Înapoi la paşii de bază

Un om de afaceri la aproape 40 de ani învaţă cum să înveţe, să crească şi să joace mai bine ping‑pong.

„Îți este frică și din cauza asta faci pași înapoi”, îmi spune nea’ Pif, antrenorul meu de tenis de masă. „Te retragi, căutând să câștigi timp și ai nevoie de prea mult spațiu și timp ca să lovești mingea. Îți intră mingea în paletă, în loc să dai tu în ea. Odată ce intri obligat în defensivă și ai abandonat poziția de echilibru, durează puțin până când vei pierde mingea. Te voi prinde ușor pe călcâie și te pot dezechilibra foarte repede.”

Fiecare sesiune de antrenament este una serioasă. Încălzirea este obligatorie și de fiecare dată, în primele 15‑20 de minute după ce începem, exersez mișcările de bază.

„O luăm de la capăt și ca să rămâi aproape de masă o să‑ți pun o barieră de care să nu mai treci. Nu trebuie să atingi gardul ăsta”, spune nea’ Pif, așezând un gard ușor de plastic la aproximativ jumătate de metru de masă și la câțiva centimetri în spatele meu. Spațiul de fugă pe care îl aveam până acum a dispărut – trebuie să mă poziționez mai bine și să execut loviturile mai repede, mai precis. Urmează o nouă repriză de câteva sute de schimburi de mingi, efortul fiind acum de câteva ori mai mare. Vreau să fac o pauză.


Conduc de 12 ani o companie de training în leadership, Human Invest, dar perioada care a început cu anul 2009 a fost cea mai grea prin care am trecut: tsunamiul care a lovit piața, încercările de a căuta cu încăpățânare, și singur, o soluție de a repune compania pe picioare, separarea după 10 ani de asociatul meu de business, în ianuarie 2010, emoțiile încercate când colegi alături de care am construit compania mi‑au spus că a venit timpul să plece „de‑acasă” și să‑și testeze forțele pe cont propriu. Toate astea, în paralel cu schimbarea întregului model de business, o integrare mai puternică a companiei în rețelele internaționale din care făceam parte, pierderea și câștigarea unor proiecte, sunt momente care mi‑au dat ocazia și timpul să mă întreb acum, la 39 de ani, cine sunt, ce am făcut bine până acum și ce aș putea face diferit.

Am început să identific lucrurile pe care credeam că le fac bine, dar în care, de fapt, mă plafonasem. Am început să‑i caut pe cei de la care aș fi putut să învăț (pe unii îi și contestasem) și să‑i rog să îmi fie învățători. Așa am ajuns să‑l întâlnesc pe Aurel Mihăilă, sau Pif, cum e cunoscut în lumea tenisului de masă.

Pe la mijlocul anilor ’80, după ce câțiva ani la rând petrecusem aproape zilnic câteva ore pe zi învățând și jucând tenis de masă, am câștigat o competiție națională cu ocazia unui forum al pionierilor. La liceu, în facultate și în primii 10-15 ani de muncă, am jucat mai mult sporadic – mulțumit însă că‑mi învingeam cu ușurință prietenii și alți adversari ocazionali. Jucam din amintiri, aveam câteva automatisme cu care îmi făceam treaba, dar care funcționau tot mai rar. Efortul și consumul de energie erau din ce în ce mai mari, iar precizia loviturilor din ce în ce mai mică.

La o ieșire la tenis cu prietenii, în care mai mult am băut bere decât am jucat, m‑am întrebat dacă n‑aș putea să mă bucur mai mult de joc dacă, acum, după atât de mulți ani, aș apela la un antrenor profesionist. Cel care urma să‑mi devină în scurt timp antrenor, Pif, era într‑o pauză, în spațiul pentru fumători al sălii de tenis la care mai mergeam de obicei. Pif e un tip slab, aproape de 60 de ani, a cărui prezență poate trece ușor neobservată. „Sunteți antrenor?”, l‑am întrebat. „Da”, mi‑a răspuns indiferent. „Uite”, îi spun, „am jucat foarte bine tenis când eram în generală, am câștigat chiar un campionat, dar aș vrea să mai învăț câteva lucruri ca să mă pot bucura mai mult când joc”. Primul său răspuns m‑a surprins: „Te‑am văzut deja cum joci – ai învățat singur, nu‑i așa?”. Cum poate cineva care vorbește cu mine pentru prima dată să‑mi spună lucrul ăsta și, în plus, să tragă concluzia, de altfel corectă, că am învățat singur? L‑am întrebat încă o dată, insistând, dacă vrea să‑mi predea câteva lecții.

A acceptat, cu câteva condiții. Să acceptăm că ceea ce joc eu e ping‑pong, nu tenis de masă, că învățând singur am prins niște mișcări, am câștigat niște meciuri, dar am învățat multe lucruri greșit și nu cunosc ABC‑ul. Să merg la sală de minimum două ori pe săptămână, câte două ore, dacă vreau să înveț ceva. Profesioniștii exersează zilnic, câteva ore bune.  Să încep să joc meciuri pe puncte când îmi va spune el că e momentul potrivit; până atunci vom lucra în primul rând ca să mă dezvăț de multe mișcări și lovituri pe care le fac greșit, lucru care ar dura șase- nouă luni. Dar dacă mă țin de antrenamente, voi ajunge să dau lovituri pe care acum nici măcar nu‑mi închipui c‑aș putea să le dau – trebuie doar să am răbdare.

Am început antrenamentele în ianuarie 2012. Fiecare sesiune, fiecare observație de‑a mea sau de‑a lui reflecta cine sunt: cum mă mișc, cât de rigid sunt, cum respir, cum mă poziționez față de masă și de mingea în mișcare, cum și când lovesc mingea, ce blocaje am și când apar, cum mă adaptez la schimbările de ritm din joc, ce mă ia pe nepregătite, când lovesc neglijent, când intru în defensivă sau când mă dezechilibrez singur. Fiecare antrenament este o adevărată cameră plină de oglinzi care mă ajută să‑mi construiesc o atitudine mai potrivită și să‑mi modelez fiecare comportament. Este un spațiu de creștere de o calitate foarte înaltă – un spațiu al onestității, în care nu mai pot ascunde nimic și nu mai pot pretinde că sunt cine nu sunt.


Schimbările care au apărut în companie sau în felul în care dezvoltăm proiecte alături de clienții noștri au venit de la sine, natural – ca urmare a schimbării atitudinii mele și a unor noi decizii. Modul în care antrenorul meu a contractat procesul de pregătire și cum lucrează săptămânal cu mine (cu progrese de care sunt foarte mândru până acum) începe să se regăsească în felul în care eu lucrez cu colegii mei și compania, cu clienții săi. Am învățat că nu e sănătos să‑mi asum că trebuie să‑mi motivez colegii – nu e sănătos pentru nimeni și nici matur ca eu să‑mi doresc mai mult decât ei să‑și atingă obiectivele la care s‑au angajat. La fel și cu clienții, fie ei decidenți sau participanți în sălile de curs: le spun onest și direct că dacă vor să valorifice investiția pe care o fac și să nu risipească resurse de timp, bani, energie și să fie și dezamăgiți cu rezultatele, trebuie să‑și dorească în primul rând să crească, lucru care se vede în auto‑disciplina și responsabilitatea din sala de curs și, mai ales, în viața de zi cu zi. Tot de la început le spunem că ne rezervăm dreptul de a ieși din proiect dacă observăm că lucrând împreună nu generăm valoarea pe care ei o așteaptă.

Fie că ești CEO, membru în echipa executivă, partener de viață, team‑leader, prim‑ministru sau președinte de țară, prima responsabilitate pe care o ai este de a ști cum să crești. „Leadershipul începe prin a ne cunoaște și conduce mai întâi pe noi înșine”, spune Ken Blanchard, președintele companiei cu același nume, din rețeaua căreia facem și noi parte. Abia apoi suntem pregătiți să‑i conducem pe alții, să construim și să conducem echipe sau o întreagă organizație. Iar acest lucru ne cere să învățăm, indiferent de vârstă, cum să fim ucenici.

Dar mulți nu știm cum să creștem – vrem tehnici simple și rezultate rapide, fără efort susținut. Este o atitudine care generează superficialitate și risipă a resurselor noastre și ale comunităților din care facem parte, a fondurilor structurale de care nu am învățat să profităm și așa mai departe.

Mulți suntem încă în momentul în care pretindem că vrem să creștem, dar nu ne asumăm și efortul real pe care îl avem de făcut pentru a crește. Vorbim despre schimbarea celorlalți, dar nu începem cu noi înșine. Este întrebarea clasică a participanților în sălile de curs: „Ce am putea face în cazul în care vedem peste tot în jurul nostru managerii direcți, CEO, politicieni, directori ai unor instituții publice – că nu fac ce trebuie făcut?”. Răspunsul meu este de fiecare dată: „Începe cu tine. În oricare din rolurile pe care le ai. Alege‑ți o autoritate pe care să nu o mai contești, căreia să‑i încredințezi rolul de a te crește și fii un ucenic responsabil. Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în organizația ta este poate o atitudine mai constructivă decât să contești conducătorii comunității din care faci și tu parte. Învață cum să fii un partener mai responsabil”.


Scriu finalul articolului tocmai întors de la un antrenament. Am făcut progrese azi, dar Pif mi‑a spus că nu trecem mai departe. Momentul loviturilor, zona de contact a paletei cu mingea sau coordonarea între mișcarea brațului și a picioarelor sunt elemente de bază și‑mi cer în continuare multă muncă. Îl voi asculta și voi face cum spune el. În ianuarie 2013 mă voi înscrie poate și la o competiție de amatori. Am învățat să am răbdare și că, înainte de a face ecuații, trebuie să știu tabla înmulțirii.

Cred că pentru generația mea a venit momentul reîntoarcerii la pașii de bază, în special în procesele de învățare: și în viața personală, și în cea profesională. Sunt anii în care învățăm cum să facem curățenie în jurul nostru. Să aflăm cine am devenit și cine ne dorim să fim pentru următoarele decade. Căutăm să aflăm cu cine și în ce condiții mergem mai departe sau cum vrem să contribuim la dezvoltarea comunităților din care facem parte.

Realizez în această perioadă cum „When the student is ready, the master appears” nu se mai întâmplă doar în filme și povești, iar „Be the change you want to see in the world” nu mai este doar un slogan „cool”. Apele s‑au lăsat, refluxul a venit, e mai multă liniște și mai puțin zgomot, e parcă mai multă răbdare și mai puțină foame de acțiune, sunt mai multe întrebări. Până să ne obișnuim cu noua realitate și să ne întoarcem la obiceiuri pe care le avem într‑o stare de normalitate, avem oportunitatea de a învăța cum să învățăm ca să ne maturizăm și să devenim adulți responsabili. De a învăța cum trebuie să trăim ca să creștem. De a învăța de la cei pe care îi contestăm cel mai mult și de la cei care ne sunt total diferiți. De a învăța cum să facem lucrurile mai bine și să ne bucurăm de reușite reale.

Viorel Panaite este trainer și consultant în procese de dezvoltare organizațională, fondator și actual Managing Partner al companiilor Human Invest și Ken Blanchard International România.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *