m-am trezit, începea să se lumineze. În grădină, prima zăpadă. O consider, cu de la sine putere, de bun augur. Un milion de lucruri ar fi putut să meargă prost până acum, dar nu s-a întâmplat.

6 decembrie 2020
Am bolit zdravăn. Duminica trecută am predat cheile noilor proprietari și am adus ultimele cutii cu nimicuri. Spre seară, cărând din mașină ce-am mai avut de luat din oraș, am început să simt că mor de frig; nici la foc n-am reușit să mă încălzesc, nici cu rom. A doua zi, la fel. Frig, frig. Noaptea am avut febră mare, 39, și-am leșinat. Irina s-a resimțit mai puțin și a avut grijă de mine în tot timpul ăsta.

Astăzi am realizat că mi-am pierdut complet mirosul. Ca niciodată. Irina, de ieri. E mult mai straniu decât mi-am închipuit. Cafeaua are gust de pământ, nici n-am putut s-o beau.

Cei cu care am interacționat înainte să ne îmbolnăvim spun că sunt OK, fără simptome. Probabil e covid, dar ce-i mai rău pare să fi trecut. Sunt 10.000 de cazuri noi pe zi, era clar că trebuia să ajungă și la noi.

9 decembrie 2020
Sunt foarte obosit. Irina e bine. Suntem izolați, vecinii și părinții ne aduc mâncare și ne-o lasă pe prag. Nu mă pot concentra, mă uit cu orele la pădure și mă fâțâi de pe un scaun pe altul. Munca se adună, dar nu pot să fac nimic. O iau ușor, cum se zice; așa cum am învățat în 2018, după un final de an dezastruos, că se face. Atunci, după un concediu forțat de trei săptămâni, totul s-a legat perfect; zilele „leneșe”, de care mă jenasem pe moment, s-au dovedit a fi cea mai bună investiție posibilă.

14 decembrie 2020
Obosit. A fi înțelegător – uite o virtute care a dispărut și din vocabular, și din orizontul de așteptare.

25 decembrie 2020
Cățeaua noastră împlinește azi 8 ani. Durata de viață a celor din rasa ei este 10–12 ani. Duța nu știe asta, mi se rupe sufletul.

Îmi propusesem să împrejmuiesc groapa pentru compost și să repar un pic gardul, să fie totul gata până de Revelion. Mai e un pic și de zugrăvit un hol, dar nu am mai avut combustibil.

4 ianuarie 2021
2021 sper să fie cât se poate de plictisitor. Odihnă, nu-mi doresc decât odihnă. Dar, ca freelancer, n-ai concediu de odihnă, n-ai concediu medical, și treaba nefăcută se adună grămadă.

5 ianuarie 2021
Irina a ieșit azi în prenatal. Au venit și rezultatele la test, n-a dezvoltat anticorpi la COVID.

7 ianuarie 2021
Pentru binele copilului, să nu mă revendic de la modelul patern experimentat direct în familie. Zvâcnirile de frustrare, starea generală de iritare, depresia purtată în unele zile ca o glugă de fier. Cati are nevoie de un alt fel de tată.

8 ianuarie 2021
Am citit undeva că atunci când îți pierzi răbdarea în fața partenerului, când îl critici, când te înfurii, cel mai adesea o faci pentru că îl confunzi cu părintele pe care l-ai avut și care, în copilărie, s-a dovedit insuficient, rău, neatent.

Un om care crede că toată lumea vrea să profite mereu de pe urma lui, să-l tragă în țeapă, a fost un copil exploatat.

11 ianuarie 2021
Sunt dimineți în care traduc exasperat, mi se pare că-mi risipesc puținul aur, dar sunt și dimineți în care mi se pare o libertate enormă să stai așezat confortabil în timp ce restul casei doarme, să bei cafea și să treci în română ceva ce cineva a gândit în engleză, după care să scoți câinele în pădure, să vezi căprioare.

Dacă nu intru mai mult timp pe Facebook, când intru am impresia că am nimerit în mijlocul unor muște care se zbat între cele două foi de sticlă ale ferestrei. Pare calea către apartenență, succes, faimă, dar e cea mai cinică scurtătură către singurătatea cea mai dureroasă.

Ar trebui gândită o campanie mondială care să-i învețe pe copii următorul mesaj: nu folosesc rețelele de socializare pentru că mă respect.

23 ianuarie 2021
Mâine e ziua mea. Irina a subliniat un lucru la care mă gândeam și eu: la 32 de ani ești un bărbat în toată firea. Anul ăsta nu-mi doresc decât un lucru: Catrina, care va veni în curând, să nu regrete peste ani că eu am fost tatăl ei.

1 februarie 2021
Am predat, în sfârșit, romanul pe care l-am tradus în ultimele luni – a ieșit mișto, a recunoscut și redactorul, chiar dacă l-am făcut pe genunchi la propriu, printre cutii pe jumătate despachetate.

Peste două ore încep un job nou, part-time, 9–13. Trebuie să pun pe picioare un magazin de delicatese.

9 februarie 2021
Au apărut primii ghiocei în curte, primele noastre flori. Azi ar fi fost ziua bunicii. Mi-ar fi plăcut să fie aici, să o aduc în casa noastră și să-i povestesc ce s-a mai întâmplat în ultimii ani, să-i masez tălpile, s-o întreb cum e mai bine, Catrina sau Katrina.


Bogdan Coșa e scriitor și traducător. A debutat acum 10 ani cu primul roman din trilogia Poker. Toamna trecută i‐a apărut cel mai recent roman, Cât de aproape sunt ploile reci. Editează blogul Dlite al Institutului Goethe și locuiește cu soția lui Irina, în Codlea, unde s‐a și născut.

Comandă cartea Cât de aproape sunt ploile reci. Dacă folosești acest link pentru a cumpăra de la Cărturești, DoR primește un comision de afiliere. Mai găsești cartea și direct la edituri.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *