Următoarea mișcare

Un filosof preferat și prima mea bicicletă mi-au dat ritmul de care aveam nevoie într-o lume nouă.

Am întrebat șase scriitori cum au trăit în ultimul an în umbra coronavirusului și ne‐au răspuns într‐o serie de povești personale despre căutare, apropiere, credință și speranță. Citește aici toate poveștile lor.

În dimineața zilei de 26 ianuarie 2020, o zi de duminică, mă pregăteam să merg la facultate pentru susținerea eseului la sociologie, eseu pe care îl terminasem chiar cu vreo două ore înainte să plec. Eram obosită, irascibilă, aveam în brațe și în degete o amorțeală aproape dureroasă și o stare de neliniște amplificată de nesomn. Mi-am terminat cafeaua, mi-am pus eseul pe un stick și, nu fără să ezit puțin înainte, am luat din dulapul cu medicamente o mască medicinală din cutia de 10 pe care le cumpărasem la debutul iernii, când, răcită fiind, nu voiam să îi molipsesc pe cei cu care intram în contact.

Acum nu eram răcită.

De vreo câteva zile pusesem ochii pe un nou subiect al știrilor, posibila epidemie de pneumonie din China, cauzată de noul coronavirus. Rareori m-am temut că m-ar putea pune în pericol circumstanțele exterioare; mă preocupa mult mai mult în ce feluri m-ar putea trăda corpul, întorcându-se împotriva mea într-o manieră foarte izolată și personală când m-aș aștepta mai puțin. În Europa nu fuseseră raportate cazuri; chiar cu o zi înainte fuseseră identificate patru în Australia și, cu această numărătoare pe degetele de la o singură mână, gestul meu nu părea să aibă vreun sens. Ionuț a râs, m-am simțit și eu puțin ridicol, dar mi-am pus masca. Afară era cel mai frumos ianuarie. Soarele revigorant, puțin vânt. M-am descheiat la palton, masca am pus-o în buzunar, am uitat de ea vreo săptămână. Până și mie mi s-a părut exagerat.

Trăiam în Europa, aici nu ajunseseră viruși de felul acesta în timpul vieții mele, nu era ceva tipic locului. Părea o trăsătură atât de înrădăcinată și certă, ca și cum ar fi fost un dat veșnic al geografiei, o constantă; ca și cum ai spune că în România nu cresc măslini. Acum cresc, apropo; încălzirea globală face în prezent clima din România prietenoasă cu aceste plante iubitoare de temperaturi ridicate. Poate nu e, deci, o idee prea bună să încerci să te agăți de invariabilitatea lumii.

La birou, subiectul virusului apărea tot mai des în discuție, ajungând să marcheze în scurt timp toate conversațiile – spre disperarea unora dintre colegi –, dar mereu pe un ton sau cu o concluzie lejeră, care venea din aroganță. „E la ei, acolo”, ca și cum geografia ne-ar fi făcut imuni. (Pe măsură ce se intensifica gradul de transmitere, acel „la ei” suna tot mai aberant. Nici granițele și nici enorma distanță nu puteau opri în punctul acela transmiterea; în punctul acela, într-o lume globalizată, „la ei” era iluzoriu.) Acum știm că nu ne-a făcut imuni. Peste doar câteva săptămâni am început să lucrăm de acasă. Apoi am început să trăim complet de acasă, deși nu sunt sigură că „a trăi” ar fi cuvântul; nu pentru toți.

Copilăria e ocupată cu descoperirea lumii și cu învățarea ei; ce o compune, structura ei, modul ei de funcționare. Ceea ce aparține materiei și nu ne-a ridicat semne de întrebare până prin adolescență are șanse destul de puține s-o mai facă. Spre 25, ni se clarifică și încrengăturile de natură socială, știm inclusiv unde ne plasăm noi înșine în panoramă. „ai învățat. știi totul”, spune Ruxandra Novac.

De aici încolo, lumea devine un fundal categorisit și cert peste care se desfășoară viața ta și a celor apropiați – singurele aflate în mișcare; poate ceva se adaugă în arhitectura locurilor familiare, plus mișcări ale socie- tății civile și cam astea ar fi aspectele care își dezvăluie schimbarea, procesul viu. Dar ceea ce înțelegi prin lume e ceva ce îți rămâne cunoscut și ale cărui variații sunt totuși atât de mici în comparație cu întregul de care ești conștient și atât de lente în comparație cu viteza la care se desfășoară variațiile tale zilnice, încât pare că peisajul acela e acolo împietrit ca să vă mișcați tu, prietenii tăi și vecinii voștri din întreaga lume pe suprafața lui. Când ne-am trezit închiși cu toții în case, această ordine s-a inversat. În afara casei tale exista o lume în care la nivel fiziologic și normativ lucrurile se schimbau de la o săptămână la alta, în timp ce tu, dinăuntru, țintă a veștilor proaste, erai condamnat la o nemișcare catatonică până la deslușirea măcar parțială a haosului noii lumi.

Finalul spre care te îndrepți din clipa în care te naști e neîndoielnic, dar mișcarea corpului viu se formulează ca o înaintare prin timp, iar dinamismul, ca o chestie de alegere, având ca precondiție libertatea. În clipa în care mișcarea a fost înlocuită cu așteptarea, senzația a fost mai degrabă că eram împinsă prin timp spre finalul cert, care-ți face sângele să se scurgă din obraji, care inspiră oroare pentru că nu permite o concluzie triumfătoare de tipul „da, dar în schimb…”.

Nu am copt pâine, nu am început să învăț o nouă limbă, nu m-am apucat de meditație și nici nu mi-am transformat balconul în grădină botanică. Nu am adoptat nicio rutină salvatoare, care ar fi confirmat noua realitate. Timpul meu de adaptare e imens, chiar și la schimbările plăcute. De aceea îmi place prea puțin, de pildă, să merg la lecturi ale unor autori pe care nu îi cunosc prea bine. Până m-aș familiariza cu discursul lor, cu discuțiile, și aș începe să mă simt bine, evenimentul ar fi aproape de sfârșit. Dar atunci, în primăvară, nu a fost doar o incapacitate, ci și un refuz de a accepta și de a mă adapta la schimbarea care se produsese și pe care o voiam ștearsă din sistem, în calitatea ei de eroare; efectele ei, anulate.

Pe 15 mai, la finalul programului de lucru, mi-am cumpărat prima mea bicicletă și, două ore mai târziu, în ciuda eșecurilor anterioare, am învățat să merg pe ea. Două săptămâni și două luni mai târziu tot pe bicicletă eram, spre disperarea lui Ionuț și a prietenilor, care nu mă puteau scoate altfel la plimbare. Mereu am fost fricoasă și nu m-au încercat senzații de profundă libertate în copilărie. Dimensiunea senzorială mi-a inspirat întotdeauna pericol, așa că mult timp am cunoscut lumea prin această dimensiune la un nivel foarte controlat și modest, apropiindu-mi-o mai mult prin discurs. Între timp, discursul a îmblânzit teama de senzații și astfel am ajuns, de exemplu, să zbor prin vară pe bicicletă.

Cunoșteam pentru a doua oară Bucureștiul, de data asta din viteză. Parcuri, Delta Văcărești, plimbări cu prietenii – noaptea, doar un șir de luminițe albe și roșii clipocind în șir la marginea șoselei. Într-o zi, am făcut o plimbare împreună cu Ionuț și Suzan, sora mea, pe digul Lacului Morii și apoi, abandonând drumul asfaltat, pe lângă apa unui canal paralel cu Dâmbovița, spre Chiajna. Ne-am întors de la jumătatea drumului pentru că se întuneca. Pedalam obosită în spatele lor, cu tot mai puțin chef. În fața mea se desfășura digul printr-o albăstreală infinită a lacului și a cerului. Mă scurgeam la marginea peisajului, incapabilă să intru în el, cum fusesem cam toată vara. Iată noul decalaj – o inițială libertate prefăcută în rutină, o vară întreagă prefăcută în rutină, care a dat înaintării în timp o viteză, traducându-l într-o întrecere, în alei de parc și șosele.

Un om cu care m-aș vedea amică și de-a lungul mileniilor e Henri Bergson. Îi simt conceptele ca pe o prelungire a mea, stârnind în mine la fiecare lectură revelații de tipul recunoașterii a ceva foarte personal și intim. Iată-l pe Bergson afirmând ca pentru mine, acum mai bine de o sută de ani: „Durata absolut pură este forma pe care o îmbracă succesiunea stărilor de conștiință când eul se lasă trăit, când se abține de la stabilirea unei distincții între starea prezentă și stările anterioare. (…) Acum durata nu o mai măsurăm, ci o simțim; din cantitate, ea revine la starea de calitate. Nu se mai apreciază matematic timpul scurs.” Iată-l îndemnând, din inima vitalismului, la trăirea noului din toate lucrurile. La experimentarea timpului ca trăire, în locul traducerii sale spațializate.

Următoarele săptămâni le-am petrecut într-o ușoară stare de disconfort în care îmi vâjâiau în cap toate aspectele incomode de care încercasem să fug sau pe care încercasem să le amân. Am mers la mare, am încetinit ritmul. Peste încă vreo câteva săptămâni, fără să mai pun în balanță diverse responsabilități și timpul de alocat pentru ele, am reluat scrisul cu o atât de mare urgență, încât mă trezea înainte de răsărit.

Bineînțeles că nu Bergson și nici alți astfel de prieteni nu sunt aici ca să soluționeze probleme și bineînțeles că nu ne vor smulge din obiceiuri proaste ori din stările joase. Dar există o șansă ca ei să miște în noi ceva ce avea nevoie de o formulare precisă, ca un imbold care să stârnească următoarea mișcare.


Deniz Otay e poetă și a absolvit Facultatea de Drept din Cluj. A publicat poeme în revistele Steaua, Poesis International și Zona Nouă, iar volumul ei de debut, Fotocrom Paradis (editura OMG Publishing), a obținut în 2020 Premiul „Sofia Nădejde” și Premiul Mihai Eminescu – Opus Primum.

Comandă cartea Fotocrom Paradis. Dacă folosești acest link pentru a cumpăra de la Cărturești, DoR primește un comision de afiliere. Mai găsești cartea și direct la edituri.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *