Ce ne învață greva de la Electrolux despre munca în România

Care e dinamica de putere între angajatorii și angajații din fabrici.

Nota reporterului: Am petrecut două săptămâni în Satu Mare pentru documentarea grevei de la Electrolux, i-am însoțit pe muncitori într-o caravana de protest, de la Satu Mare până în fața Ambasadei Suediei din București, și am revenit în oraș pe 6 mai, ca să consemnez ultima săptămână de grevă. Înainte să plec spre Satu Mare, am urmărit și ce au scris colegi din presa centrală și locală, printre care Dela0, Voxpublica, Libertatea, Gazeta de Nord-Vest, PresaSm sau PortalSm.
În acest timp, am vorbit cu zeci de greviști (atât on the record, cât și off the record), cu muncitori care au decis să nu intre în grevă și cu muncitori de la alte fabrici din oraș. Am vorbit și cu presa locală, care a fost zilnic aproape de subiect și a acoperit și alte greve din trecutul fabricii Electrolux. Am încercat să vorbesc și cu angajați din diferite departamente, de la diferite niveluri ierarhice – care nu s-au alăturat grevei –, dar m-au refuzat, spunând că cel mai potrivit ar fi să vorbesc cu reprezentanții companiei.
Reprezentanții au refuzat în repetate rânduri să îmi acorde un interviu și un tur de fabrică. Astfel, poziția companiei e reflectată în text prin răspunsurile date de agenția de relații publice Golin, care îi reprezintă în România, și comunicate de presă. Agenția a explicat, în scris, că liderii companiei n-au acordat interviuri pentru că s-au concentrat în principal pe rezolvarea conflictului. 
Atât prefectul, cât și primarul orașului Satu Mare au refuzat să vorbească despre impactul grevei de la Electrolux în contextul local.

Pe geamul ușii de la intrarea în fabrica Electrolux din Satu Mare ajung în general vești despre joburi vacante. Într-o zi la mijloc de aprilie, cineva a lipit acolo o coală A4 cu antetul companiei, care anunța servicii gratuite de consiliere psihologică „în aceste momente de stres emoțional”. De pe geam a ajuns sub formă de comunicat în inboxul redacțiilor, apoi în presa locală și, spre seară, într-un status de Facebook al președintelui de sindicat Samus-Electrolux, Sorin Faur. Faur, un bărbat de 55 de ani cu mustață grizonantă, care a intrat în sindicat în ’94 să reprezinte inginerii de la controlul tehnic de calitate, i-a îndemnat pe colegii lui să sune la numărul afișat și apoi să povestească ce li se întâmplă. El sunase deja și ce i se recomandase, după 30 de zile de grevă, au fost mai multe plimbări în aer liber. Credea că demersul companiei e inutil, dar a scris „nu contează, ideea e să le facem cheltuieli celor din Electrolux”.

„Să vorbească cu noi nu au timp și bani”, i-a spus o femeie în comentarii. „Vaiii, unde am ajuns! În loc să rezolve problemele și să nu ne țină afară ca pe niște oameni fără valoare, ne pun la dispoziție psihiatri”, a completat altcineva. „Poate ei au nevoie, noi suntem bine”, a închis șirul un comentariu care a primit trei like-uri.

În dimineața următoare, muncitorii și-au reluat locurile în greva din parcarea pe care o numesc „țarc”. E o bucată de asfalt dreptunghiular, la 150 de metri de o intrare principală cu paznic și turnicheți. Are o clădire de beton în stânga, o clădire industrială în spate, un gard vopsit în dreapta și un gard viu în față.

S-au așezat într-un semicerc, cu fața spre o bucată de ciment care funcționează ca o scenă improvizată. Acolo urcă Faur, alături de Vasile Dârle, secretarul Cartel ALFA, și Radu Matica, vicepreședintele sindicatului Samus-Electrolux. Cei trei sunt comisia de negociere cu reprezentanții fabricii și povestesc – cum au tot făcut-o în ultimele săptămâni – ce noutăți au, ce zvonuri au mai apărut, ce se mai poate face. În spatele mulțimii se mișcă draperiile curioase ale celor care lucrează la birouri, din dreapta îi veghează un panou albastru imens, cu sigla companiei. În față, autobuzele care merg spre gară opresc uneori și claxonează în semn de solidaritate.

Cu o mână-n buzunarul blugilor și una pe portavoce, Faur le povestește că surse neoficiale zic că lucrurile se apropie de sfârșit. „Se pare că și ei se gândesc că lucrurile au luat-o razna și trebuie să se întâmple ceva”, spune despre conducerea fabricii. „Să meargă la psihologi!”, intervine o voce de bărbat din mulțime, ceea ce-i amintește liderului să repovestească, pentru presă și posteritate, despre numărul de telefon netaxabil, la care i-a răspuns o doamnă amabilă de la o clinică privată din București.

Unii pufnesc în râs nervos, cei vocali strigă și pentru ceilalți: „mergem la pescuit, să steie liniștiți” sau „să sperăm că și domnul director primește consiliere de undeva”. Discuția se mută în mai puțin de un minut înspre lucruri importante, cum ar fi revendicarea de la care a și pornit această grevă la început de martie: o creștere a salariului cu aproximativ 350 de lei net pe lună, o sumă importantă pentru un muncitor care nu ia în mână nici 2.000 de lei.

Prima zi de grevă de la fabrica Electrolux din Satu Mare. Sursă video: PresaSm.ro

Greva însă urma să mai dureze și să se încheie abia pe 9 mai, după zece săptămâni, cea mai lungă din istoria companiei și din memoria recentă a României. Deși a izbucnit de la o revendicare aparent simplă de creștere salarială neîndeplinită, e un cadru bun prin care să privim cum se schimbă munca industrială, cum arată astăzi dinamica dintre angajați și angajatori, cum gestionează aceștia nevoile și așteptările celorlalți și unde duce comunicarea defectuoasă în aceste relații.

Cum a pornit greva de la Electrolux

Totul a început la finalul anului trecut, odată cu încercarea sindicatului de a renegocia contractul colectiv de muncă – un contract valabil pentru toți angajații, care stabilește clauze salariale, drepturi și obligații, condiții de muncă. Contractul în vigoare urma să expire, iar reprezentanții sindicatului citiseră un studiu realizat de Syndex și Institutul de Cercetare a Calității Vieții, împreună cu Fundația Friedrich Ebert, care spunea că o persoană adultă are nevoie de un venit minim de 2.552 de lei net pentru un trai decent în România. Comparativ, un muncitor care montează șuruburi în aragazele produse de Electrolux câștiga 1.700 de lei net, plus bonuri de masă. Așa că sindicatul a invocat studiul și prevederea 5.12 din politica grupului, privind locul de muncă („Electrolux încurajează luarea în vedere a costului satisfacerii nevoilor de bază pentru angajați și familiile lor, ca parte a definirii nivelurilor salariale”) și a încercat să micșoreze ecartul. Au cerut o mărire de 800 de lei brut la salariul de încadrare – o creștere care ar fi echivalat, pentru unii dintre muncitori, suma din studiu; pentru alții, ar fi depășit-o. Pentru că patronatul a refuzat, sindicaliștii au scăzut cerința până la 620 de lei brut pe lună, adică acei 350 de lei net – doi lei în plus pe oră –, o formulare care a atras compasiune în titlurile ziarelor locale și pe rețelele de socializare.

Contraoferta conducerii Electrolux din 31 ianuarie suna așa: o mărire de 5% pentru toți cei aproximativ 900 de angajați, asigurare privată de sănătate și un bonus de prezență de 150 de lei brut lunar. Sindicatul, care reprezintă 540 de angajați, a refuzat. Muncitorii voiau neapărat suma fixă, pentru că procentul, spuneau ei, ar fi accentuat diferența dintre salariile lor și cele ale personalului TESA (Tehnic, Economic, Suport, Administrativ, adică ingineri, resurse umane, etc.), iar bonusul de prezență îl considerau mai degrabă o modalitate de pedepsire a absenței, pentru că se pierde după patru zile de medical.

Începând cu 4 martie, muncitorii și-au strigat nemulțumirile în fiecare zi lucrătoare în parcarea pe care o numesc țarc. Cer o creștere salarială de aproximativ 350 de lei net pe lună.

Cele mai recente date ale Institutului Național de Statistică arată că salariul mediu net în industria echipamentelor electrice din Satu Mare era 2.460 de lei în 2017, ceea ce înseamnă că muncitorii de la bandă din Electrolux erau sub. Un muncitor la banda de montaj spune că, atunci când trage linie, banii nu îi ajung decât să supraviețuiască: „Dar eu de fapt sunt terminat fizic și psihic. Și atunci despre ce e vorba?”. Părțile spun că au avut aproape 20 ședințe de negociere din noiembrie până-n ianuarie. Pentru că nu s-au înțeles, pe 4 martie 2019, aproximativ 360 de muncitori au intrat în grevă. Faur i-a pregătit încă de la primul discurs oficial din parcare, pe care l-am văzut online: „Dacă sunteți pregătiți pentru o luptă pe viață și pe moarte, în care vom folosi orice mijloace, indiferent cât de murdare vor fi ele, mergem până la capăt”. Când i-a invitat să-și exprime nemulțumirile, o grevistă mâniată de situația în care se află după 28 de ani de muncă și-a arătat fluturașul de 1.738 de lei net în fața camerelor presei locale și a spus că nu îi e frică de urmări – a tăcut destul.

Încă din a treia zi de grevă au fost susținuți de lideri județeni ai
Cartel ALFA, confederația sindicală națională din care face parte
Samus. Liderii de Maramureș, Mehedinți și Caraș-Severin i-au rugat pe muncitori să nu cedeze și să nu se lase manipulați, pentru că unitatea dintre ei arată forța mișcării sindicale din România. Au condamnat felul în care se poartă negocierile și s-au întrebat, retoric, pe cine își bazează Electrolux producția.

Pentru că nu a fost semnat contractul colectiv de muncă pe 2019, sindicatul a înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă (ITM) un conflict și i-a încurajat pe greviști să reclame conducerea în baza unor informații din interior, care spuneau că Electrolux ar fi angajat muncitori să-i înlocuiască (deși legea nu permite angajări pe timp de grevă). ITM a răspuns sesizărilor și a dezmințit acuzațiile. Aproape 250 de persoane au mers apoi în marș la ITM, ca să reclame că nu și-au primit tichetele de masă în valoare de 315 lei (care se adaugă la salariul de bază) pentru februarie, o lună muncită. Le-au primit doar cei care au rămas înăuntru.

Prima declarație a companiei a venit pe 8 martie, în urma unei solicitări de presă din partea jurnaliștilor sătmăreni. Electrolux a spus că oferta implică și creșterea salariului de bază, și un bonus de prezență, și o asigurare medicală privată, dar că procesul de negociere este în derulare și preferă să nu dea alte detalii. Un comunicat oficial a venit abia la trei săptămâni de la începerea grevei. Compania spune că a îndeplinit cerințele inițiale ale liderilor de sindicat, însă răspunsul lor a fost negativ, „fiindu-ne comunicată în schimb, o nouă solicitare, total diferită față de cea inițială, ce constă într-o creștere de peste 20% a salariului de bază brut al unui angajat din producție”.

Comunicatul Electrolux a venit cu o zi înainte de organizarea marșului „vestelor albastre”, cum s-au autointitulat, după mișcarea muncitorească a „vestelor galbene” din Franța. Alături de liderul Cartel ALFA, Bogdan Hossu, și mai mulți lideri județeni, 400 de oameni au pornit din fața fabricii prin centrul orașului și au strâns aproape 1.000 de participanți până la sediul Prefecturii, un număr important pentru un oraș care a stat mai degrabă deoparte în timpul protestelor antiguvernamentale din ultimii doi ani. După marș, greva a devenit și mai vizibilă în presa centrală, care a circulat același mesaj: compania nu vrea să acorde doi lei în plus pe oră și refuză dialogul cu sindicatul. Au apărut și pagini de Facebook, jurnaliști și politicieni care susțin muncitorii în relația cu patronatele. Printre ei, Servici Ușor, o campanie menită să sprijine angajații și sindicatele cu informații non-partizane despre muncă; Dragoș Pătraru, gazda emisiunii Starea Nației, care a amplificat subiectul; deputatul independent de Cluj Adrian Dohotaru, care a dus discuția despre grevă în Parlament. Aproape mereu, comentariile au dezlănțuit diviziunea de toate felurile: „A nu da 2 lei e furt? Conform cărei legi?”; „Milog în țara ta, vi se pare normal?”; „De parcă România a ales modelul dezvoltării pe baza muncii ieftine. Capitalul global asta caută, muncă ieftină, cât mai ieftină”. După o lună de grevă, a venit la Satu Mare și ministrul muncii, socialdemocratul Marius Budăi. S-a întâlnit cu directorul, a făcut un tur de fabrică și a plecat după ce, a spus el, i-a pus pe reprezentanții Electrolux „la aceeași masă” cu sindicatul.

Lideri județeni Cartel ALFA le-au vorbit oamenilor despre încătușarea dialogului social. Sursă video: PortalSm.ro

După câteva zile în care au simțit că bat pasul pe loc, sindicatul și liderii județeni ai Cartel ALFA au schimbat tactica. Le-au vorbit muncitorilor despre încătușarea dialogului social – Vasile Dârle chiar și-a pus cătușe în semn de protest, iar liderii de Maramureș și Mehedinți s-au întins pe șosea, fiecare pe un sens de mers. Au vorbit despre imposibilitatea de a rămâne civilizați cât timp conducerea își bate joc de muncitori ignorându-i. I-au huiduit pe angajații care încercau să-i filmeze de după draperii, strigând „șobolanilor” și „trădătorii”, apoi au scandat „venim, venim și vă măcelărim”. Coregrafia sindicalistă a atras aproape instant o reacție din partea celor din interior. De pe o adresă de Gmail, „niște angajați care nu fac grevă”, cum s-au semnat la final, au trimis pe 4 aprilie un mesaj către presă: „Ne îngrijorează amenințările și jignirile la adresa noastră, cât și viitorul fabricii”. Au blamat și faptul că greva a pornit doar cu revendicări financiare, însă odată începută au ieșit la iveală nemulțumiri legate de condițiile de muncă și de cum sunt tratați muncitorii de superiorii lor.

Cine sunt muncitorii care au făcut grevă

Cam aici erau lucrurile când am ajuns în Satu Mare, în a șaptea săptămână de grevă, pe o ploaie mocănească, în toiul discursurilor la portavoce. Din marginea parcării se vede o clădire alb cu albastru în spate, acoperită pe jumătate de zece brazi aliniați. În mijlocul oamenilor în geci groase, cu șepci sau glugi, stau câțiva reporteri care așteaptă cu telefonul întins următoarea declarație. Muncitorilor nu le-au mai rămas multe expresii faciale din care să aleagă. Privesc atent spre lideri și așteaptă. Pe perioada grevei, contractul individual de muncă este suspendat, conform legii, astfel că nu pot intra în fabrică și nici nu primesc salariu. Vin dimineața la 9 în țarc și stau câte-o oră. Apoi pleacă să lucreze prin livezile altora, să ajute bătrâni din satele apropiate, să muncească cu ziua.

Sunt aproape jumătate înăuntru și jumătate în grevă. Unii au ieșit împreună, soț și soție, alții și-au dat seama că n-o să se descurce fără măcar un salariu. Au auzit deja vociferări despre o nouă ofertă, însă chipurile sindicaliștilor nu trădează o victorie. Din contră. Au auzit și zvonuri despre o primă de 1.000 de lei pe care ar urma s-o primească muncitorii dinăuntru care vor să se transfere la secția presă. „Fără presă-s morți.” Au auzit și că nimeni n-a acceptat încă, așa că s-au înseninat.

După o lună și jumătate de la prima ofertă, Electrolux a venit cu alta: a propus o creștere care se întinde pe doi ani – 5% în plus la salariul de bază și 200 de lei brut bonus de prezență pe 2019, și încă o creștere de 5% plus 200 de lei brut bonus pe 2020, însă n-a venit și cu răspunsuri la întrebările sindicaliștilor. Se dublează bonusul la anul, se vor aplica și contribuțiile sociale la bonus? Liderii au întrebat și dacă rămâne la fel contractul colectiv, din care face parte creșterea salarială, iar răspunsul ar fi fost scurt: nu este tema acestei întâlniri. Deși loc de lămuriri n-a fost, Faur spune că spațiu pentru aruncat săgeți ironice la adresa sindicatului s-a găsit – directorul fabricii le-ar fi spus că sindicatul oricum vorbește doar aiureli, așa că nu are sens să dea alte explicații.

La finalul discursurilor, Radu Matica se asigură că mandatul lor stă în picioare, „Încă o dată vă întreb, mergem înainte pe cererea dumneavoastră de sumă fixă?” Greviștii strigă „daaaaa” din toți rărunchii.

„350?”

„Daaaa.”

„Net?”

„Daaaa.”

Indiferent pe câți ani se întind ofertele conducerii, oamenii strigă în continuare „Nu cedăm!”. Își doresc o creștere salarială în sumă fixă, pentru că 5% din salariile lor înseamnă aproximativ 85 de lei net, dar pentru „inginerii buni”, ale căror salarii ajung și la 10.000 de lei brut – spune Faur, inginer și el în corpul TESA – înseamnă 200 sau chiar 500 de lei în plus. (Compania spune că salariile inginerilor variază între 4.000 și 6.500 de lei brut.) Muncitorii din țarc își doresc un trai decent, care să le permită și o privire în perspectivă, nu doar o viață de azi pe mâine.

Printre ei e și Romică Erdei, care are 50 de ani și lucrează în fabrică de 31. Se trezește în fiecare zi de muncă la patru jumătate, dă la porci, se spală la lighean și la 4:55 iese din casă. Are tren la 5:17 din Domănești, cea mai apropiată stație de Moftinu Mic, satul în care s-a născut și-n care și-a făcut o familie. Doar așa ajunge la fabrică la 6:30, locul lui de muncă de când era puști. Casoleta cu slănină, ceapă, usturoi și pită e pregătită de cu seară și cafeaua o bea din mers. O lasă-n casă pe Marcela, soția lui, care se trezește la 5 când merge la muncă la o fabrică de bocanci de schi din apropiere. Mai lasă-n urmă opt pisici și doi câini, doi porci, trei rațe mute, câteva găini și 15 ari de grădină cultivată. Așa a rezistat în grevă: cu afumătura pe care-o ține agățată în șpais, cămara cu gemuri, compoturi și hălci de carne, cu legumele de astă vară congelate, cu ouăle din cuibar. Nu plătește mari facturi la apă, că are fântână-n curte și hidrofor, nu trage apa la baie, că veceu-i o gaură în pământ. În plus, e obișnuit de când au stat nouă luni la lumânare cu petrol, acum mai bine de 20 de ani, când și-au cumpărat casa cu 2,5 milioane de lei vechi, după ce a vândut acțiunile către Electrolux. A rezistat în grevă și pentru că zugrăvește, taie porci, îl bărbierește în fiecare vineri pe Nea David, tatăl de 87 de ani al primarului din comună, și se face disponibil pentru orice ajutor. Oricând au reușit să pună un ban deoparte, l-au băgat în reparații și construcții. Acum stagnează construirea unui living și a unei băi în prelungirea bucătăriei și a celor două camere puse la punct. Ultimul răsfăț a fost un sistem audio, pe care Marcela i l-a luat de ziua lui, la care ascultă Paula Lezeu, Chris Rhea, Scorpions și The Motans.

Romică Erdei a rezistat 10 săptămâni în grevă pentru că stă la țară și e omul bun la toate în sat.

Romică are două cusături sub încheietura mâinii stângi, de acum aproape 20 de ani, de când i-a alunecat palma pe tabla pe care o tăia la muncă. Are și o cicatrice mică în sprânceana stângă, tot din perioada aia. Era somnoros, în schimbul trei, și a ferit prea târziu capul din calea berbecului de la presă. De câțiva ani, are o prostatită care-l sâcâie; i se trage din ultimii 10 ani munciți în aer liber, de când e stivuitorist magazioner și iarna-și pune fundul direct pe scaunul abia curățat de zăpadă. Pentru că e în fabrică din ’88, le-a cam experimentat pe toate. Când se gândește la trecut, își amintește și lucrurile bune: că se strângea cu colegii și făceau bogrács (un fel de gulaș la ceaun) la ocazii și că primeau prin poștă, de ziua fiecăruia, o felicitare semnată personal de un director mai vechi. „Urări de sănătate, de bine, de mulțumire că lucrăm”, spune Romică, „n-o fo’ bani, dar te-o uns pe suflet, ți-o picat bine că ai văzut că cineva se gândește la tine și te bagă în seamă”.

Romică a făcut în paralel liceul la seral după ce a absolvit școala profesională de lăcătuș-mecanic la Baia Mare, pentru că se gândea că o să promoveze dacă e mai pregătit. „Dar la noi sunt alte criterii pentru promovare, nu neapărat ce știi să faci”, spune despre „maiștrii la apelul bocancilor”, cum îi numește pe cei care avansează pentru că, spune el, își lingușesc șefii și țipă la muncitori. A tras nouă ani la presa mare de 350 de tone care confecționează subansambluri ce se vor monta la aragaz: perete lateral, capac, ramă laterală. Îndoia, decupa, perfora tablă, lucra cu matrițe și confecționa apoi repere. Dacă nu avea imprimări și nu era crăpat, reperul ajungea într-un coș. I s-a părut o muncă monotonă, care era și foarte periculoasă. („Au fost oameni care au rămas fără mână”, spune el.) Presele erau prevăzute cu fotocelulă – adică berbecul nu cobora dacă erai în raza sa de acțiune –, însă au fost cazuri în care nu s-a mai oprit, „pentru că sunt depășite presele, cârpite majoritatea”.

Romică avea calificare de stivuitorist, astfel că a plecat de la presă prin concurs, când au venit în fabrică primele două stivuitoare moderne Caterpillar. A ajuns la vopsitorie în câmp electrostatic. Acolo trebuia să alimenteze benzile cu material crud vopsit, venit din presă, și să alimenteze apoi liniile de montaj cu materialul finit, gata pentru asamblare. Azi e stivuitorist la magazia de ambalaje, descarcă camioane cu polistiren ambalat în folie. Pentru că lucrează afară, beneficiază și de un spor de intemperie de 14%, adică aproximativ 350 de lei dacă are luna completă, cu care ajunge la vreo 2.000 de lei în mână. Însă au fost și situații în care nu a primit sporul pentru că a fost „băiat rău” și a participat în ultima mare grevă de la Electrolux. A durat cinci săptămâni în 2012 și încă este un reper pentru ce-au avut și ce-au pierdut. Atunci au ieșit 800 de angajați din aproape 900, pentru că reprezentanții fabricii voiau să renegocieze contractul colectiv de muncă astfel încât să îl reducă la nivelul minim prevăzut de Codul Muncii. S-au luptat să păstreze salariile compensatorii în caz de disponibilizare, ceea ce au reușit, dar au pierdut alte beneficii: prima de Paște, prima de vacanță – aproape 50% din salariu –, alte sporuri. Atunci li s-a redus pauza de la 10 la 5 minute, iar cea de masă de la 30 la 20 de minute, care se adaugă peste programul de muncă de opt ore. 

Romică a intrat mereu în grevă pentru că spune că îl deranjează nedreptatea. În ultimii ani, nu a auzit pe nimeni să spună că le e bine în fabrică, ba din contră, așa că nu înțelege de ce nu e toată lumea în țarc. Simte că oamenii și-au schimbat atitudinea de când cu Dietmar Bloemer, directorul fabricii din 2009, iar greva a fost un pumnal greu pentru relațiile dintre colegi. „Deja între noi s-o format… ne uităm urât, vorbim urât unii la adresa altora. Pe lângă c-o făcut ce-o făcut, o făcut și o râcă între oameni. Care va fi și va dura.”

Electrolux, înainte și după actualul director de fabrică

Fabrica de la Satu Mare are o tradiție de peste 100 de ani în oraș. A fost mai întâi atelierul mecanic al fraților Princz, care a produs apoi vase emailate. Prin anii ’50 a fost naționalizată de comuniști, care i-au schimbat numele în 23 August. A început să producă mașini de gătit cu două sau patru ochiuri, mașini de gătit pe gaz și sobe cu combustibil solid. Produceau mărcile Ignis și Carpați, iar pe la începutul anilor ’70 au început să producă marca Becky, actuala Zanussi. În 1995, fabrica a fost privatizată prin acordarea de acțiuni către salariați, redenumită Samus și cumpărată apoi de compania suedeză Electrolux în 1997, când asociația salariaților a decis să-și vândă acțiunile în bloc. Puțin peste 3.000 de acționari au vândut 94% din companie pe aproximativ 13,5 milioane de dolari astăzi. Compania a investit atunci în modernizări, iar producția s-a specializat pe aragaze și plite electrice.

Din banii primiți, unii muncitori și-au putut cumpăra sau renova mai ușor o locuință. Își amintesc că s-au bucurat când au auzit că „vin suedezii”; suna a prosperitate. Iar o vreme, chiar așa a fost. Era o mândrie să lucreze la Electrolux, prima multinațională înregistrată la Registrul Comerțului în Satu Mare. Erau peste 2.000 de angajați în ’97, aveau salarii mai mari decât media pe județ, prime de sărbători, bani de vacanță, erau trimiși la tratamente balneoclimaterice decontate de companie – bilete pentru care au făcut grevă spontană în 2014 – și organizau petreceri împreună. Chermeza de pe 9 august, ziua fabricii, era sfântă.

Astăzi, conform companiei, la Electrolux lucrează 890 de angajați. Chiar dacă aragazele și plitele incastrabile Electrolux, Zanussi și AEG se vând în Europa de Est și de Vest, țările nordice, în Canada, SUA, cei mai mulți dintre greviști spun că nu mai sunt mândri că fac parte din companie. Când se gândesc la ce-a fost frumos, unii-și amintesc de managerul care le-a făcut cadou un aragaz femeilor de 8 martie, alții de cel care a introdus atâtea salarii compensatorii câți ani munciți aveau în fabrică (pe care le primeau în caz de restructurări), unul de managerul care i-a chemat pe toți șefii de echipă să le atragă atenția că vorbesc urât cu muncitorii care le câștigă tuturor pâinea. Când se gândesc la ce nu mai merge, nemulțumirile greviștilor trec dincolo de pojghița banilor pe care-i cer. Multe vorbesc despre actualul director, punct pivot care le-a adus schimbări de atitudine și lipsă de comunicare, creșteri progresive de producție și supraîncărcare.

Dietmar Bloemer a ajuns director de fabrică acum 10 ani, în mijloc de criză economică resimțită și la Satu Mare, dar și în fabrică, unde au fost disponibilizați 80 de oameni în același an. Era o perioadă în care piața europeană se zbătea și ea, dovadă că grupul anunțase încă din 2008 un program de reducere a costurilor, care a implicat eliminarea a 3.000 de locuri de muncă în întreaga lume. Electrolux Satu Mare a început să se redreseze după trei ani consecutivi de pierderi tot mai mari (de la două milioane de lei în 2013, la 23 de milioane în 2015), declarând un profit de 11 milioane de lei abia în 2016. În 2017 au rămas pe profit, dar mai mic, de șapte milioane de lei.

Pentru că au fost făcuți „trădători”, angajații rămași în fabrică au acuzat sindicatul că i-a divizat.

Călin Nadoș spune că a prins mai mulți manageri în cei 15 ani de când lucrează la benzile de montaj, dar că niciunul nu se compară cu Bloemer. De când a venit, nu mai există comunicare, nu-i mai întreabă nimeni nimic, nu li se mai explică. „Înainte veneau, ne explicau, ziceau să tragem, c-o facem pentru noi, pentru viitorul nostru.” Călin spune că oamenii sunt acum reci, chiar și cei de dinainte. O dată pe an primesc chestionare de evaluare a superiorilor lor, însă funcțiile celor evaluați sunt scrise în engleză. Asta îi derutează și oricum cred că e un artificiu de imagine. „Vin cu tot felul de pliante [traduse] de la Stockholm, ca la carte, dar nu îi interesează de noi.” O dovadă e și foaia cu numărul de consiliere psihologică, pe care o consideră o încercare de a-i termina psihic. Nu crede că greva este despre bani, ci o amenințare voalată pentru restul lumii: „Uite, muncitorii din România s-au răsculat și i-am învins”.

Deși maistrul e omul la care ar trebui să ajungă și nemulțumirile, și cererile de concediu, și problemele personale, li s-a întâmplat des să audă „aia-i problema ta” sau „n-am putință acum de concediu”. Maistrul trebuie să știe toate fazele de lucru și să predea producția în orice condiții. „Dacă ai lăsat patru persoane în concediu și ți-o picat doi bolnavi neprevăzuți, te dai peste cap, dar producția trebuie să iasă”, povestește un muncitor. E un post cu responsabilitate mare, pe care nu toți știu s-o gestioneze. Muncitorii se plâng că maistrul urmează ordinele șefului de secție orbește și îi presează să lucreze cât pentru doi-trei-patru absenți. Îi frustrează și că unii au opt sau zece clase, i-au văzut că nu știu să lucreze la calculator și totuși le sunt șefi și-i tratează cu superioritate. (Pe scară ierarhică, muncitorul e la bază, îi urmează șeful de echipă, apoi maistrul, apoi șeful de secție. Deasupra tuturor e directorul de producție, apoi directorul de fabrică.)

Anul trecut au schimbat sistemul de funcționare al benzii, un factor care le-a amplificat nemulțumirile care i-au adus în grevă. Dacă înainte omul împingea aragazele pe bandă, acum banda merge singură și se oprește 42, 76 sau 120 secunde, cât durează operațiile care trebuie făcute, apoi pornește din nou. Pentru a preveni situațiile în care aragazul pleacă fără un șurub sau vreun cablu, în dreptul fiecărui post s-a montat un buton roșu. Cu 10 secunde înainte să se termine timpul, butonul începe să pâlpâie. Dacă muncitorul consideră că nu termină operațiile la timp, apasă butonul și banda se oprește. Dar asta a generat probleme, pentru că la bandă totul e legat. Dacă nu ți-ai făcut faza, nu poate să continue celălalt. „Mai vine maistrul, mai urlă la tine că nu-ți faci treaba, că din cauza ta nu iese”, spun muncitorii despre cum resimt stresul contratimp, mai ales dacă apar și probleme tehnice.

La început, când s-au montat butoanele, toată lumea le apăsa de teamă să nu plece aragazul incomplet. Faur spune că muncitorii au încercat să vorbească cu inginerii să le explice că există și alte modalități de a-și face munca mai ușoară, însă ideile lor n-au fost ascultate. De-aici și frustrarea pe conducere, care s-a acumulat într-un săculeț cu revoltă.

Când vine vorba de producție, Electrolux se ghidează după principii de lean manufacturing, care au devenit cunoscute grație Toyota, compania care a făcut o filosofie de muncă din reducerea timpilor morți și a sarcinilor inutile care consumă resurse și nu produc valoare adăugată. În acord cu aceste principii s-au reorganizat și benzile de montaj acum doi ani, decizie care a venit la pachet cu o creștere a cotei de producție. De la o bandă lungă, la care lucrau în jur de 60 de oameni care făceau 550 de aragaze pe zi, au trecut la două benzi scurte, pe care se montează câte 350 de aragaze cu vreo 33 de oameni. Așa a ajuns aproape același număr de oameni să monteze 700 de aragaze în loc de 550.

Schimbările au fost făcute de inginerii normatori, spun sindicaliștii, care au cronometrat operații și timpi de montare, apoi au ajustat. Misiunea lor e să găsească soluții ca să împace și obiectivele de producție ale fabricii, și echilibrul în muncă pentru angajați. Însă atunci când apar la bandă, oamenii știu că urmează să îi încarce iar. Când inginerii le-au comunicat schimbările liderilor de sindicat, aceștia au spus că nu sunt de acord, că nu mai poate fi vorba de un ritm normal de lucru. Faur le-a cerut să țină cont și de absenteismul de boală și de concedii atunci când normează o bandă pe un număr de muncitori, lucru care, spune el, nu s-a întâmplat. Așa că au preluat obiceiul de a muta oameni dintr-un post în altul, oricând era nevoie să umple un gol. Pe principiul că, dacă unii pot, înseamnă că toți ar trebui să poată. Faur n-a crezut, așa că a mers aproape zilnic timp de două luni lângă oameni, la benzile de montaj. Îi încuraja să lucreze în ritm normal, să nu braveze ca să arate că pot, pentru că atunci așa va rămâne. Mai ales că sunt plătiți la tura de opt ore. „Că facem 280 sau 350 de aragaze, luăm același salariu.”

Muncitorii nu se tem de venirea roboților care le-ar putea fura joburile, automatizarea despre care se tot vorbește în ultima vreme. Vorbesc despre alte fabrici, care sunt automatizate aproape complet, ca despre niște exemple de dorit. „Noi încă ridicăm, împingem”, spune Călin, „dar sunt și pistoale pneumatice cu vârf automat, pe care tu numai trebuie să le ghidezi, sunt multe care te ajută pe tine ca operator”. Crede că ei produc manual în același ritm în care ar produce dacă ar avea operațiunile automatizate, dar cu prețul epuizării. Senzația lor e că directorul vrea să le arate încontinuu că, oricât s-ar zbate, câtă vreme el ține productivitatea sus și-și îndeplinește obiectivele în fața superiorilor, el câștigă.

Înainte de a ieși în grevă generală, directorul i-a chemat pe muncitori în hala de montaj, la capătul benzilor, unde se țin discursuri la ocazii, cum ar fi Ziua Mondială a Calității. De data asta, scena improvizată din paleți și câteva trepte acoperite cu o mușama, stația de amplificare și microfonul au fost aduse ca să-i asculte pe angajați – de ce vor să facă grevă? „[A spus] că el nu știe doleanțele noastre”, spune Mariana Pop, care muncește de 31 de ani în fabrică și crede că reprezentanții Electrolux fac pe victimele. Câțiva oameni au spus că nu au salarii, că lucrează în condiții proaste, că e presiune, iar directorului nu i-a picat bine. „Atâta era de nervos că îi jucau obrajii”, spune Mariana, pe care nu a înduioșat-o încercarea conducerii. Mai degrabă a simțit că vor să-i ia de proști. Deși primește 1.800 de lei net pe lună ca preparator de email (substanța sticloasă care se aplică pe plite) și-i e rușine uneori să spună unde lucrează, simte că e o chestie de demnitate să nu plece acum din fabrică. „Cred că psihic te demoralizează să pleci de bunăvoie, să nu-ți dea niciun ban. E munca mea de atâția ani de zile și eu să dau cu piciorul?” Marianei i s-a propus să fie maistru, dar a refuzat pentru că i se pare că oamenii sunt greu de mulțumit și „nu ieși nicicum bine”. Îi place să-și facă munca singură, în liniște. Să ajute, nu să conducă.

După normare, din patru femei la o fază de lucru au rămas trei, apoi doar două, care preiau plitele suflate cu email de patru pistolari bărbați. Ele dau plita jos de pe instalație după ce vine prin uscător, se uită atent la ea, o agață pe alt conveior și o trimit la ardere. Prin mâinile lor trec 1.200 de plite într-un schimb. Dacă au produse care nu ies bine din prima, acestea merg la retușat. Uneori, maistrul le trimite să mai facă și alte faze, când e nevoie, de exemplu să șteargă plitele vitroceramice o tură, ca apoi să se întoarcă în circuit.

Mariana și-a cunoscut soțul în Electrolux. Acum e plecat de peste 10 ani la muncă în străinătate. „Era sudor în fabrică, avea ochii harcea-parcea”, spune ea, „acum lucră la o firmă de mobilă din Germania”. Vorbesc aproape în fiecare seară și deseori își compară beneficiile. În Germania, soțul primește câte 0,50 cenți pe oră în plus în fiecare an. „El a început cu 10,5 euro pe oră acum trei ani și eu am 15 lei pe oră după 31 de ani.”

Mariana Pop și-a cunoscut soțul în Electrolux,; el lucrează azi în Germania, pe-un salariu mai bun.

Așteptările sunt mai mari, însă condițiile de muncă, spun mai mulți, nu au crescut o dată cu ele. În timpul verii, temperatura poate ajunge până la 42 de grade în anumite hale. Mai ales când ies plitele din cuptoarele de 800 de grade, se creează și un efect de seră. Unii și-au adus termometrele de acasă ca să demonstreze că e prea cald, dar asta n-a schimbat starea de fapt a lucrurilor. „Vara-i cald, iarna-i rece, în loc să ne dea căldură, ne-au dat un pulover”, spune Călin. „Se fac economii pe spinarea muncitorilor.” Deși au montat ventilatoare, ele doar preiau aerul cald și-l suflă înapoi. Iar când căldura cere extra-hidratare, apar alte probleme: mersul la toaletă în pauza de cinci minute, pe care o au o dată la două ore și care nu e niciodată suficientă.

Greviștii cred că dacă li s-ar schimba mentalitatea și nu ar mai accepta condițiile, conducerea i-ar trata ca de la om la om. Însă acum, spun ei, gândirea fabricii pare să fie: „Dacă nu-ți convine, vin 100 în locul tău”. E o vorbă care le intensifică sentimentul de inutilitate, dar știu că nu e neapărat adevărată. („Vin sezonieri și după două săptămâni pleacă, că lucrul e mult și banii-s puțini.”)

În decembrie 2018, rata șomajului în Satu Mare era 2,60%, iar luna trecută, la ultima bursă a locurilor de muncă din oraș, au fost peste 700 de joburi disponibile. Unul dintre zvonurile care au circulat în țarc și în presa locală era că un concern german era dispus să îi angajeze pe toți cei 400 de greviști, dacă se decid să plece. Era vorba de Zollner, producător de componente electrice, și al treilea cel mai mare angajator din Satu Mare, cu peste 2.000 de oameni. Unii și-au depus CV-urile în așteptarea deznodământului grevei, alții au ajuns la concluzia că n-ar câștiga mai mult nici acolo. Cred că angajatorii s-au înțeles între ei „să țină orașul ăsta pe bani puțini”.

Caravana de boicot, o tactică sindicală de rezolvare a conflictului

La începutul celei de-a opta săptămâni de grevă, în dreptul țarcului apar un microbuz și vreo trei mașini mici cu pancarte lipite pe geamuri: „La prețuri europene, vrem salarii europene”, „Electrolux nu respectă muncitorii”. În jurul lor mișună câțiva bărbați în tricouri sau bluzoane albastre, care țin în spate ghiozdane sau mici genți de voiaj și schimbă glume despre pijamale și pachețele pregătite de acasă. Sunt cei opt greviști care pornesc într-o caravană de boicot susținută de Cartel ALFA împotriva unei companii care, spun ei, produce electrocasnice „cu prețul sclaviei românilor”.

Pentru că negocierile cu fabrica au rămas în același stadiu chiar și după ce liderii de sindicat și-au pus cătușe, vor să ducă lozinca în câteva magazine Altex și Flanco din Zalău, Alba Iulia, Sibiu, Pitești și, în final, în fața Ambasadei Suediei din București. Cer facilitarea unei întâlniri cu conducerea Electrolux, în România sau Suedia, pentru a debloca dialogul. Călătoresc alături de ei în microbuz și-i întreb ce-i motivează să străbată peste 600 km pe o banchetă inconfortabilă. Nu simt că au multe alternative, iar „statul în țarc” n-a funcționat. Liderii spun că se confruntă cu un cadru legislativ ostil și instrumentele prin care pot sprijini salariații sunt limitate. „Singurul lucru pe care îl putem folosi este tocmai solidaritatea”, spune Marian Apostol, inginer de profesie și în Cartel ALFA Caraș-Severin încă din 1994. „Dar și solidaritatea trece prin stomac”. Crede că rezultatele sindicatului sunt direct proporționale cu capacitatea oamenilor de a se solidariza în momente cheie. Iar greva de la Electrolux e unul dintre ele.

Când ajung în parcarea unui complex comercial din Zalău, muncitorii trag pe ei vestele albastre Cartel ALFA, unii-și pun și șepci, iar toți se flanchează cu bucăți de carton. Fac fotografii în fața fiecărui magazin și apoi le postează pe Facebook. Au și un document în care adaugă cele câteva zeci de apariții în presă, semn că eforturile lor sunt văzute și dincolo de Satu Mare. Apostol, Mihai Bărbulescu de la Cartel ALFA Mehedinți și Florin Hossu de la Maramureș intră primii în magazine. Au pasul hotărât, privirea înainte și cartoanele sus. În Altexul din Alba Iulia, o vânzătoare le zâmbește și-i ghidează spre aragazele Electrolux, iar liderul de Mehedinți îi strânge mâinile a mulțumire. Oamenii prinși la cumpărături tind să-și ferească privirile, un domn care-și așteaptă factura strânge buzele neputincios.

Repetă aceeași coregrafie la Sibiu și Pitești. Când dau de șefi de magazin tineri, care îi gonesc de pe proprietatea privată înainte să-și facă numărul – ridicat pancartele, povestit oamenilor despre grevă, sfătuit să nu mai cumpere produse făcute în sclavie modernă –, greviștii se enervează. Unii dintre ei își amintesc de proprii copii și le e greu să-i vadă așa puțin solidari cu o realitate care, cred ei, ar trebui să intereseze pe toată lumea.

Când își dă seama că sunt aproape de Târgoviște, unul dintre muncitori întreabă: „Dar nu mergem și la Electroaparataj? Așa cum a fost toată țara cu noi, să fim și noi alături de ei”. (Se referă la Electroaparataj Târgoviște, care semnalaseră greva de avertisment și au intrat în grevă generală pe 30 aprilie. Cer creșterea salariului minim cu 20%, sporuri de condiții grele de muncă și de vechime, salarii compensatorii, prime, introducerea unui regulament de promovare și erau încă în grevă la momentul scrierii acestui articol.)

După fiecare oprire, Apostol descarcă pozele primite pe WhatsApp și scrie un status pe Facebook. „Apostol Marian is feeling sarcastic with Mihai Bărbulescu at Altex România (Altex Sibiu): Sibiul e cu noi! Circulă știrea! Firmele de securitate și unii șefi de magazine fac exces de zel.”

Pentru Apostol, boicotul e un instrument sindical. Știe că „dacă ești foarte cuminte, riști să nu te bage nimeni în seamă” și că sindicaliștii au o misiune dificilă când vine vorba de păstrarea echilibrului. Spune că respectarea regulilor nu înseamnă să fii docil și să rabzi de foame: „Trebuie să te faci vizibil”. Crede că singurul lucru pe care îl pot face greviștii e să reziste mai departe, să lucreze pe unde pot, dar să nu intre înăuntru. „Dacă se duc în fabrică, e un meci pierdut și probabil că de-acum încolo va fi foarte greu să mai ridice ochii din pământ.”

La sediul Ambasadei Suediei li s-a pregătit tot un „țarc”, câțiva metri mai la stânga de poarta Ambasadei, ceea ce-i nemulțumește – nu-s atât de vizibili acolo. Li se alătură jurnaliști, sindicaliști, câțiva membri ai partidului DEMOS care au venit cu o pânză pe care scrie „Solidaritate” și deputatul Adrian Dohotaru. La geamurile rotunjite ale Ambasadei apar capete curioase și telefoane care filmează, iar Apostol le dă material: „Doamna ambasador, dumneavoastră știți că în România la Satu Mare, o firmă suedeză numită Electrolux promovează relații de muncă de tip feudal? Aveți ceva de spus?”. De fiecare dată când iese cineva pe poartă – și nu e un oficial care îi invită înăuntru – cade o liniște ca o concluzie.

De câțiva ani, Ambasada s-a remarcat în social media prin glume, ironii fine la adresa guvernanților români și meme-uri pe teme sociale și politice. Un sindicalist spune că abia așteaptă să vadă ce glumiță o să facă la adresa celor 40 de cenți pe oră (echivalentul a doi lei) pe care Electrolux refuză să-i dea românilor. În spatele gardului albastru pus de Jandarmerie, muncitorii dau declarații în șir pentru cele câteva televiziuni care au apărut mai târziu și se sprijină pe gard a lehamite după al treilea microfon care cere „un punct de vedere”. Le spun tuturor care-i ascultă că revendicările lor principale se traduc în sume fixe de bani, însă ce-i păstrează pe poziții este nevoia de respect, demnitate și apreciere, pe care le simt pierdute în ultimii ani.

Când ajunge Bogdan Hossu, intră alături de Vasile Dârle într-o întâlnire cu ambasadoarea Anneli Lindahl Kenny, care le-a reamintit că atribuțiile ei într-un astfel de conflict de muncă sunt destul de limitate. După o conferință de presă în fața porții ambasadei, protestul se stinge ușor. După o zi și jumătate pe drum, greviștii sunt un pic sleiți – de drum, de vorbit la portavoce și în microfoanele reporterilor, de „nu cedăm!” în cor, care parcă li se întoarce cu ecou. 

Dinamica dintre angajați și angajatori în România

După ce caravana s-a întors acasă, conducerea Electrolux i-a întâmpinat cu un nou comunicat: „Astfel de acțiuni agresive nu sunt concentrate pe negocierea contractului de muncă, ci pe defăimarea companiei noastre prin orice mijloace”. Au adăugat că în timp ce acțiunile de boicot erau în plină desfășurare, și-au folosit timpul țintit, așa că au o ultimă ofertă: o creștere salarială pe doi ani de 5,5% și un bonus de prezență de 200 de lei brut în 2019, plus încă o creștere identică în 2020.

Sindicaliștii au considerat că procentul cu 0,5% mai mare decât ultima ofertă e nesemnificativ și l-au refuzat. Mai mult, la recomandarea lui Apostol – de a negocia cu demisiile semnate – ziarele locale au mai adăugat un rând de presiune când au scris că greviștii sunt pregătiți să-și depună demisia în bloc dacă până pe 6 mai nu se schimbă nimic.

Radu Matica (stânga), Sorin Faur (centru) și Vasile Dârle (dreapta), liderii de sindicat din comisia de negociere cu reprezentanții Electrolux, înainte să le vorbească greviștilor în fiecare dimineață de grevă.

„Nu e nimic nou în conflictul de la Satu Mare, e un raport de forțe”, spune Marcel Spatari, directorul Syndex, o firmă de consultanță care sprijină drepturile angajaților, și co-autor al studiului pe care Samus și-a bazat revendicările. „Sindicatele exprimă acum o neplăcere acumulată în timp, într-o formă care a atras atenția.” Crede că greva e un indicator pentru ce se întâmplă în multe multinaționale din România după criza economică începută în 2008 și după modificările legislative din 2011, când guvernul Boc și-a propus să flexibilizeze piața muncii și să atragă investitori printr-un nou Cod al Muncii (Legea nr. 40/2011) și o nouă Lege a dialogului social (Legea nr. 62/2011), care urma să favorizeze crearea unui milion de noi locuri de muncă.

Inițiativele n-au trecut însă prin procedură parlamentară, ci prin asumarea răspunderii guvernului. Opoziția – formată din Partidul Social Democrat, Partidul Național Liberal și Partidul Conservator – a depus atunci moțiune de cenzură, dar n-a trecut, așa că legea s-a adoptat. Atunci, statul le-a asigurat condiții investitorilor străini, care nu au vizat însă și calitatea prezenței lor aici: ce fel de locuri de muncă, ce fel de salarii, ce fel de condiții. Atunci a dispărut contractul colectiv de muncă la nivel național (care stabilea regulile jocului pentru cele la nivel de ramură profesională, care stabileau reguli pentru contractele colective la nivel de companie) și s-a adăugat și o condiție de reprezentativitate greu de îndeplinit pentru inițierea grevelor, de 50% + 1 membri. Noua realitate legislativă a limitat drepturile angajaților de a se organiza în sindicate și a slăbit puterea lor de negociere. Oamenii au început să piardă din beneficiile pe care le credeau un dat: salarii mărite an de an, noi sporuri și bonusuri, așa că au început să se retragă din sindicate, iar încrederea în ele s-a subțiat.

Statul este nevoit să echilibreze balanța între a atrage investitori străini prin facilități fiscale și costuri mici și a-și proteja cetățenii prin impunerea unor reguli de bază. Spatari spune că statul ar putea încuraja multinaționalele să fie mai transparente, inclusiv financiar, inclusiv cu sindicatele. 

Despre comunicare și transparență vorbesc și bunele practici atunci când se discută despre negocierile dintre companii și sindicate. Orice negociere ar trebui să înceapă cu o întâlnire prietenoasă, în care se stabilesc cadrul și principiile – cine participă, care sunt regulile de înlocuire în caz că unul lipsește, de câte sesiuni de negociere este nevoie ca ambele părți să ajungă la un acord. Legea nu prevede și asta, însă unele companii își pun ca regulă „nu ne jignim”. Pentru o imagine corectă a realității din teren, compania prezintă sindicatului rezultatele de business din ultimul an și ambițiile anului următor. Cel mai adesea însă, dezacordurile vin din faptul că unul nu înțelege realitatea celuilalt. Angajatorul vede argumentele sindicatului ca fiind emoționale, raportate la coșuri zilnice și salariile omologilor din piețe ca Franța sau Germania, fără o viziune limpede despre piața pe care joacă, care stabilește salariile prin competitivitate. Sindicatul, pe cealaltă parte, mandatat de salariații care duc un trai chibzuit de la lună la lună, se raportează la un indicator financiar global care arată prosperitate și-și bazează cererile strict pe cum ar trebui să arate viața salariaților.

Ca să înțelegem după ce principii funcționează o fabrică de producție dintr-o multinațională, trebuie să înțelegem cum gândește una. Totul pornește de la profit și ce vor acționarii, corelate într-o analiză financiară care dictează o serie de decizii globale și regionale. Când nu-și atinge obiectivele, compania se uită unde are pierderi și ce poate face în următorii ani ca le minimizeze. Ca să înțeleg mai bine ce ar fi însemnat creșterea salariilor a aproape 900 de angajați pentru bugetul companiei, am făcut un calcul aproximativ, pornit de la cât a cerut sindicatul: 600 de lei brutul angajatului, la care se mai adaugă 2,25%, contribuția angajatorului. Adică 614 lei x 900 de angajați x 12 luni = 6.631.200 de lei, cu un milion mai puțin decât profitul declarat în 2017, o variantă nesustenabilă. Chiar și așa, avertizează Spatari, prețurile de transfer intern pe care le practică multinaționalele – adică cu cât sunt vândute aragazele făcute în România în cadrul grupului – nu ne permit să avem o imagine de ansamblu corectă despre profit.

În cartea Jobs on the Move: An Analytical Approach to Relocation and Its Impact on Employment, programul de restructurare al Electrolux e folosit ca studiu de caz și arată o tendință de migrare către țările low-cost încă din 2004. Ca răspuns la competiția globală, Electrolux a decis să-și mute jumătate din fabricile din Spania, Germania și Italia în țări ca Mexic, Thailanda, Polonia sau Ungaria. Ceea ce justifică prezența în România și este și un argument al muncitorilor care nu clintesc atunci când aud de posibilitatea relocării. „Unde să plece, unde e mai ieftin ca în România?”

Atunci când toate eforturile se concentrează pe profit și câștiguri pe termen scurt – impact al globalizării economiei –, ele se reflectă și la nivel de cultură organizațională. Dispar felicitările în poștă și cuvintele de încurajare neprogramate, cresc pretențiile și intervențiile asupra salariilor.

„Pentru unii oameni, niciun ban nu acoperă sentimentul de a fi apreciat”, spune Lavinia Țânculescu, membru al Asociației de Psihologie Industrială și Organizațională (APIO), „feedback-ul și suportul organizațional percepute sunt esențiale ca angajatul să simtă că organizației îi pasă”.

Electrolux joacă în liga multinaționalelor cu o cultură organizațională povestită ca la carte. Ghidul care explică ce așteaptă compania de la angajat și la ce să se aștepte el de la companie e o mostră de grijă combinată cu pretenții de excelență. Ele sunt justificate de performanță și construirea unui mâine mai bun, la care, spune compania, contribuie fiecare angajat, indiferent de rol. Compania spune că își ascultă angajații prin chestionare la nivel de companie și diverse comisii locale.

„Ar fi o preocupare majoră a Electrolux dacă mai mulți angajați din orice fabrică s-ar simți ignorați”, spune Daniel Frykholm, care conduce departamentul de relații cu presa al grupului Electrolux. Negocierile și deciziile salariale se iau local, adaugă el, iar grevele sunt considerate parte normală a libertății de asociere a muncitorilor și „niciun angajat nu ar trebui să se simtă amenințat sau la risc de a-și pierde slujba pentru că participă”. O grevă atât de lungă ca cea de la Satu Mare, spune Frykholm, e motiv de „reflecție și analiză”.

Claudiu Năsui, deputat USR și Președinte SoLib – Societatea pentru Libertate Individuală, spune că situația de la Electrolux – oameni care lucrează pe salarii mai mici decât ar merita la companii profitabile, cel puțin pe hârtie – este caracteristică pentru România, care are risc de țară ridicat, adică este impredictibilă financiar și vine la pachet cu o instabilitate care gonește investițiile. Ceea ce înseamnă că cine alege totuși să investească într-o țară ca România o face pentru productivitate mare la costuri mici, care să merite riscul.

Alte două lucruri care explică salariile mici sunt absența capitalului și supra-impozitarea muncii, explică Năsui. Salariile sunt determinate de productivitate, însă productivitatea (Eurostat o calculează ca raport dintre PIB și numărul de angajați) nu depinde numai de angajați, ci și de tehnologie sau management. „Una e să sapi un șanț cu mâna, alta e cu o lopată, alta e cu un excavator”, spune Năsui. Din cauza asta, la muncă egală, ora de muncă în România va fi mai ieftină decât aceeași în vestul Europei. La asta se adaugă și una dintre cele mai mari rate de impozitare pe muncă din Europa Centrală și de Est, de 41,5%. O soluție, spune deputatul, ar fi să nu mai impozităm salariul minim.

Greva de la Electrolux a atras multă atenție prin rezistența muncitorilor, o premieră în istoria orașului Satu Mare. Conflictele de muncă similare au început însă de doi-trei ani deja, spune Victoria Stoiciu, care e coordonator de proiecte la Fundația Friedrich Ebert și a intervievat mai mulți greviști în ultimii ani pentru platforma Servici Ușor. Unele sunt greve organizate de sindicate, ca cele de la Electrolux și Electroaparataj, altele sunt conflicte spontane, ca greva de la Astra Rail Industries, fabricile de vagoane din Arad și Caracal, unde oamenii s-au solidarizat cu colegii lor indieni, care ar fi fost plătiți infim pentru o lună de muncă. Stoiciu spune că tensiunile de pe piața forței de muncă din România sunt în creștere din cauza emigrației și a salariilor mici raportate la UE. Crede că vor continua să apară și altele, pentru că „deficitul de forță de muncă întărește forța de negociere a angajaților, care își permit să pună piciorul în prag”. Argumentul de acum 10 ani – „așteaptă 100 la poartă” – când oamenii își găseau greu loc de muncă, încă mai e folosit ca amenințare, dar realitatea s-a schimbat.

Presa locală din Satu Mare a fost prezentă în țarc din prima până în ultima zi a grevei, iar greviștii i-au mulțumit deseori în cor.

După vacanța de Paște și de 1 Mai, cuvântul cheie pentru finalul celei de-a noua săptămâni de grevă a fost „scrisoare”. Redacțiile sătmărene au primit o nouă adresă anonimă din partea a 100 de angajați Electrolux care nu sunt în grevă, iar greviștii au primit în poștă o scrisoare semnată de Bloemer, directorul fabricii.

Scrisoarea către redacții invocă prevederile GDPR ca să explice de ce nu conține numele angajaților. Când am scris la adresa de Gmail de pe care a fost trimisă scrisoarea, mi s-a răspuns, nesemnat, că trebuie să se consulte cu toți 100 dacă sunt de acord să le fie comunicate numele, și apoi n-au mai răspuns. Muncitorii cu care am vorbit și care și-au întrebat colegii de muncă din fabrică despre scrisoare, n-au reușit să dea de nimeni care să și-o asume.

Angajații au scris că se tem pentru viitorul fabricii și al joburilor lor, în contextul în care o parte a producției urmează să se mute în Polonia, și acuză sindicatul că i-a divizat: „V-au vorbit dumneavoastră, celor aflați în grevă, despre cei care au ales să lucreze, ca despre niște trădători, fără să se gândească la faptul că, printre cei aflați la lucru, erau și alți membri de sindicat, cu plata cotizației la zi”. Scrisoarea ridică semne de îngrijorare și cu privire la bugetul local și amintesc că și furnizorii fabricii depind de ea. „Dacă Electrolux nu va mai fi, alții vor fi trași în jos, ca într-un domino.” (Fabrica a funcționat zilnic pe timpul grevei și a acoperit aproximativ 50% din producția normală. Deși greva a afectat volumul, compania spune că stocurile din depozite și distribuție le-a permis să vândă în continuare. O parte dintre comenzile clienților Electrolux Satu Mare au fost redirecționate către o fabrică din Polonia, care produce aragaze similare.)

Adrian Dohotaru, deputat independent care se descrie ca „om de stânga”, vede scrisoarea „ca un viol: blamezi victima pentru faptul că a fost violată”. Spune că modelul economic practicat de unele companii mari e race to the bottom, adică multinaționalele se mută unde e forța de muncă mai ieftină și astfel au profituri imense. Cu crezul ăsta în minte a venit la Satu Mare pe 2 mai.

A făcut un mini video-reportaj printre oameni și le-a vorbit despre noua lui inițiativă legislativă de modificare a Legii dialogului social, susținută de patru confederații sindicale. A scris apoi cu spray roșu „RO nu e țara muncii ieftine” pe un panou publicitar Electrolux din Grădina Romei, parcul de peste drum de fabrică. Deși a luat amenda de 100 de lei de la Jandarmerie și e pregătit să susțină oricând o campanie de boicot, Dohotaru crede că cea mai bună variantă de rezolvare a conflictului e o legislație care să le permită sindicatelor să negocieze la nivel de sector și un alt mod de dezvoltare economică – cu investiții în cercetare și dezvoltare, ca românii să nu fie forță de muncă ieftină. „În momentul în care ești forță de muncă ieftină, faci subansambluri pentru diverse mărci”, spune deputatul, „În momentul în care ai investiții în cercetare și dezvoltare, faci produse finite care presupun o plus valoare și ești și plătit mai bine.”

În ceea ce privește scrisoarea de la directorul fabricii, unii muncitori au blamat-o din start, fără s-o citească. Alții s-au enervat când au văzut cuvintele îngroșate: „Vrem să știți că sunteți cu adevărat importanți pentru noi și că vă așteptăm înapoi la locul de muncă”. Au văzut apoi un conglomerat de cifre atractive pe hârtie, altele decât cele prezentate de sindicat până atunci, și au început să se îndoiască de tot ce credeau că știu. „Dar suma asta e brută sau netă, dar asta e pe anul ăsta sau cum? Dar 483 sună prea bine să fie net!” și-au spus greviștii la telefon sau în comentarii la postările de Facebook ale liderilor lor. Pentru că nu scria brut sau net după fiecare cifră, oamenii s-au pierdut printre sumele cosmetizate – nu era clar cât e creștere salarială și cât e bonus de prezență. După nouă săptămâni de grevă și tărăgănări simțite ca un afront din partea conducerii, oamenii respingeau din start orice venea din partea ei.

Un deznodământ cu semne de întrebare

E 9 mai și greviștii încep să apară pe trotuarul de lângă țarc încă de la 6:30 dimineața. Au mâinile băgate în buzunare, nasurile un pic roșii, cearcăne. Unii încă mai vorbesc de victoria surprinzătoare din semifinalele Champions League de alaltăieri, când Liverpool a bătut Barcelona cu 4-0. Se bucură pentru englezi, oricum nu le plăcea de Messi. Atmosfera seamănă cu o curte a școlii înainte de examenele din vară: o tristețe combinată cu nerăbdarea de a se încheia totul. Fuseseră anunțați printr-un status pe Facebook al lui Matica, vicepreședintele sindicatului, să vină la grevă de la șapte dimineața, pentru că au de luat o decizie importantă.

În ultimele zile, discuția se mutase de la creșterea salarială cerută la modificarea contractului colectiv. Confuzia s-a dezlănțuit după ultima tură de negocieri, de pe 6 mai, descrisă de Faur ca „un pas înainte, unul înapoi”. Procesul verbal al întâlnirii prezenta aproximativ aceeași ofertă din 18 aprilie (5,5% și bonus de prezență pe doi ani, singura diferență fiind că bonusul se acordă proporțional cu zilele lucrate), deși scrisoarea directorului vorbea despre o creștere de 27%. Tot în procesul verbal a apărut ideea modificării contractului colectiv, pentru că „oferta conducerii care cuprindea și clauzele contractului din anul 2018 a fost respinsă de sindicat în mod express în ședința din 31.01.2019”. Acest alineat a încins spiritele.

„Asta e o cacealma”, „ceva e putred”, au spus oamenii în comentarii pe Facebook când au văzut procesul vebal. „Am stat degeaba 9 săptămâni????”, a întrebat un grevist, iar o colegă i-a răspuns „ai dreptate, am stat degeaba, iar care au stat înăuntru au râs bine de noi”. Matica a intervenit să-i liniștească. Le-a spus că sindicatul a respins doar oferta salarială din 31.01.2019, nu și menținerea clauzelor din contractul colectiv de muncă din 2018, dar întrebări suspendate au mai rămas.

În dimineața asta, greviștii intuiesc că i-au chemat de la 7 ca să le spună că Electrolux păstrează intact contractul colectiv de muncă. Dar nu pentru că le pasă de ei, ci pentru că s-au supărat și angajații dinăuntru, când au auzit că e posibil să-l modifice.

Peter Éles, muncitor la bandă de 17 ani în fabrică și dependent de Facebook de când s-a declanșat greva, spune că el a fost pro-sindicat de când s-a angajat, dar a început să se îndoiască de felul în care aceștia fac lucrurile – târâie o ofertă încoace și încolo, prezintă tabele cu „oferta noastră” și „oferta lor”, fără să îi consulte cu adevărat în grupuri. Simte că sindicatul ar fi avut de unde să se inspire și să învețe – de la Apostol, liderul Cartel ALFA Caraș-Severin, spre exemplu, care i-a sfătuit de mult să facă o cerere în care să propună zilnic o întâlnire cu reprezentanții fabricii, prin care să poată demonstra că ei au făcut tot posibilul, iar Electrolux i-a ignorat.

Aproximativ 250 de oameni au acceptat noua ofertă, convinși că greva se va sparge dacă mai stau.

După ce se strâng toți pe platou, Matica îi anunță prin semnal sonor din portavoce că trebuie să se decidă dacă acceptă ultima ofertă: 5,5% creșterea salariului de bază pentru toți angajații și un bonus de prezență de 240 de lei brut pentru muncitori și maiștri (adică fără personalul TESA) începând cu 1 mai și încă o creștere cu 5,5% a salariului de bază pentru toți angajații și un bonus de prezență de 480 de lei brut începând cu 1 ianuarie 2020. Oferta, le-a transmis conducerea, e valabilă la pachet cu contractul colectiv neschimbat, până la 8:30. Pentru un muncitor care lua în mână 1.700 de lei net, asta ar însemna o creștere de aproximativ 100 de lei anul ăsta, încă 100 de lei anul viitor, la care s-ar adăuga bonusul de prezență. Un muncitor care nu e penalizat poate ajunge astfel la nivelul revendicărilor grevei peste opt luni.

Semicercul greviștilor se rupe în vreo șase cercuri mici, ca niște mușuroaie. În cercul presă, un tip înalt în geacă albastră își întreabă liderul de secție: „Pentru ce-am stat două luni jumate, pentru ce?”. Mâinile îi rămân în aer, iar privirea îl fixează pe liderul care ține o țigară-n gură, o bucată de hârtie în mână și ridică din umeri. „Voi decideți, spuneți ce vreți să faceți.” Oamenii nu simt că au de făcut o alegere. Simt că aleg răul cel mai mic. Unii mai întreabă de bonusurile de prezență, să se lămurească dacă-s brut sau net, să se resemneze un pic mai informați. Unul dintre stivuitoriști râde amar: „Am făcut ocolul pământului în 60 de zile, și ce-am realizat?”.

Aproape 250 de oameni au semnat tabelul care a decis soarta grevei. Sindicatul spune că a fost 90% majoritate, iar câțiva au semnat NU din principiu, cum au făcut Romică și Călin, știind că ceilalți vor semna în dreptul căsuței DA. Mariana și Peter au fost de acord doar pentru că trecuse deja prea mult. Cei mai vocali greviști spun că sindicatul a făcut tot ce a putut. Conducerea a fost de vină. Unora le e teamă că nu se vor putea abține și se vor lua la harță cu cei dinăuntru.

Faur crede că greva nu a fost degeaba. „Până la urmă, bonusul de prezență se poate interpreta ca o sumă fixă care se dă numai și numai la muncitori”, a declarat la finalul grevei. „Câștigul ăsta este, iar cel mai mare câștig e că am rămas uniți.” Electrolux spune că greva le-a demonstrat că există o lacună în comunicare între muncitori și conducere, însă crede că acest conflict ar fi putut fi încheiat mai devreme: „Noi am propus cea de-a doua ofertă cu aproape două săptămâni înainte ca liderii de sindicat să se hotărască să o accepte”.

Greva de la Electrolux s-a încheiat după 10 săptămâni. Sursă video: PortalSm.ro

În dimineața următoare, pe 10 mai, câteva grupuri de navetiști cu ghiozdane și sacoșe în mână sar din trenul Regio 4331, care oprește la linia întâi în gara Satu Mare. Printre ei e și Romică, navetist și, până ieri, grevist la Electrolux. Are o geantă neagră tip diplomat și o sacoșă din care iese un colț de vestă reflectorizantă, pe care o poartă în curtea fabricii când descarcă din camioane. Merge rapid și un pic țopăit. Are ceva emoții, chiar dacă azi vor face doar protecția muncii. Se gândește că o să audă niște comentarii, pentru că s-au întâmplat multe în 10 săptămâni. Dar el e împăciuitor de fel, „esențial e că intrăm în fabrică cu capul sus”.

Cei mai mulți oameni vin la fabrică dinspre gară sau traversează calea ferată; unii cu bicicleta, alții cu autobuzul care-i lasă chiar pe bulevardul Traian, care duce în centru. Când se găsesc cu alți colegi și dau noroc, unii simt nevoia să-și justifice absența de la grevă. „Eram pe contract determinat, ce să fac?”

Oamenii vin în valuri până pe la 6:20. Salută paznicul și au deja cartela în mână, gata s-o bipăie la turnicheți. Un muncitor cărunt și solid vine legănându-se pe alee, fredonând o melodie. Când ochește un coleg după gard, ridică pumnul în aer și strigă ușor batjocoritor: „Nu cedăm!”. Foaia de hârtie care anunță consiliere gratuită pentru greviști a rămas tot pe geam, chiar dacă locul greviștilor a revenit la misiunea inițială: parcare, nu „țarc”. Dacă i-ai întreba pe muncitori, ar zice că e OK. Pentru multinațională, tot mașini sunt și ei.


Acest articol a fost publicat în DoR #36 cu titlul „Butonul roșu”.

Un comentariu

  • Doina ·

    Numai in pielea celor ce se afla in aceasta situatie sa nu fi ! Acest aspect a existat si exista si in tarile din vest unde muncitorii afla ca firma la care muncesc inchide ,mutandu-se intr-o tara din est unde salariile muncitorilor sunt sub media europeana . La Electrolux oamenii ar trebui sa fie uniti ,ei lupta pentru un drept castigat in timp,au capacitate de lucru ,sunt seriosi si harnici pentru care merita sa fie respectati . Respect pentru acei lucratori verticali ,solidari cu toti cei ce au o familie de ingrijit !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*