Ce faci, frumusețe?

De mică, am interiorizat că frumusețea e o datorie, iar corpul meu e o problemă colectivă. Ultimii ani au însemnat o răzvrătire împotriva standardelor – dar e intenția suficientă pentru vindecare?

„Frumusețe.” Așa îmi spunea o fostă iubire – iubirea aia – când ne revedeam după câte una dintre multiplele noastre pauze de-a lungul anilor. Știam că atunci când mă întâmpina cu „Ce faci, frumusețe?” urma să încetăm să pretindem că putem fi doar prieteni. Mă amuza cât de transparent devenea totul cu un simplu cuvânt. Înțelegeam exact cum mă vedea când îmi spunea „frumusețe”. Nu ca pe o parteneră de glume și discuții filozofice care-i recomandă cărți, ceea ce am pretins că suntem vreo șapte din cei nouă ani petrecuți în mare parte împreună. Nu ca problema care i-a zdruncinat fiecare relație pe care a încercat s-o aibă după fiecare despărțire de mine. Ci ca singura gură de apă care i-ar fi potolit setea.

Faptul că mă vedea așa mă făcea să mă simt nu doar frumoasă, ci periculoasă. Puternică. Simțeam acea frumusețe, fără nicio legătură cu atributele fizice, despre care Elena Ferrante spune că rănește oamenii. Era singura la care credeam că am acces.

Mi-a fost mereu dificil să mă simt frumoasă sau măcar împăcată cu mine în absența validărilor exterioare. Iar dacă trebuia să fac tâmpenii ca să obțin high-ul, să mă pun în situații care urmau să mă rănească sau să rănească pe altcineva, fie. Oricum asta ți se spune, ca femeie, de când ești suficient de mare încât să înțelegi propoziții: valoarea unei femei stă, în primul rând, în felul în care arată, în felul în care se prezintă lumii, ce efecte au farmecele ei asupra celorlalți. Sigur că suntem în 2020 și feminismul este răspândit, iar valorile sunt în schimbare peste tot, dar eu m-am născut în 1988 și am crescut într-o casă cu probleme, într-o societate care încă are probleme în a-și confrunta problemele.

Mi s-a spus că sunt frumoasă înainte să mi se spună că sunt inteligentă sau puternică. Iar ăsta era complimentul suprem, pentru că părinții nu mi-au spus niciodată că mă iubesc. Nu se rosteau astfel de cuvinte la noi în casă.

La 12 ani, am ținut prima dietă după ce tata mi-a spus că trebuie să am grijă să nu mă îngraș ca mama. Eram lungă și costelivă, dar pericolul genetic era acolo și trebuia ținut sub control. Nu așa cum și-a ținut el sub control dorințele fizice legate de mine pe când eram în gimnaziu.

Am interiorizat, deci, că corpul meu trebuia să fie nu doar un proiect disciplinat, ci că era treaba tuturor să-l monitorizeze, să aibă o părere și să și-o exprime. Am învățat să nu mă mire când cineva face o remarcă legată de corpul meu. Și că e ceva foarte în neregulă cu el – pentru că e indisciplinat, pentru că îmi tentează tatăl, și alți bărbați de pe stradă, și pe-un coleg de la școală care m-a întrebat dacă poate să-mi pună mâna pe sâni.

Începusem, pe lângă diete, să arunc mâncarea gătită de ai mei după un dulap din bucătărie. Grija mea principală nu era neapărat să nu mă îngraș. Pur și simplu nu-mi plăceau o grămadă de mâncăruri, majoritatea pentru că tata mă obliga să le mănânc și asociam mâncarea cu pedeapsa. În familie, însă, eram cunoscută drept „mofturoasă”.

Într-o vacanță de vară, când eram la bunici, ai mei au decis să renoveze apartamentul – și să rezolve problema aia enervantă cu gândacii de bucătărie care tot ieșeau de după dulap – așa că mi-au descoperit ghena privată. N-a înțeles nimeni de ce făcusem asta, nici bunicii, nici părinții. Erau mai mult șocați decât furioși. M-au întrebat de ce. Am răspuns că nu-mi plăcea mâncarea, că era prea multă, că nu am nevoie de atâta. Am promis că nu mai fac și am fost lăsată în pace. Iar părinții au curățat bucătăria, au rașchetat peretele și l-au văruit frumos.

În liceu, mi-a fost mai ușor să îmi disciplinez corpul, pentru că ai mei au divorțat. Am rămas cu mama care muncea mult și nu avea aceeași obsesie să monitorizeze cât mănânc, dacă mă îngraș, cum îmi arată fundul în blugii de anul trecut. Așa că nu mâncam mai deloc acasă, iar la școală mâncam o merdenea, niște cartofi de la McDonalds sau niște biscuiți cu gust de pizza. Era bine, eram suficient de slabă încât să-mi atârne pantalonii largi pe oasele bazinului și să port bluze deasupra buricului. Așa purtau și tipele din telenovela adolescentină la care mă uitam cu prietenele, Rebelde Way – unde singura actriță supraponderală era mereu centrul dialogurilor despre greutate și bullying –, și Christina Aguilera în clipul piesei Dirrty, și oricine apărea la MTV. Nu că aș fi mers așa în fiecare zi la liceu, că era un liceu de „copii cuminți”. Dar aș fi putut.

Sentimentul de nemulțumire de sine avea însă nevoie de o manifestare. Dacă eram suficient de slabă, poate era altceva în neregulă cu mine. Poate fața. Poate părul. Aveam părul creț, dar mereu am precizat că „nu creț într-un mod mișto”. Nu ca fiica unui diplomat din Chile care învăța la noi în liceu, Carolina. Avea o podoabă capilară impresionantă, deasă, neagră ca tăciunele, dar al meu era șaten-plictisitor și indisciplinat, cu bucle care păreau că formează pătrate când trebuiau să formeze sărmăluțe. Nu se plia în niciun fel pe estetica vremurilor.

Așa că mi-am îndreptat părul în fiecare zi, ani de zile, până când l-am degradat atât de mult încât acum nici nu mai crește creț, ci doar ondulat spre vârfuri. Găsisem pe ce să-mi concentrez ura.

Nu a contat că îmi spuneau prietenele că sunt nebună, că și-ar dori un păr ca al meu. La urma urmei, și ele aveau nesiguranțele lor, iar liceul e perioada în care acestea se transmit între fete ca un virus. Chiar în gașca noastră era o fată cu părul creț care și-l îndrepta mai mereu sau și-l strângea în coc. Altele nu ar fi purtat fustă dacă nu erau epilate. Dacă mergeau la cosmetică și le mai rămâneau câteva fire pe picioare, le smulgeau cu penseta. Iar dacă se îngrășau puțin, încercau să slăbească. Nu le consideram în măsură să-mi spună ce să fac cu părul meu.


Tot în liceu, am descoperit moda. Avusesem un proiect într-a zecea pentru care trebuia să citim o revistă în franceză, așa că mi-am luat, pentru prima oară, ELLE. Țin minte și acum coperta aia din 2004: era Christina Aguilera, dar nu cu pantalonii decupați între picioare, ci cu niște bucle scurte și lejere de culoarea caramelului sărat, într-un deux-pièces cu bolero și pantaloni de culoarea cernelii și un top argintiu. M-am gândit: „Doamne, dacă ăștia pot s-o facă pe Aguilera să arate așa, înseamnă că moda poate să transforme oameni și vieți.” Asta voiam. Poate moda urma să-mi dea încrederea și atitudinea care îți garantează succesul în viață, în relații, în momentele când ești singură în fața oglinzii.

Transformarea are, însă, dublu tăiș.

Tot liceul, și mare parte din facultate, mi-am luat ELLE, ediția în română, la fel ca prietenele mele. Devenise chestia noastră. Dincolo de haine și de poze, ne plăcea să citim revista. Ne-a deschis noi orizonturi.

Pe atunci, erau cronici de film scrise de Alex. Leo Șerban, Tom Wilson povestea despre muzică electronică și petreceri prin Web, Mihaela Rădulescu scria uneori niște mici eseuri despre femei puternice, pe care le citeam cu intonații ironice în bucătăria vreuneia dintre noi, iar cele două pagini despre cărți și pagina despre teatru erau preferatele mele. De acolo am aflat de scriitori ca Anaïs Nin și Henry Miller, care mi-au marcat finalul liceului. Acolo am citit recenzii de teatru contemporan pentru Sunshine Play sau New York (Fuckin’ City) sau Vitamine.

Tot ce conta pentru generația mea era acolo, acolo unde voiam și eu să fiu – visul meu era să scriu în ELLE, să întruchipez această femeie încrezătoare, cultă. Și frumoasă.

Oricât de bune erau rubricile, nu exista o femeie, în perioada aceea, în revistele de modă, care să nu îndeplinească standardele de frumusețe impuse de industrie: slabă, înaltă, epilată perfect, fără celulită, fără pori, talie subțire, față simetrică, fund ușor bombat. Apăruseră celebrități ca Jennifer Lopez – pe atunci, cel mai celebru fund de la Hollywood –, dar era o excepție, un fel de „uitați cum se duce naibii moda”.

Jennifer Lopez nu era idealul. Idealul erau supermodelele vremii: Natalia Vodianova (preferata mea), Miranda Kerr sau Karolina Kurkova. Le vedeam peste tot, le urmăream pe models.com, erau cele care apăreau în pictoriale spectaculoase pozate de Tim Walker sau Mario Testino, care apoi deveneau expoziții de muzeu. Erau Zeitgeist și artă. Și tuturor puteai să le numeri coastele.

Am încercat să fiu, dacă nu ca ele, măcar verișoara lor din provincie. Am început să adun fuste și rochii cât mai colorate, în detrimentul pantalonilor largi și blugilor. Purtam brâuri late și pline de ștrasuri multicolore. Balerini cu modele florale. Cercei ca niște candelabre. Genți sau „traiste” colorate, din Vamă sau de la magazinașe pe care le descopeream cu mândrie. Eram – eu și prietenele mele – aceste zâne scoase dintr-o prezentare de modă bohemian chic. Cred că în perioada aia am și început să ne spunem „zână”.

Era distractiv, dar nu pot să nu mă întreb dacă ritualurile astea nu ne-au cimentat niște standarde inutile. Când mă gândesc câte ore petreceam pregătindu-ne să arătăm ca niște hipioate un pic mai împopoțonate și câte îndoieli se desfășurau în fața oglinzii înainte să ieșim la vreo petrecere, câți vapori de fixativ inhalam până la amețeală, nu pot să nu mă gândesc că ar fi putut fi mai ușor. Mai relaxat. Că moda e minunată atâta vreme cât e fun, cât e ceva care-ți potențează personalitatea, care te ajută să experimentezi și să ieși din rutină. Nu ceva ce îți provoacă trei căderi nervoase înainte să ieși pe ușă. Nu ceva necesar ca să fii apreciată.

În perioada aia, însă, mă bucuram de un succes perceput. Mândria mea era că, pe final de-a doișpea, aveam de gestionat la un moment dat cinci date-uri într-o săptămână și eram convinsă că „succesul” meu se datora, în primul rând, aspectului fizic. Sigur, eram și amuzantă, și inteligentă, dar,  mai important, arătam bine.

Apoi s-a întâmplat ceva ciudat. Tipul de care eram îndrăgostită nu s-a îndrăgostit de mine. Era atras de mine, ținea la mine, îmi spunea asta. Făceam sex foarte bun. Râdeam. Ne povesteam chestii. Dar nu era îndrăgostit, ceea ce mi-a dat cu o mare virgulă. Făcusem tot ce trebuia, bifasem toate căsuțele, de la aspect fizic, la subiecte de conversație, atitudine detașată, sarcasme livrate impecabil. Și nu era suficient. Nu eram suficientă.

La începutul facultății, a apărut în peisaj „Frumusețe”. Nimeni nu se uita la mine la fel cum o făcea „Frumusețe”. De parcă voia să-mi facă și rău, și bine. Așa că am sărit fără mă gândesc că are iubită – sau ignorând asta. Plus că, de bine de rău, tipa aia mi-a livrat cea mai mare validare de până atunci: după vreo lună de ascunzișuri, a părăsit-o ca să fie cu mine. Pentru că eram „femeia perfectă”, îmi spusese.

În capul meu plin de nesiguranțe, reușisem să fac ce nici Anaïs Nin nu reușise cu Henry Miller: să-l despartă de nevastă-sa. Fusese o tortură să fiu amantă, dar uite, a fost bine că am avut răbdare. A putut să vadă cât de minunată sunt – comparându-mă, evident, cu gagică-sa – și să calculeze care dintre noi e mai bună. Și a reieșit că eu eram mai bună. Că merit să fiu cea care, la petreceri, e strigată „baby”. Că merit să-i cunosc părinții. Că merit să-i ascult muzica și să-i port tricourile. Că merit să mă surprindă cu desene stupide făcute cu dermatograful pe faianța din baie, doar ca să mă audă chicotind de pe budă.

După vreun an, lucrurile au început să se fisureze și mi-am dat seama că fluctuațiile relației influențează iremediabil nivelul meu de încredere în sine. Ne certam des, ne înșelam reciproc, ne spuneam lucruri din ce în ce mai oribile, ca atunci când mi-a spus că trebuia să rămân un one night stand sau când i-am spus că e cel mai groaznic lucru care mi s-a întâmplat.

În aceeași perioadă, o prietenă a observat că pusesem câteva kilograme, aveam forme și pliuri. Dar a adăugat pe un ton glumeț să „am grijă”, că poate o să mă îngraș prea tare. M-a afectat atât de mult încât țin minte perfect contextul discuției: cum stăteam la masă, la terasa La Blondu’, ce ton avea, cu ce eram îmbrăcate.

Apoi, șefa mea m-a luat într-o zi deoparte să mă avertizeze să nu ajung ca cea mai plinuță colegă din redacție, că e păcat de mine, „fată așa frumoasă”. Mă terminau comentariile, dar nu învățasem să nu le interiorizez. Iar adevărul e că ele observau efectele unei situații pe care eu încă nu puteam s-o recunosc: relația mea disfuncțională cu mâncarea evoluase în altă direcție și începusem să-mi mănânc sentimentele.

Dacă înainte aruncam mâncarea, acum era singurul lucru – alături de petreceri și fumat – care mă calma. Simțeam că îmi scapă totul printre degete. Mama era bolnavă, trecuse prin vreo trei operații pentru cancer. Munceam din anul I și îmi plăcea, dar era solicitant. Relația mea era plină de pasiune, dar și de toxicitate, și mă consuma ca pe-un chibrit. De facultate nu reușeam să mă țin, nu mă motiva. Iar relația cu două prietene foarte bune luase niște lovituri în plex din cauza relației mele cu „Frumusețe” – ele nu înțelegeau ce caut cu o asemenea persoană și erau vehemente în opiniile lor, însă eu mă simțeam judecată de niște ființe care, la rândul lor, nu luaseră decizii perfecte în viață. Așa că mă simțeam deconectată de toată lumea, inclusiv de mine.

Ca de obicei, puteam să controlez puține lucruri, dar puteam să controlez mâncarea. Oricum se dovedise că nici dacă eram slabă nu îmi garanta nimeni fericirea, iubirea sau loialitatea.


După o despărțire dramatică, un burnout și o depresie, am plecat în Anglia să-mi termin studiile la 23 de ani. Am făcut Jurnalism, Media și Studii Culturale, iar cel mai mult mi-a plăcut că puteam să-mi aleg materii care nu erau strict legate de presă. Am studiat Green Media, unde învățam despre probleme de mediu și am făcut un modul de fotografie documentară care mi-a oferit printre cele mai mari relevații despre cum pot să mă centrez în loc să mă dispersez în căutarea senzațiilor tari.

Cel mai de impact, de departe, a fost cursul de Gen, Feminism și Cultură de Masă predat de Barbara, o profă care în timpul liber era toboșară într-o trupă punk. Mă consideram oarecum feministă, dar nu făceam tărăboi pe tema asta. Prinsesem, din România, ideea că e important să fim egale cu bărbații, dar că nu trebuie să devii o paranoică obsedată. Nu trebuie să strici atmosfera la masă, să iei lucrurile atât de în serios. Așa că m-am dus la cursul ăsta cu o curiozitate pe care încă simțeam nevoia s-o înfrânez.

Acolo am învățat, însă, câte stereotipuri și prejudecăți se ascund mai mult sau mai puțin subtil în jurul nostru. Am învățat să recunosc modul în care o femeie celebră e construită și apoi distrusă de media, într-un mod diferit față de un bărbat.

Acum mi-e greu să mă entuziasmez de „o nouă stea” din cinema sau muzică pentru că recunosc mecanismele care o ridică și apoi o trântesc cu capul de asfalt: o prezintă ca pe ceva diferit, progresist, dar nu atât de progresist încât să sperie oamenii albi și hetero prea tare; îi construiesc adorabilitatea (interviuri ghidușe sau filmări cu împiedicat pe trepte la Oscaruri); o pun pe toate copertele, în toate reclamele, până suprasaturează publicul cu mutra ei; îi vâră microfonul sub nas pe teme sociale sau politice pentru că vrem să fie mai mult decât o față frumoasă; o critică pentru ceva ce-a spus, fie că trebuie să-i răstălmăcească vorbele sau nu; o critică pentru că a căutat atenție; o critică pentru reacția la critică; o anulează. Există și variații, dar nu prea mari.

Iar femeile se supun acestei mașinării și astăzi, în epoca democratizării Internetului, a Instagram-ului și a Tik Tok-ului unde ai iluzia controlului asupra imaginii tale. Pentru că instrumentele de disciplinare a femeilor nu au dispărut, s-au adaptat.

Jia Tolentino, autoarea colecției de eseuri Trick Mirror, descrie felul în care mesajul anti-Instagram a devenit o parte previzibilă din ciclul de viață al celebrităților: „o femeie tânără și frumoasă care depune eforturi pentru a-și menține și performa frumusețea în fața unui public va posta, la un moment dat, un mesaj pe Instagram în care dezvăluie că Instagram a devenit o prăpastie fără fund de anxietate și nesiguranțe. Va lua o pauză de o săptămână, iar apoi, aproape întotdeauna, va reveni și se va comporta ca înainte”.

Tot la curs am analizat cum erau reprezentate femeile în filmele și serialele pe care le consumasem ca un burete, fără aproape niciun filtru critic. Am învățat cum mesajul din spatele serialului Sex and the City nu era despre emanciparea sexuală a femeii, ci despre faptul că dacă îți menții un aspect fizic tânăr, ești slabă și trendy ajungi să ai succes profesional și să te măriți.

Am realizat că, în Friends, personajul lui Jennifer Aniston vorbește în mod constant despre greutate. Și că Buffy, Spaima Vampirilor a fost printre cele mai feministe seriale pentru adolescenți de la finalul anilor ’90. Deși puțini l-ar caracteriza așa, a pus în mod constant accentul pe poveștile personajelor feminine, inclusiv cele queer, și mai puțin pe rătăcirile lor amoroase.

Ideea cursului era să ne uităm la produsele culturale și să recunoaștem mecanismele din spatele lor. Pentru că, fie că te uitai la comedii sau filme horror, în mare parte modelul feminin era același: o fată care trăiește pentru a fi salvată sau a salva sub privirile aprobatoare (și libidinoase) ale bărbaților. Mai important, era o fată care se încadra în standardele de frumusețe.

Pe vremea când învățam asta, Beyoncé încă nu se branduise ca feministă, Rebel Wilson nu juca personajul principal într-o comedie romantică, iar Amy Schumer nu devenea o celebritate internațională făcând mișto de fotomodele sau de surorile Kardashian.

Ai zice că societatea a evoluat mult din 2010 până acum și, într-o anumită măsură, așa e. Dar e important să privim critic așa-zisul „progres” care relaxează puțin niște norme, cât să mai tacă femeile din gură.

Beyoncé e o feministă care, în documentarul Homecoming, ne arată cum își torturează corpul până aproape de epuizare ca să slăbească la câteva luni după ce-a născut gemeni.

Când producătorii de film îi dau un rol lui Rebel Wilson, mai ales unul principal, fac mai degrabă un statement despre cât de progresiști sunt și știi că vei vedea un film despre cum aspectul fizic nu contează. Fata grasă poate să-l atragă pe blondul tunat. Însă nu-i vei vedea niciodată fundul lui Rebel Wilson în chiloți sau vergeturile de pe burtă. Punem fata grasă într-un film, dar machiată și aranjată – deci controlată.

Sunt și am fost mereu înconjurată de femei citite, plimbate, critice, care taxează sexismul de cele mai multe ori. Dar contează și mediul în care ne-am dezvoltat, pentru că altfel toți am învăța din cărți să avem minți și vieți perfecte.

Niciun curs de feminism nu schimbă radical gândirea din spatele comportamentului cuiva. După ce m-am întors din Anglia, când discutam cu o prietenă și îi spuneam că aș vrea să am încrederea de sine a lui Amy Schumer căreia nu-i pasă că are câteva kilograme în plus, dar nu înțeleg cum ajungi acolo, mi-a răspuns: „Măcar ești drăguță la față”.

Realitatea e că, nici ca femei, nu știm întotdeauna să ne susținem una pe cealaltă, chiar dacă avem intenții bune. Ajungem să propagăm standarde de frumusețe din generație în generație, fără să mai știm de unde vin și care-i logica lor.

Mă bucur că azi există body positivity și celebrități care nu arată ca niște așchii, pentru că, orice preferințe intelectuale am avea, vremurile sunt influențate de cultura de masă. Dar când mă uit la standardul de frumusețe al epocii – surorile Kardashian, o familie de Jessica Rabbit photoșopate cu furie – și câte femei încearcă să arate așa, mă întreb cât de mult am progresat de fapt.

E adevărat și extrem de benefic că au început să apară din ce în ce mai mulți activiști și activiste pentru acceptarea diversității corpului, dar realitatea e că schimbarea e lentă și uneori discursul feminist e atacat cu propriile arme. Nu ne place să acceptăm că nu suntem mereu niște gânditoare independente. Până și revistele de modă afișează acum un scepticism față de vechile standarde de imagine, observă și Jia Tolentino. „Dar parazitul psihologic al femeii ideale a evoluat ca să supraviețuiască într-un ecosistem care pretinde să-i opună rezistență.”

Tolentino crede că presiunea idealului s-a transmis, prin social media și tehnologiile de editare a imaginilor, de la celebrități la femeile obișnuite. Iar stereotipul a învățat să coexiste cu feminismul mainstream, forma adaptată pieței. „Acest tip de feminism s-a organizat în jurul ideii de a fi cât mai vizibilă și plăcută de cât mai mulți. (…) Feminismul nu a eradicat tirania femeii ideale, ci a consolidat-o și a făcut-o mai alunecoasă.”

Poate că ceea ce propunea cercetătoarea feministă Donna Haraway într-un manifest din 1985 e o utopie la care merită să ne gândim. Haraway și-a imaginat femeia modernă ca pe un cyborg – o creatură parțial plămădită din elemente naturale, parțial din tehnologie, ireductibilă la esență. Pentru că nu și-a putut alege forma – imaginea, corpul –, cyborg-ul se răzvrătește față de creator. Știe că existența sa e artificială și nu are niciun respect față de „ordinea naturală” a lucrurilor.

Cyborg-ul poate fi văzut ca o creație monstruoasă. Dar, spre deosebire de monștrii clasici ca Frankenstein, cyborg-ul nu așteaptă salvarea.

Frankenstein, explică Rebecca Solnit în The Faraway Nearby, e definiția creației abandonate de creator, un copil abandonat de părinte. Tot ce vrea e ca tatăl să-l iubească și să-i creeze o parteneră, adică să-i dea șansa la o familie, la împlinirea dictată de societate.

Cyborg-ul nu așteaptă niciun tată, nu visează la familia tradițională, e sceptic față de ideea de „întreg”, dar are nevoie de conexiune. E copilul nelegitim al patriarhatului, dar adesea copiii nelegitimi sunt neloiali originilor lor. „Tații lor sunt, până la urmă, neesențiali”, scrie Haraway.

Cred că Michel Foucault avea dreptate când spunea că, acolo unde se cumulează puterea, se poate naște și rezistența, ca cea descrisă de Haraway. Media, cultura de masă, tehnologia pot deveni uneltele rezistenței împotriva standardelor de frumusețe, dacă nu le mai folosim pentru a ne demonstra supunerea la norme. Evoluția de până acum, însă, nu arată că asta e direcția.

„Tehnologia ne-a făcut, de fapt, mai puțin opoziționale: când vorbim despre frumusețe, am implementat tehnologia nu numai pentru a îndeplini cerințele sistemului, ci pentru a extinde aceste cerințe”, scrie Jia Tolentino. Gândiți-vă la injecții pentru buze mai mari, pomeți conturați prin machiaj sau bisturiu sau la întreaga industrie de wellness, de nutriție sănătoasă, care nu e altceva decât industria dietelor rebranduită ca să sune inofensiv și să inducă rușine printre nepracticanți. Cum adică nu te interesează să mănânci sănătos? Nu vrei să-ți fie bine?

Alexandra Schwartz de la The New Yorker e de acord: „Ni se vinde nevoia de a îmbunătăți toate părțile noastre, simultan, inclusiv acele părți despre care nici nu știam că au nevoie de îmbunătățire. (…) Sunt mulți bani de făcut de către cei care ne diagnostichează și tratează frica de inadecvare”. La final de 2019, industria de optimizare a sinelui făcea un profit de 11 miliarde de dolari.

„Nu ne-am optimizat salariile, sistemul de îngrijire a copiilor sau reprezentarea politică. Ne-am maximizat capacitățile ca active de piață. Atât.”, conchide Tolentino.

Poate utopia tehnologică a lui Haraway nu are cum să se realizeze, dar unele idei exprimate în manifest ne pot oferi niște indicii de urmat: „Dintr-o altă perspectivă, cyborg-ul poate fi despre realități sociale și corporale în care oamenii nu se tem de rudenia cu animalele și mașinăriile, nu le e teamă de identitățile lor permanent parțiale și de credințele contradictorii.”


În lumea de azi, nu cred că are cum să existe o teorie sau rețetă care să explice tuturor, eficient, ce înseamnă o relație sănătoasă cu corpul și cum aruncăm pe fereastră standardele de frumusețe. S-ar putea să înnebunim vrând să reparăm industria modei sau reprezentarea idealului de frumusețe la TV. Nu există o soluție individuală la o problemă colectivă. Și poate eu o să-mi urăsc mereu stomacul, dar nu-mi mai îndrept părul de ani de zile și asta e suficient pentru moment. Poate nu e ipocrit dacă stau aici și le scriu altora să nu accepte presiunile sociale pe care eu le-am înghițit din gimnaziu încoace, pentru că azi măcar știu de ce am făcut-o și știu că sunt toxice.

Sau poate soluția e în povești, așa cum sugerează tot Haraway, dar „povești repovestite, versiuni care inversează și dislochează dualismele ierarhizate ale identităților naturalizate”. Cu alte cuvinte, trebuie să ne spunem alte povești despre ce înseamnă să fii femeie, ce înseamnă frumusețea și ce valoare are, nu veșnicele basme și mituri cu care am crescut.

Rebecca Solnit a încercat să facă asta repovestind Cenușăreasa din perspectivă feministă, în cartea pentru copii Cinderella Liberator. Cenușăreasa lui Solnit e înfiptă, neinteresată de prinți și vrea să-și deschidă o cofetărie, iar surorile vitrege nu sunt rele, ci strivite de presiunea frumuseții, ceea ce le face nefericite. E o idee simpatică, dar mai puțin glamouroasă și încă privită sceptic de hoardele de părinți care cumpără păpuși Barbie.

Poate singurul lucru pe care pot să-l adopt zilele astea e acel body neutrality popularizat de Jameela Jamil, actriță și activistă care a pornit mișcarea iWeigh pe Instagram. (iWeigh e un cont unde, din 2018, femei, bărbați, persoane trans sau non-binare trimit selfie-uri peste care scriu ce conțin dincolo de kilograme: prieteni, familie, realizări, pasiuni, calități sau defecte. Astăzi, există și un podcast cu același nume.)

Neutralitatea presupune să încerci să faci abstracție de gândurile negative legate de corpul tău și, pe cât posibil, să nu te mai gândești la el. Pentru că, dacă aștepți să te inunde dragostea de sine, s-ar putea să ajungi să te urăști și mai tare – tocmai pentru că dragostea aia întârzie să apară, deci e încă ceva la care ai eșuat.

Până acum câțiva ani, aproape nu puteam să mă uit la poze cu mine. Mi se părea, chiar și când eram slabă, că sunt imensă, că fața mi-e diformă, că par crispată, nenaturală. Am realizat apoi că dacă privesc aceleași poze peste un an-doi, mă izbește cât de tare m-am înșelat. Așa că încerc să nu petrec mult timp uitându-mă la poze cu mine din prezent și nu mă mai aștept să-mi placă ce văd. De cele mai multe ori, las pozele să îmbătrânească suficient de mult încât să revin la ele și să-mi confirm, din nou și din nou, că nu e nimic în neregulă cu mine. Nici atunci, nici acum. Și că dacă nu a ieșit o poză flatantă, nu contează.

Nu mai petrec trei ore înainte să ies din casă pentru a-mi „repara” fața. Machiajul e, în ziua de azi, ceva ocazional, durează maximum 15 minute și de cele mai multe ori nu are ca miză plăcerea altora – ca atunci când mă dau cu ruj pe sub mască, pentru că pur și simplu îmi plac rujurile.

Știu că, orice mesaje mi-ar transmite capul meu sau reclamele, nu contează, la modul cel mai concret, câți colăcei mi se formează pe burtă când mă aplec să-mi leg șireturile. Avantajele, când eram slabă și conformistă, au fost minime. Da, aveam cinci date-uri într-o săptămână, dar interesul acelor oameni pentru mine era la fel de superficial ca standardele pe care încercam să le ating. Plus că azi conștientizez disforia corporală pe care o trag după mine de la începutul adolescenței și știu că nu mă ajută să mă văd obiectiv. Deci nu contează ce văd în oglindă.

Contează să mă scot pe ușă și să-mi văd de viață.


Acest text face parte din colecția de eseuri Barem Identitar. Prejudecăți colective, realități personale, lansată în decembrie de editura Black Button Books. Comandă volumul împreună cu DoR #42 aici.

Eseurile din carte sunt despre o parte dintre constructele identitare care, mult prea adesea, ne plasează pe mulți într-o captivitate uneori simbolică, alteori cât se poate de reală. Autorii au scris despre rasă, despre sexualitate, despre emigrație și imigrație, despre fluiditate de gen, despre depresie, despre îmbătrânire, despre imagine corporală și tipare de frumusețe, despre concepte proiectate asupra individului și a comunităților ca noțiuni restrictive de identificare ce, implicit, evaluează și definesc incomplet sau chiar incorect întregi segmente ale societății.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *