Când crești lângă violență, rămân urme

Copiii martori ai violenței domestice sunt victime tăcute și a venit timpul să vorbim despre traumele lor ascunse.

„De dimineață mi-a spus râzând că o doare burtica, că o doare capul, că se simte rău”, îmi spune Irina, o mamă de 34 de ani, imediat după ce m-am așezat pe canapeaua din living, în apartamentul ei de la marginea Brașovului. Îmi vorbește despre fiica ei, care citește în dormitor o carte cu Isadora Moon, jumătate-zână, jumătate-vampir. Simt prezența fetei prin figurinele minuscule de plastilină de prin casă: copăcei, iepurași, flori modelate cu atât de multe detalii, cum numai un copil de 8 ani, ajuns la vârsta motricității super-fine, poate să le facă. 

Pe brațul Irinei văd tatuat un copac negru, cu o tulpină unduitoare, rădăcini viguroase, aproape înfricoșătoare. În spatele lui este un apus în nuanțe puternice de roșu și verde. E copacul vieții, tatuaj pe care Irina și l-a făcut anul ăsta, ca să-i amintească că viața i-a fost grea în ultimii ani, dar este încă în picioare. 

E o femeie care a trecut prin violență domestică și care, acum șase ani, a reușit să iasă din relația abuzivă în care se afla cu tatăl Mariei. (Numele copiilor și mamelor din articol sunt pseudonime și le-am folosit ca să le protejez identitatea.) 

Am venit să le vizitez pentru că Irina caută în perioada asta răspunsuri la o întrebare care mă interesează și pe mine, ca reporter care documentează de opt ani impactul violenței în familie. Irina se întreabă în ce măsură incidentele violente la care a asistat fiica ei, când era mică, îi afectează și îi vor influența sănătatea emoțională și fizică.

Cu câteva săptămâni în urmă, Maria a leșinat din senin în timp ce se juca acasă la o prietenă. Nu a fost prima oară. Și acum un an, și acum doi ani, a trecut prin episoade similare. Analizele medicale – cele de sânge, electroencefalograma – au ieșit însă normale. Doar că al treilea episod a făcut-o pe Irina să se întrebe dacă nu cumva fragilitatea Mariei și momentele de tensiune din relația lor mamă-copil sunt efectele anilor de violență în familie. Poate și fiica ei a resimțit stres post-traumatic fiind martoră la ieșirile tatălui său, chiar dacă pe atunci era doar un bebeluș.

Violența se transmite din generație în generație

Nu vorbim suficient despre copiii care asistă la violență în familie. I-am simțit mereu ca pe niște fantome în interviurile cu mamele supraviețuitoare și i-am portretizat la fel în reportajele pe care le-am scris. Dar nu le voi uita niciodată privirile. 

Felul în care expunerea la violență domestică îi modelează ar trebui să fie treaba noastră, a adulților, prin rolul nostru de avocați ai acestor oameni mai mici, care nu pot vorbi și nu pot spune ce îi doare. 

Noaptea se ascund în plapumă și, când țipetele și loviturile din casă se întețesc, își țin respirația pentru câteva secunde. Adorm greu, în plânsete înăbușite și cu nasurile înfundate. Alții sună la poliție ca să-și salveze mamele. Le văd însângerate și speriate, întorcându-se acasă de la spital ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ies afară la joacă cu frică, ținându-și mamele strâns de mâini și rugându-le să aibă grijă pe unde merg. Se întorc de la școală în casele unde ar trebui să găsească căldură și dragoste, dar nu știu niciodată dacă nu cumva îi așteaptă dezastru și agresivitate. 

Sunt poate copiii vecinilor tăi, colegii de grădiniță sau școală ai copiilor tăi, copiii colegilor tăi de muncă, copiii cărora le predai și care trăiesc într-o stare de frică continuă. 

Am trăit prea mult timp cu presupunerea că cei mici uită. Ca societate, am crezut că nu pot să înțeleagă pericolul unui incident violent sau, și mai grav, că-și revin firesc din expunerea la traumă pentru că sunt pur și simplu rezilienți. Presupunerea a fost greșită, o arată multe studii din ultimii 20 de ani. Și trebuie să vorbim despre asta, fiindcă altfel perpetuăm violența în fața copiilor. Pentru că violența este învățată social și se transmite mai departe, din generație în generație. 

Când a născut-o pe Maria, Irina era de trei ani într-o relație cu partenerul ei cu 13 ani mai în vârstă, un bărbat lângă care se simțea protejată. Uneori, bărbatul avea crize de gelozie, pe care Irina nu prea le băga în seamă, fiindcă i se păreau firești. 

După ce s-a născut Maria și s-au mutat împreună în aceeași casă, bărbatul a început să-i vorbească urât. Se supăra din lucruri minore, o înjura și o împingea. În timpul acestor certuri, dădea în ce apuca. Într-o zi, a dat cu pumnul într-un întrerupător. Se întâmpla după-amiaza, când venea acasă de la jobul de șofer, și golea sticle de bere și de vin, unele după altele. 

Maria era bebeluș pe atunci, așa că, la fiecare ceartă, era fie în brațele mamei, fie undeva pe podea, jucându-se sau învățând să meargă prin casă. „Toate crizele de furie se întâmplau în prezența ei”, își amintește Irina. 

Trecuse deja un an de când femeia trăia în tensiune și imprevizibil. Într-o zi, partenerul i-a reproșat că a cumpărat roșii stricate din piață. „Era frumos vânzătorul din piață și te-ai uitat la el?”, își amintește Irina că a întrebat-o. S-a simțit de parcă nu i-ar fi fost iubit, ci unul dintre părinții abuzivi despre care auzise în școală, de la colegii care erau bătuți când nu-și făceau temele. 

Într-o zi, când soțul striga și îi cerea socoteală Irinei pentru roșiile stricate, Maria s-a ridicat în picioare. S-a băgat între părinți și a început să țipe. Mama s-a gândit să-i spună că nu este nimic grav, doar o joacă între adulți. „Văzându-mă pe mine calmă, s-a calmat și ea.” Așa s-a terminat și conflictul din acea seară. Dar a rămas o amintire pe care Irina o revizitează când se gândește la mediul tensionat în care a crescut Maria. 

Un an mai târziu, după ce soțul i-a dat prima palmă, Irina a decis să plece. Frica nu i-a mai dat pace. Nu a sunat la 112, de teamă că „până vine poliția, nu mai sunt [în viață]”. Dar și-a calculat momentul când să-și facă bagajele și a plecat pe întuneric, la 3 dimineața, cu bebelușul în brațe. O perioadă au stat la mama ei. Dar câteva luni bărbatul nu le-a dat pace și noaptea făcea scandal la ușa casei. După ce Irina a obținut în instanță ordin de protecție, lucrurile s-au liniștit și a urmat divorțul. 

Cum sunt afectați copiii atunci când sunt expuși violenței

Într-o familie, violența nu este ceva ce se întâmplă o dată sau se termină peste noapte. Victimele încearcă să părăsească relațiile abuzive și de șapte ori până reușesc să pună cu adevărat punct. E un proces istovitor emoțional, care poate dura și zeci de ani. Doar în cazurile norocoase, ca cel al Irinei, se termină în doi ani. 

Asta înseamnă că, de multe ori, anii de agresiune dintr-o relație coincid cu cea mai importantă perioadă din viața celor mici – copilăria timpurie, în care învață cel mai mult, la nivel cognitiv, emoțional, social. Încep să meargă, să vorbească, să numere, să relaționeze cu alți copii și adulți. (Studiile arată și că violența domestică are loc mai degrabă în familiile cu copii mici decât în cele cu copii de școală.) 

În copilăria mică, de la 0 la 6 ani, copiii înregistrează tot ce se întâmplă în jur, cu precădere în relațiile cu cei mai importanți adulți din viețile lor: părinții. 

Sistemul psihic al copilului, explică Diana Vasile, psihoterapeută și președinta Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei, înregistrează orice urmă de tensiune tocmai ca să încerce să o rezolve. Se întâmplă încă din uter, când ne mișcăm pentru a găsi o poziție mai confortabilă în burta mamei. Bebelușii plâng ca să găsească soluții atunci când vor să mănânce, să adoarmă sau să fie schimbați. 

Când copiii mici aud în jurul lor țipete, văd lovituri și tensiune pe fețele părinților, învață să trăiască în frică permanentă. Această frică permanentă produce schimbări în părțile creierului care sunt implicate în a o procesa. Psihiatrul american Charles Zeanah, care a cercetat efectele abuzului, neglijării și expunerii la violență asupra copiilor, spune că detectorul fricii în creier, amigdala, „se supra-activează și începe să răspundă și în alte situații de viață care nu sunt amenințătoare, iar asta înseamnă stres post-traumatic”.

Acest stres post-traumatic pe care îl simt copiii crescuți în violență domestică, spun experții, este o stare de hipervigilență asemănătoare cu cea pe care o resimt veteranii de război. 

Dezvoltarea în condiții de stres lasă urme. Uneori copiii cresc mai puțin sau au dificultăți alimentare, nu dorm bine, se relaxează mai greu și pot rămâne în urmă cu multe achiziții, fie fizice, verbale sau intelectuale. „Copiii care trec prin asta sunt mai fragili în ceea ce privește sănătatea fizică și cea psihică”, spune și Vasile. 

Încă din anii ’90, cercetătorii au arătat că expunerea la violență domestică – la fel ca abuzul fizic sau sexual sau alte evenimente traumatice – face parte din categoria experiențelor adverse din copilărie cunoscute ca ACE (Adverse Childhood Experiences). Acestea pot cauza ulterior probleme cronice de sănătate, fizică și mintală, care apar în adolescență sau în perioada adultă. De aceea, cercetătorii internaționali recomandă ca medicii pediatri sau de familie să documenteze posibilele evenimente traumatice din viețile copiilor și să aplice testul ACE și când e vorba de probleme fizice, cum ar fi cele legate de somn sau de alimentație.

Copiii mici nu au la dispoziție prea multe soluții pentru a face față experiențelor traumatice, spune Vasile. Se pot ascunde, se pot băga între părinți, pot țipa. Însă nivelul de neputință și tensiune psihică se simte intens în corpurile lor și „aceste trăiri creează terenul prielnic pentru reorientarea mecanismelor de auto-reglare, cele care ne ajută să ne păstrăm sănătatea fizică și psihică. Și atunci intrăm pe niște mecanisme de urgență. Ca să nu mai simțim acea tensiune psihică, ne amorțim, ne deconectăm de noi înșine. Asta este ceea ce noi, psihologii, numim traumă și traumatizare timpurie”.


După divorț, Irina a împărțit aproape un an custodia copilului cu fostul partener, dar după ce a aflat că bărbatul încă bea peste măsură, a cerut instanței custodie exclusivă și a primit-o. Din interacțiunea cu tatăl său, fata ține minte doar că învățat-o să se cațăre. 

Viața de mamă singură nu i-a fost ușoară Irinei. Crede că avut tendința de a-și proteja excesiv fiica. Pe vremea când trăiau în abuz și țipete, îmbrățișările și afecțiunea pe care i le oferea bebelușului erau pentru Irina combustibilul de care avea nevoie. „Eram foarte atașată de ea, era totul pentru mine, gândeam așa ca să merg mai departe.” 

Poate și de asta, spune, și-a simțit mereu copilul fragil. Cât era la creșă, refuza să mănânce până după-amiaza, la 16-17, când mama o lua acasă. Pentru Irina, e o provocare și acum să-și convingă fiica să încerce legume. Ciorbele i le oferă strecurate. Pastele sau șnițelul cu piure nu dau însă niciodată greș.

Irina s-a întrebat mereu dacă fragilitatea și problemele alimentare ale fiicei sunt cauzate de tensiunile dintre părinți, la care a fost martoră când era atât de mică. Uneori, și-a răspuns singură, gândindu-se că Maria abia împlinise 2 ani când au fugit de acasă, așa că poate nu-și dădea seama ce se întâmplă. 

Prinsă cu procesele de divorț și custodie, Irina nu a găsit timp să vorbească cu cineva despre asta. Apoi a venit pandemia, cu un ritm copleșitor pentru o mamă singură. În aceeași perioadă, mama ei, care o mai ajuta cu Maria, s-a îmbolnăvit de cancer. Făcea citostatice și acum avea ea nevoie de ajutorul fiicei. 

Irina lucra de acasă ca inginer la o companie de piese auto, iar Maria începuse școala online. Ca orice copil în pandemie, îi cerea mereu câte ceva mamei. Cu ședințe interminabile online, cu momente când avea nevoie să se concentreze, Irina nu făcea întotdeauna față la neopritul „mami, mami, mami”. Într-o zi, când rămăsese fără puteri, a închis-o pe Maria în dormitor. Fetița a bătut cu mâinile și picioarele în ușă și a țipat. „Vorbeam cu ea și ea urla și nu mai auzea ce spun.” 

Mama și-a pierdut atunci răbdarea și a plesnit-o pe Maria, iar fetița a ripostat, lovind-o cu palmele. Irina a știut că a greșit, s-a simțit vinovată. Și-a dat seama că a devenit la rândul ei abuzatoare, ceva ce și-a dorit imediat să oprească. „Copilul nu are o vină că eu sunt la serviciu, că vrea ceva neapărat, că eu sunt obosită.” 

A aflat de un program de sprijin emoțional pentru mame și copiii martori ai violenței și a decis să participe. Voia să reînvețe răbdarea în relația cu fiica și să afle mai multe despre efectele expunerii ei la tensiunea din familie. 

Psihoterapeuta cu care au lucrat a ajutat-o să învețe să-i răspundă fetei cu mai multă răbdare, chiar și când nervii sunt întinși la maximum; să respire și să numere ca să nu mai reacționeze cu furie, la cald. I-a spus că uneori copiii atrag atenția adulților – prin decizia de a nu mânca orice sau prin insistența de a fi mereu cu părinții – fiindcă resimt emoții pe care nu le recunosc și nu le pot exprima. 

Sistemul social nu prioritizează copiii când e vorba de violență domestică

Programul-pilot în care a fost Irina a fost creat de Liliana Ștefănescu-Goangă, o avocată cu experiență de 20 de ani în cazuri de violență domestică, împreună cu trei psihoterapeute. Avocata vedea cât de afectați emoțional erau copiii cu care mamele veneau în cabinetul său, ca să vorbească despre ordine de protecție. Și ea a asistat la violența tatălui, așa că știa cât de sfâșietor poate fi stresul de a face față tensiunii din casă. 

Așa că, între 2020 și 2022, 23 de mame și 40 de copii au primit fiecare câte minimum 10 ședințe de sprijin psihologic, cu o finanțare câștigată printr-o strângere de fonduri și facilitată de Fundația Comunitară Brașov.

Multe mame, supraviețuitoare ale violenței domestice, sunt copleșite după ce ies din relațiile abuzive. Trec prin procese dureroase de divorț, trăiesc cu furie reprimată și lipsă de încredere în sine, în timp ce sunt nevoite să-și crească singure copiii. Mihaela Forgaciu, una dintre psihoterapeutele din program, spune că, în astfel de situații, femeile pot abuza la rândul lor. Multe au venit la ședințe și i-au spus că vor să învețe cum să nu mai ridice tonul la copii și să nu-i mai critice.

Majoritatea copiilor cu care psihoterapeuta a lucrat în proiect aveau peste 5-6 ani, dar fuseseră expuși la violență la scurt timp după naștere. Le-a văzut hipervigilența: cum observă cu atenție starea de spirit a adulților din jur și își reglează comportamentul în funcție de reacțiile lor. Sunt copii cuminți, tăcuți, par chiar supuși și nu ies din cuvântul părintelui.

„Copiii care cresc în familii unde există violență verbală sau fizică asupra mamei”, spune și Anamaria Vid-Pop, psihologă la organizația Hope and Homes for Children (HHC), „consideră că aceasta este normalitatea”. Dacă mamele nu reacționează și chiar scuză agresorii, spunându-le copiilor că „tata nu e de vină, a fost doar nervos, mergem înainte pentru că este tata și îl iubim și el ne iubește”, copiii ajung să se întrebe: iubirea înseamnă o palmă? 

Iar dacă le formăm gândirea în așa fel, adaugă Pop, cresc șansele ca acești copii să ofere sau să accepte o astfel de iubire. „Sunt comportamente preluate prin învățare, prin modelare, de la adulții care sunt în jurul lor.” 

Și HHC a avut acum doi ani un program de sprijin pentru 41 de copii martori, în Sibiu, Brașov și Bihor. Intervențiile s-au concentrat pe îndepărtarea de abuzator prin găsirea unor spații de locuire alternative pentru mame și copii și pe acoperirea chiriilor și nevoilor lunare. 

Astfel de programe ale ONG-urilor vin ca niște picături într-un ocean și nu ajung la toți copiii. Pop spune că ar trebui ca statul să ofere un sprijin terapeutic de lungă durată, ideal prin circuitul deja existent al medicilor de familie. O problemă de sănătate emoțională, cum este violența domestică, ar trebui soluționată printr-un program de sănătate a familiei. 

Mai ales în zonele vulnerabile, în sate sau chiar în orașe mici, statul ar putea construi astfel de programe în centrele comunitare de sănătate mintală. Momentan, la nivel național sunt 79 de centre (adulți și copii), insuficiente, aflate doar în orașe, departe de comunitățile vulnerabile și complet nepromovate public. În aceste locuri, spune Pop, ar trebui „să existe psihologi specializați pe terapia traumei, care să ajute mamele și copiii care trec prin diverse situații de violență cu psihoterapie și consiliere parentală”. Trăind într-o societate care ne-a spus că cei mici nu aud și nu văd și nu înțeleg, educarea părinților despre efectele violenței domestice asupra copiilor e o componentă esențială. 

Cât de mare e problema expunerii copiilor la violență domestică?

Adevărul e că autoritățile – poliție și asistență socială – nu au o statistică comună a numărului de copii expuși anual la violență domestică.

Inspectoratul General al Poliției Române a numărat, anul trecut, 68.000 de incidente violente în familie, însă nu știm la câte dintre acestea au fost martori copiii. În plus, aceste cifre sunt mult mai mici decât realitatea din teren, fiindcă numără doar cazurile raportate. Agenția Națională de Egalitate de Șanse, autoritate care se ocupă de problematica violenței în familie, susține că, între 2017 și 2021, 51.575 de copii, victime ale violenței domestice, au primit diverse servicii sociale în DGASPC-uri. (În statistica aceasta intră însă și copiii abuzați direct, nu doar martorii, fiindcă autoritățile nu colectează separat datele.) 

Deci vorbim cu siguranță de zeci de mii de copii; poate chiar sute de mii. 

Direcțiile Județene de Asistență Socială și Protecția Copilului din țară, instituții adesea politizate, birocratice și nereformate, oferă servicii de consiliere mai degrabă copiilor martori ale căror mame s-au refugiat în adăposturi pentru victime. Nu au planuri sistemice de sprijin psihologic pe termen lung pentru cei expuși violenței din familii.

În plus, copiilor din România nu li se permite să facă psihoterapie dacă ambii părinți nu-și dau acordul scris, în cazul în care au custodie comună. Iar copiii expuși la violență domestică nu sunt exceptați de la regulă, deși unul dintre părinții care trebuie să-și dea acordul a fost agresor. 

„Teoretic, programele de asistență pentru copiii martori sunt o prioritate”, spune Camelia Proca, directoarea asociației A.L.E.G, care de patru ani gestionează o rețea națională de sprijin pentru supraviețuitoarele violenței. „În practică, rar se lucrează în intervenție psihologică cu ei, iar modul de lucru diferă de la un județ la altul. Există DGASPC-uri unde chiar și în centrele de primire în regim de urgență copiii nu beneficiază de terapie, nici de alte intervenții specializate care să îi ajute să proceseze faptele de violență la care au fost martori sau să deprindă mecanisme sănătoase de relaționare.” 

Proca spune că e nevoie de formare în domeniul violenței domestice pentru psihologii din serviciile publice, chiar de pe băncile facultății, dar și de specializări ulterioare. Asta pentru că „vorbim de niște servicii care ar trebui să fie gratuite și accesibile oricărui copil în nevoie, indiferent unde locuiește în România”. 

Nevoia informării de care vorbește Proca îmi amintește de Elena, o fetiță de 6 ani, și Ionuț, fratele ei de 8 ani, care, în ianuarie 2021, au văzut cum tatăl lor a băgat un cuțit în piciorul mamei, la un loc de joacă din Alexandria. 

Fetița a văzut sângele curgând, a plâns, a așteptat ambulanța. A simțit frică luni la rând, mai ales în rarele dăți când mama ieșea singură din casă. Simte frică și acum, la doi ani după incident, fiind nedespărțită de mamă. Îi spune un „nu” vehement de fiecare dată când femeia, care a crescut de asemenea în violență, încearcă să o convingă să se joace din nou în locul incidentului. 

Elena a fost de două ori la consiliere la DGASPC Teleorman. Mama, care a însoțit-o, spune că cei de acolo i-au explicat copilei că tatăl nu a vrut să-i facă rău și ei. Fratele ei, care a asistat la același incident, locuiește de atunci cu tatăl-agresor, și nici justiția, nici asistența socială nu a putut împiedica situația asta, deși contravine principiilor unei intervenții sănătoase, care spune că nu lași copiii în grija părinților agresori.

Mi-am reamintit de frica din ochii acestei fetițe când am intervievat-o pe Monica, o tânără de 22 de ani, care la vârsta de 5 ani a avut o experiență similară cu a Elenei. A văzut cum mama este abuzată și cum polițiștii îl rețin pe tată. Se întâmpla la începutul anilor 2000, în Alcalá de Henares, un oraș de lângă Madrid. Nu se descurcau cu banii locuind într-o comună din sudul României, unde mama era profesoară, iar tatăl rămăsese fără job, așa că au plecat în Spania să clădească o viață mai bună.   

Dar viața bună nu s-a întâmplat peste noapte. Din contră, seara apartamentul se umplea de furia tatălui, înjurături și lovituri asupra mamei. „Începea circul”, își amintește Monica. Mama a sunat de câteva ori la poliție, iar tatăl a primit două ordine de protecție și a petrecut de două ori câte o noapte în arest. 

Într-o seară, când a auzit un zgomot puternic, ca și cum ceva ar fi căzut, Monica a ieșit din cameră și și-a văzut tatăl încercând să-i stranguleze mama. „A fost cel mai dureros moment”, spune ea.

A doua amintire este dintr-o zi de fugă, din dățile în care mama a încercat să-l părăsească. Tatăl fusese dat afară de la muncă și era beat, „într-o stare destul de critică”. Când s-a dus la toaletă, mama l-a încuiat acolo. Iar apoi, val-vârtej, și-a luat copiii și au plecat toți trei în papuci, refugiindu-se la niște prieteni români din oraș. Când tatăl a ridicat palma să-l lovească pe unul dintre copii, mama nu i-a mai dat nicio șansă. 

Frica pe care o simțea de fiecare dată când se întâlneau a îndepărtat-o pe Monica de el. Refuza de cele mai multe ori să vorbească cu el la telefon, dar telefonul tot suna. Uneori noaptea, trezindu-i din somn, mai mereu cu scandal. În aceste conversații, tatăl îi reproșa Monicăi că ei doi, copiii, nu sunt ai lui și-i înjura mama. Pe la 15 ani, după un astfel de telefon de Crăciun, a scris ce simțea sub forma unei scrisori, adresată copiilor ei din viitor: 

„Mă imaginez peste 20 de ani exact în acest moment, simțind orice dar ce simt acum nu. Sper ca atunci nicio acțiune să nu fie prea regretată și mai sper ca frumoasa imagine pe care o am acum în minte să fie adevărată – o familie frumoasă, călduroasă și plină de viață, unde părinții sunt amândoi normali. Mi-e din ce în ce mai greu să-mi suport tatăl și parcă strică intenționat aceste momente. E dureros cum acum nu simt nimic altceva decât o combinație idioată de furie și dezgust duse la cota nepăsării ca mijloc de a le ascunde.” 

La câteva ore după ce a scris fila asta în jurnal, Monica a acoperit-o cu o folie transparentă cu motive de Crăciun. I s-a făcut rușine de ce scrisese, de furia pe care o simțea față de tatăl ei.

Astăzi, locuiește în București, lucrează într-un ONG și este într-o relație. Îi place să scotocească prin poveștile familiei în conversații cu mama sa. Terapia e de câțiva ani un obiectiv pe listă și speră să găsească curând curajul de a o începe. 

Uitându-se în urmă, Monica spune că, în copilărie, ar fi avut nevoie de cineva specializat care să o ajute să gestioneze „furia, anxietatea și mai ales responsabilitatea pe care am luat-o asupra mea, voluntar sau involuntar – de a-i fi suport mamei, de a mă transforma într-un părinte pentru fratele meu, de a avea grijă de sentimentele și mofturile familiei din partea tatălui”.

Ce soluții există?

„Dacă părinții nu-și pot proteja copiii de violență domestică, statul îi va spune părintelui că îi va proteja el”, mi-a spus Raluca Socaciu, o avocată româncă, care muncește în același oraș din Spania în care a trăit Monica.

Socaciu este avocată din oficiu în cauzele de violență de gen din comunitatea regiunii Madrid și apără ori de câte ori este nevoie victime sau agresori. În 90% dintre cazurile de violență domestică din comunitatea Madrid, spune ea, este vorba de români imigranți. În medie, în fiecare zi există cinci astfel de cazuri de violență în familii de români. 

Spania este o țară model în lupta împotriva violenței de gen. Așa cum are instanțe judiciare specializate pentru astfel de cazuri, la fel are și consilieri specializați pe violență de gen, în cadrul serviciilor sociale publice, care oferă sprijin psihologic pe termen lung pentru copiii martori și mamele lor. Aici, cazurile de violență domestică merg înainte în justiție, chiar dacă victimele își retrag plângerile; agresorii primesc ordine de îndepărtare care durează și doi ani; ordinele în care pericolul este mare sunt monitorizate prin brățări electronice, iar agresorii sunt reținuți și condamnați mult mai rapid. În cazurile de violență fizică gravă sau cele unde sunt încălcate ordinele de protecție, agresorii primesc închisoare câteva luni sau un an. 

Spania este dată ca exemplu de bună practică și de GREVIO, grupul de experți ai Consiliului Europei, care evaluează felul în care țările își îndeplinesc obligațiile din Convenția de la Istanbul, cel mai important tratat internațional pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a celei domestice. 

Recent, Spania a modificat un articol din Codul său Civil care exclude obligația ca ambii părinți să-și dea acordul pentru consilierea psihologică a copiilor care au trecut prin violență domestică, ca martori sau victime directe. 

Diana Díaz, psihologă la Fundația Anar din Spania, care ajută copiii în pericol de abuz, spune că modificarea a avut și alt efect pozitiv. Judecătorii specializați în violență de gen au înțeles cât de importantă este consilierea psihologică pentru copiii martori și au început să o ceară ca obligatorie în sentințele lor. 

În 2011, și România a modificat Legea pentru prevenirea și combaterea violenței în familie 217/2003 astfel încât și copiii martori să fie considerați victime de către stat, cum prevede și Convenția. Numai că anul acesta experții GREVIO au atenționat, în raportul de evaluare, că în România nu este clar dacă autoritățile ajută copiii martori ai violenței domestice și nici dacă serviciile oferite copiilor sunt croite pe nevoile și stadiile de dezvoltare ale fiecăruia. Au recomandat ca România să cerceteze și să înțeleagă mai mult fenomenul.

Da, e nevoie de informații ca toți cei care au în grijă copii care au trecut prin experiențe traumatice să știe cum pot să aibă mai bine grijă de ei, la ce să fie atenți, unde pot apela la ajutor. E nevoie ca autoritățile – de la Guvern, la asistenți sociali, psihologi, judecători – să înțeleagă că violența se perpetuează dacă nu-i ajutăm pe adulți să se uite și la victimele copii. 

Irina a înțeles că răspunsurile vor veni în fiecare zi dacă-i stă aproape fiicei sale. Crizele de leșin, care s-au tot repetat în ultimii ani, au primit un răspuns medical – un medic neurolog i-a spus că fiica sa are o predispoziție neurologică pentru astfel de episoade. E important să nu stea mult în picioare și să aibă grijă la situații stresante. 

Vara trecută, Irina a întrebat-o dacă îi este frică că o va părăsi vreodată, iar fetița i-a răspuns că da. A asigurat-o că asta nu se va întâmpla niciodată. Dar răspunsul fiicei i-a dat de înțeles că e nevoie de mai multe discuții despre trecutul dificil pe care îl împărtășesc.

Irina are acum tatuat pe celălalt braț un desen cu ele două îmbrățișându-se. Stau frunte în frunte și se privesc ochi în ochi. Deasupra lor stă un balon roșu, pe care scrie numele fiicei. Plănuiește un nou proces de psihoterapie pentru Maria, unde speră să învețe și ea, ca mamă, mai multe despre ce poate face mai departe. Fiindcă uneori dragostea pe care le-o oferim copiilor noștri nu e suficientă.

Cum spune activista bell hooks în cartea All about love, când iubim copiii, înțelegem, prin toate acțiunile pe care le facem, că ei nu sunt proprietatea noastră, că au drepturi, iar noi le respectăm și apărăm. 

Avem legi care ne ajută; avem până și primul minister al Familiei, dar în realitate ne lipsesc multe, mai ales voința politică și chiar voință la nivelul birocrației de zi cu zi ca reducerea violenței domestice să fie o prioritate pentru cei care decid unde ne îndreptăm ca societate. Și oare sunt politicienii și autoritățile în stare să protejeze copiii de ceea ce li se întâmplă în familie? Suntem cu toții pregătiți să începem o dezbatere despre asta? 


Acest articol este parte dintr-o serie de două reportaje despre impactul violenței domestice asupra copiilor mici. Documentarea a fost susținută prin bursa Early Childhood Global Reporting din partea Dart Center for Journalism and Trauma. Un al doilea articol, despre copiii rămași orfani în urma violenței domestice, va apărea curând. 

Oana Sandu scrie despre soluții împotriva violenței domestice și într-un newsletter lunar. Abonează-te aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.