„Eu am avut noroc”. Povestea unui fost dependent de jocuri

Timp de vreo 20 de ani, F. a jucat aproape zilnic la ruletă sau la aparate. Ce l-a ținut acolo și cum a reușit să se desprindă?

În iulie am publicat un articol amplu despre fenomenul jocurilor de noroc în România, care afectează sute de mii de oameni. Deși consecințele dependenței de jocuri de noroc sunt cel puțin la fel de grave ca ale adicției de alcool sau droguri, aceasta nu e tratată la noi ca o problemă de sănătate publică.

În interiorul articolului am așezat o casetă în care mi-am lăsat adresa de email și i-am invitat pe cei care merg des prin sălile de jocuri sau care știu oameni care au o problemă cu jocurile de noroc să-mi scrie. Așa am intrat în legătură cu F. Am schimbat mai întâi câteva emailuri, apoi mesaje pe WhatsApp, iar în cele din urmă ne-am auzit la telefon.

Povestea de mai jos e scrisă la persoana I și e compusă din bucăți din discuțiile noastre, reasamblate, editate pentru claritate și pentru a ascunde câteva detalii biografice. Am stabilit că nu vom folosi numele său real, pentru că stigma legată de acest tip de dependență este în continuare una puternică.


Salut, Vlad!

F. sunt. The gambler.

Fost, actual, nici eu nu mai știu.

Am citit întrebările tale. O să-mi ia vreo câteva zile să răspund.


În liceu nu am jucat niciodată.

În facultate, sporadic, în gara din Ploiești, într-un bar jegos, unde ne opream să bem bere, așteptând trenul. Acum mă gândesc, amuzat, că nici nu știam să joc. Băgam tot „în casă” și nu dublam niciodată, pentru că nu știam că se poate.

În facultate, bingo. Ore întregi. Câștiguri nesemnificative. Corpul începea să se obișnuiască cu puterea adrenalinei.

Apoi, mulți ani, tot bingo, la Europa, o sală imensă din Constanța. Cumpăram multe bilete. Numerele nu mai puteau fi urmărite și bifate cu pixul. Încărcam seriile în niște calculatoare și ne luam porția de adrenalină. Uneori câștigam. Bănuiam că totul e aranjat, pentru că, de regulă, câștigau aceleași persoane. Din când în când, câștigau și alții, ca să nu bată la ochi. Nopți întregi pierdute. Salarii întregi de-a lungul anilor.

Apoi, pe nesimțite, jocul a devenit neinteresant. Îl mai jucau doar niște pensionari creduli, pe undeva pe la Casa de Cultură. Iar marea majoritate a poturilor erau luate, ca și înainte, de oamenii lor.

Uneori, după ce ieșeam de la serviciu, ne opream la o bere. Beam destul de mult și, când alcoolul începea să-mi ia mințile, mă trezeam la aparate. Uneori câștigam, dar, de regulă, banii se întorceau tot în aparat, sau se duceau pe alte beri.

Odată am jucat și am fost atât de beat încât de-abia reușeam să văd ce naiba e pe ecranul ăla nenorocit. Îmi venea să merg la WC, să fac pipi, dar efectiv nu mă puteam opri. Am făcut pe mine, numai ca să nu mă opresc din jucat.

Într-o după-amiază de vară, ieșisem cu un prieten să ne plimbăm. Nu știu cum am ajuns acolo. Era răcoare, erau niște fete drăguțe și o masă de ruletă. Pe unul din scaunele din jurul mesei era un coleg de serviciu. Îl priveam, amândoi, fascinați. De când intrasem, câștigase o sumă frumușică. Cum naiba face? Nu înțelegeam nimic. Orfani, zero și vecini, spituri, tiers, odds, even, ce înseamnă toate astea?

Am prins repede mișcarea. Am câștigat mult prea repede și am plecat la fel de repede, cu buzunarele pline.

Găsisem formula îmbogățirii. Ni se părea că nimic nu ne va sta în cale. Făceam calcule peste calcule. În mai puțin de un an ar fi trebuit să fim milionari, ne dăm demisia și trăim numai din asta. Singura noastră mirare era de ce nu face toată lumea la fel, dacă era totul atât de simplu.

Gândeam strategii care nu aveau cum să nu funcționeze, știam sigur asta! Șirul lui Fibonacci, numărul de aur, progresii, am încercat totul. Pe hârtie era totul perfect. Dar, ca să câștigăm mult, trebuia să băgăm mult. Nu ne mulțumeam cu cinci sute de mii – un milion zilnic. În condițiile în care salariul nostru era cam de zece milioane.

După o lună, făceam primul credit. Treizeci de milioane. Pe care i-am pierdut în mai puțin de o săptămână.

Au urmat mulți ani, vreo douăzeci, în care am jucat aproape zilnic. În tot timpul ăsta, paradoxal, nu am pierdut foarte mult.

Prietenul meu, în schimb, a pierdut un apartament, în valoare de 60.000 de euro. A murit la aproape patruzeci de ani. Comă alcoolică. Divorțase. Soția și fiul lui renunțaseră la luptă. A fost bătut de cămătari, a făcut împrumuturi uriașe.


Eu am avut noroc.

Și acolo aveam noroc mare de tot. Câteodată mă miram. Puneam trei numere și alea ieșeau. Puneam un singur număr și ăla ieșea. Întotdeauna mă fascina mecanismul din spate: ce se întâmplă acolo, la ruletă, și cum poți să intuiești ce număr va ieși. M-a fascinat chestia asta mereu. Erau alți jucători, lângă mine la masă, care întrebau: „Băi, frate, ce se întâmplă? Știi care-i treaba?”. „Nu știu nimic”. Era ca și cum aș fi văzut – sau așa mi se părea mie atunci – viitorul. Îmi dădea o stare ca de transă.

Nu m-am drogat niciodată. Dar am citit că adicția de jocurile de noroc e asemănătoare cu adicția de heroină. Adică e foarte puternică. Nu știu exact care-i modul de acțiune asupra creierului, dar așa am înțeles din ce-am citit. M-a speriat chestia asta, îți dai seama.

Și nu știam cum să scap. Mă rugam. Nu sunt habotnic, dar sunt o persoană credincioasă, așa am fost crescut. Bunica mea era foarte credincioasă și mi-a imprimat și mie chestia asta. Aveam un caiet în care-mi scriam toate stările. Și acum îl am, dar am încetat de la o vreme să mai scriu în el. Uneori pur și simplu scriam rugăciuni cuvânt cu cuvânt, ca să scap de tot chinul ăsta. Era ca și cum aș fi două persoane: una care își dă seama de gravitatea situației și una care n-avea niciun fel de scrupule să plece noaptea la ora două de-acasă.

Se întâmpla de regulă când beam. În 90% din cazuri era suficient să beau o bere. Mai erau dăți când pur și simplu simțeam o nevoie imperioasă, dar de obicei se accentua în momentul în care beam. La un moment dat nu mai gândeam rațional.


Aveam treișpe milioane când am intrat. Era-ntr-o luni. 27 aprilie 2009. Nu știu de unde aveam banii ăștia. Câștigasem ceva în săptămâna care trecuse, poate. Habar n-am și nici nu prea contează. Oricum, sigur nu erau împrumutați.

M-am așezat la ruletă. Să tot fi fost cinci după-amiază.

Ruleta dădea în draci. O vreme, vreo două săptămâni, din nu știu ce motive, nu se jucase la ea, absolut deloc. Acum îi dăduseră drumul. Îmi plăcea la ruleta asta. Unu, era la mama dracului, în fundul cazinoului și doi, la ea se putea juca pe miza maximă. Cinci sute de mii pe număr. Adică cincizeci de lei.

Cred că vreo cinci-șase ore m-am tot învârtit pe la șase mii de lei. Creșteam, coboram, dar soldul era pe aici. Nu mă falimenta, dar nici nu-mi dădea să zac. Mă ținea pe acolo. Ar fi trebuit să plec, câștigasem mai mult decât salariul pe o lună! Nu.

Simțeam numerele. Puneam mai multe, pe zone. De cele mai multe ori, dădea exact în zona în care puneam eu. La masă mai juca un tip, destul de prudent și prea curios vis-a-vis de ceea ce făceam eu. Mai era un cuplu, care se prosteau. Pe la doișpe noaptea, la un moment dat am zis, acum va da zero sau vecinii. Am pus miza maximă pe zero. Și, a ieșit!

Am plecat acasă cu 23.900 de lei. Ce puteam să vreau mai mult?

Țin minte sigur că tipul m-a urmărit și cel mai tare mi-a fost frică în parcarea subterană.

După ce am ieșit la suprafață, eram zeul calmului. M-am urcat într-un taxi și i-am zis să mă plimbe o vreme, aiurea, prin oraș.

Apoi m-am uitat la telefon. Aveam 26 de apeluri pierdute de la nevastă-mea. Și o tonă de mesaje.


Cred că era vorba și de adrenalină, dar cred că și de umplerea unui gol din mine. Trebuia să umplu cu ceva golul ăla și nu știam cu ce. Golul ăsta l-am avut dintotdeauna.

Sufăr de schizotimie. Mi-a zis un psiholog. Comportamentul schizotimic presupune o interiorizare puternică. Nu are neapărat treabă cu schizofrenia, dar poate fi un factor favorizant. De exemplu, pe mine nu mă deranjează singurătatea. De asemenea, nu pot să zic că mă pot înțelege cu orice persoană foarte ușor. Consider că cele mai multe persoane vorbesc lucruri care nu mă interesează. Sunt convins că nu e normalitate asta.

Uneori sunt impulsiv. Dar pe cât de repede mă enervez, pe-atât de repede îmi trece. Și foarte rar port ranchiună. Dincolo de asta, sunt foarte sensibil, mult mai mult decât ar trebui. Cu subalternii am o relație OK, mai mult decât acceptabilă. Cred că ei ar vrea să fiu mai deschis și mai apropiat, dar n-am cum. Empatizez cu ei, îi ajut, dar îi și „trântesc” în momentul în care au greșit.

Când eram în sala de jocuri uitam de golul ăsta. Dar aveam probleme mari acasă. Soția mea a fost disperată la un moment dat. O mințeam, mințeam pe toată lumea. Făceam datorii.

Ea știe că au fost chestiile astea. Și-a dat seama la un moment dat. Eu nu-i ziceam că merg la sală. Ziceam că merg să beau o bere cu prietenii. Dar mă duceam dincolo. Și întârziam mult. Mă suna: „Ce faci, mai stai?”. Ziceam: „Da, mai stau, mai stau”. Până mă plictiseam acolo sau până pierdeam tot. O țineam numai într-o minciună.

În momentul în care pierdeam, toată noaptea sufeream de insomnie, pentru că aveam mustrări de conștiință. Întotdeauna am avut. Realizam ce tâmpenie făceam, dar nu mă puteam opri. Și la un moment dat i-am zis: „Băi, uite, asta e!”. Iar faptul că a fost alături de mine mereu – cu toate că au fost câteva momente în care a fost aproape să clacheze – m-a ajutat foarte mult. Probabil că eram mort acum dacă nu stătea lângă mine.


Aveam nouă luni când părinții mei s-au despărțit. Taică-meu a fost ofițer de Miliție la circulație. Era foarte tânăr și tinerețea, combinată cu firea lui, l-au făcut să o ia pe căi greșite. Lua multe permise în mod abuziv, iar oamenii veneau la noi acasă și-i dădeau șpagă ca să le recupereze. Nu s-a mulțumit cu puțin, băga toată mâna: mama zicea că era masa din sufragerie plină de permise de conducere. La un moment dat a bătut-o pe mama, apoi a cunoscut o altă femeie și ne-a părăsit.

Am copilărit la bunici, iar bunicii mi-au interzis să vorbesc cu tata. Nu i-am simțit lipsa, dar totuși la școală mă simțeam aiurea. Când mă întrebau colegii, le ziceam că nu am tată. Ca și cum aș fi fost din flori.

Tata s-a recăsătorit și a mai avut doi copii. Pe fratele meu, care e cu trei ani mai mic decât mine, întâmplător l-am cunoscut, mult mai târziu. Știam că există, dar nu ne întâlnisem, nu vorbisem. Nu mai știu care a fost conjunctura, dar am jucat biliard împreună, neștiind că suntem frați. Am aflat prin intermediul unor prieteni că avem același nume de familie.

Pe urmă am rămas în contact. El ținea legătura cu tata, chiar dacă îi părăsise și pe ei. Și a făcut în așa fel încât să mă întâlnesc cu tata.

Ne-am intersectat pe stradă și eu am crezut că a fost tot o întâmplare. Dar n-a fost. Băi, am simțit că mi se taie picioarele de la genunchi, a fost o senzație foarte stranie. Am intrat într-un bar, am băut amândoi vodcă, ne-am făcut pulbere și nu mai știu ce-am vorbit. Și pe urmă nu l-am mai văzut. Asta a fost toată întâlnirea mea cu tata în viața asta. Vreo patru-cinci ore.

Era cu exact șase luni înainte să moară.

Mașina în care a urcat a avut un accident și el a fost rănit, nu mai putea să meargă. După o vreme s-a sinucis.

Am fost la înmormântare, deși am o mare problemă cu înmormântările. Țin minte că mama plângea. Pe mine m-a uimit atunci că plângea, pentru că toată lumea era vehementă împotriva lui. Plângea după atâția ani. L-a iubit.

Cred că bunicii mei au greșit, pentru că mi-au tot spus că era un om rău. Vorbind atunci cu el am înțeles că adevărul era undeva la mijloc și nu era atât de rău, dar au fost anumite circumstanțe, greșeli de ambele părți.

Probabil că și-a spus și chestia asta cu tata cuvântul în toată ecuația.


Jucasem pe cea mai mare miză la aparate, în fiecare secundă 50 de lei. Și am prins cinci șeptari. Vreo sută și ceva de milioane. I-am tocat pe toți în seara aia în altă parte. Senzația de după, când îți dai seama că ai avut atâția bani în mână și pe urmă nimic e infernală. Chinul din noaptea care a urmat nu pot să-l descriu. Vina, mustrările de conștiință, nervii, toate alea.

Poate să dureze câteva zile până uiți. Acum depinde dacă ai activitate. Eu mergeam la serviciu. Apropo, indiferent de toate chestiile astea, niciodată n-am avut probleme din punct de vedere profesional. Nu știu cum am reușit, dar am reușit.


Cum m-am lăsat? Cred că m-am enervat foarte tare. Am simțit la un moment dat atât de evident că eram păcălit încât mi-a creat repulsie. A fost un moment în care a fost totul prea pe față.

A trecut aproape un an de când nu am mai jucat. Am mai avut niște impulsuri, dar nesemnificative. Iar jocurile online nu mă atrag. Am încredere în ce e palpabil, acum, pe loc.

Ce am observat după ce-a încetat toată nebunia: a fost foarte ușor să vorbesc despre asta. Inclusiv cu amici foarte buni cu care nu discutasem pe subiectul ăsta. Am căpătat curaj să vorbesc, nu îmi mai era rușine. Aduceam eu vorba despre asta. Îmi era rușine de ceea ce făcusem, dar mă simțeam eliberat.


Întotdeauna am crezut că lucrurile astea le poți învinge numai tu singur. Eu n-am încredere în adjuvante.

Când mi-am luat prima bicicletă Pegas a vrut cineva mai mare să mă învețe să merg cu ea. N-am lăsat-o să mă învețe, am vrut să învăț să merg singur. Întotdeauna am avut chestia asta, să cred că pot să rezolv o chestie singur, că asta are mai multă valoare. Nu cred că un plasture te poate face să te lași de fumat, ci te lași de fumat singur. Nu cred în ajutorul psihoterapeutului.

Am crescut înconjurat de figuri feminine, în general. Am fost crescut de bunica mea și de o mătușă, sora mamei, care nu era căsătorită. Numai bunicul era figură masculină. Chestia asta și-a pus amprenta asupra sensibilității mele și cred că m-a făcut mai prudent. Femeile sunt mai prudente, de regulă.

Eu sunt foarte atent cu orice chestie riscantă. Mi-e groază de răni, de rupturi. Nu mi-am rupt niciodată nimic. Paradoxal, există posibilitatea ca eu să fi căutat să contrabalansez prea multă prudență care îmi e caracteristică printr-un comportament de risc.


Golul de care ziceam îl am și acum, numai că acum cred că am învățat să-l gestionez mai bine. Nu pot să-l umplu. E o stare de neîmplinire și de zădărnicie.

Tind spre ceva, nu-mi dau seama spre ce. Dar toate chestiile pe care le caută de obicei oamenii – să aibă un apartament, să aibă o mașină, să aibă o carieră, să fie acceptați social – mie mi se par niște lucruri nu foarte importante. Mie aproape că mi-au fost servite pe tavă. Am fost un tip norocos, din punctul ăsta de vedere.

Mi se pare că nu se poate să se rezume totul la lista asta de lucruri pe care ni le dorim. Mi se pare că trebuie să fac ceva ieșit din comun, ceva prin care să rămân.

Golul ăsta e cea mai a naibii chestie care i se poate întâmpla unei ființe umane.

Nu e nevoie să-mi răspunzi. Sunt doar niște gânduri.


Unde poți merge dacă ai o problemă cu jocurile

Simptomele dependenței de jocuri de noroc nu sunt ușor de sesizat pentru familia sau prietenii persoanei afectate. Aceștia află adesea de problemă doar atunci când jucătorul ajunge să împrumute sume pe care nu le poate returna, să vândă lucruri din casă ori să lipsească de la muncă sau de-acasă în mod nejustificat.

Tratamentul implică sesiuni de psihoterapie, însoțite adesea de medicație, spun specialiștii de la clinica ALIAT. Pentru a scăpa de nevoia de a juca, o persoană afectată de acest tip de dependență trebuie să treacă prin câteva etape: prima constă în controlul adicției și durează până la trei luni; a doua este rezolvarea problemei care determină adicția și care durează între 6 și 24 de luni; a treia este menținerea unui stil de viață ce exclude acest obicei pe o perioadă nedeterminată, pe care fostul jucător o poate gestiona cu ajutorul unor grupuri de suport sau de unul singur.

Am pus aici câteva locuri în care poți să mergi dacă ai o problemă cu jocurile de noroc sau dacă știi pe cineva care are nevoie de ajutor:

Clinica ALIAT București
Telefon: 0727 880 447
Email: contact@clinica-aliat.ro
Adresa: Str. Jules Michelet, nr. 7, etaj 1, sector 1, București

Clinica ALIAT Suceava
Telefon: 0720 863 222 / 0744 285 178
Email: contact@clinica-aliat-suceava.ro
Adresa: str. Mihai Eminescu, nr. 10, et. 2

Clinica Color Mind (București)
Telefon: 0751 643 848
Email: office@color-mind.ro
Adresa: Str. Ciprian Porumbescu nr. 10, București

Joc Responsabil (București, Craiova, Constanța, Iași, Cluj-Napoca)
Telefon: 0800 800 099
Email: contact@jocresponsabil.ro

Centrul Prosalvita (Galați)
Telefon: 0768 336 000
Email: office@prosalvita.ro
Adresa: str. Regiment Siret 11, Galați

Acest articol a fost documentat cu ajutorul unui grant Reporters in the Field, finanțat de Robert Bosch Foundation.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Un comentariu la „„Eu am avut noroc”. Povestea unui fost dependent de jocuri

  1. Nu am citit articolul desi era promitator. Incepi articolul cu o prostie. Zici ca dependenta de jocuri este la fel de problematica ca dependenta de droguri sau alcool (desi si alcoolul este drog), si ca nu este tratata ca o problema de sanatate publică. Lasi de inteles cum ca dependenta de droguri sau alcool at fi tratata in Romania de Ministerul Sanatatii sau Guvern ca o problema de sanatate publică. Nu este.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *