Ce rol are joaca și cum îi facem loc în pandemie, în izolare și în viața de adult.

Într-o duminică de decembrie am ieșit cu copiii în parcul de lângă casă. Alice, care are 5 ani, se prefăcea că e Bufnița, unul dintre personajele desenului animat Eroi în Pijama. Victor, care are trei ani, era Șopi, iar eu eram Pisoi. Ne alergam pe alei încercând să scăpăm de niște răufăcători invizibili care se numesc ninjalini. Făceam atâta tărăboi, încât un băiețel de 6 ani s-a apropiat și m-a întrebat ce suntem și dacă poate să se joace și el.

Am pufnit în râs și le-am cerut permisiunea copiilor mei să extindem grupul. I-am cedat rolul de Pisoi nou-venitului și m-am transformat într-un robot tolomac, cu baterii pe terminate, care nu reușește să-i prindă. Sora mai mare a puștiului a vrut și ea să intre în joc și să fie stăpânul meu, răufăcătorul Romeo.

După o hlizeală generală de vreo jumătate de oră, puștiul nou-venit a vrut să ne știe numele reale și l-a întrebat pe Victor: „Ea cine e?”. Când identitatea de părinte mi-a fost dezvăluită, a concluzionat neîncrezător: „Nu prea arată a mamă”.

M-am uitat prin parcul întunecat. Toți adulții stăteau pe bănci și fie vorbeau între ei, fie scrollau pe telefoane. Niciunul nu se fugărea cu copiii. Aveau haine groase, ca să reziste stând pe loc. Eu purtam colanți cu bufnițe albastre, iar peste părul blond lung până la talie aveam o căciulă albă blănoasă, împrumutată de la Alice. Poate masca și hainele colorate îmi ascundeau cei 33 de ani, dar vocea mea măcănită de desen animat categoric crea confuzie. 

M-am întrebat și eu ce fel de mamă spune „șopârle șocate!” sau „Eroi în pijamale, nu strigați piua” și am simțit nevoia să fiu brusc mai serioasă. Ca să mă transform înapoi în adult, i-am anunțat pe copii că mă retrag la marginea parcului să fumez, cât timp ei fac o misiune de super-eroi fără mine.

Puștiul nostru a început să mă ciupească și să spună că roboții nu fumează. Mama lui s-a apropiat de noi confuză și l-a întrebat ce face. Mi-a aruncat o privire uimită, apoi și-a chemat băiețelul de-o parte și l-a întrebat încet: „Cine e doamna?”. Când a auzit că sunt mama copiilor, s-a mai uitat o dată la mine, apoi i-a spus încet puștiului să se joace cu copiii și că nu e frumos să strige după mine și să mă ciupească.

În acel moment, pentru copii eu eram un robot tolomac și asta era toată distracția: să mă certe, să-mi dea ordine, să râdă de mine. Aveam o convenție a jocului, iar eu o încălcasem când cerusem piua pentru fumat. Mie mi se părea firesc ca ei să protesteze, să mă tragă de mâini, să mă ciupească și să își folosească rolurile pentru a mă aduce înapoi în personaj.

Scena era nefirească doar pentru cei din afara jocului.

Îmi plac jocurile de rol – cele mai hulite în general de părinții care spun că joacă Piticot, Nu te supăra frate sau alte jocuri cu reguli fixe, construiesc Lego, citesc povești, dar se simt ridicol când trebuie să fie un personaj.

Simt nevoia să mă joc – inclusiv cu partenerul și cu prietenii adulți. Terminasem de mult masterul de jurnalism când încă mă jucam v-ați ascunselea cu prietenii, mima, adevăr sau provocare, mafia, campionate de table sau mici provocări de improvizație pe teme date. Jucăm și poker sau Rentz și board-game-uri, dar sunt infinit mai fericită când alegem un joc care ne pune să ne mișcăm și să ne prostim, pentru că ne aduce o doză de imprevizibil.

M-am maimuțărit cu copiii altora și înainte să fiu mamă. Când beam bere cu colegii de liceu pe vreo bancă din parc, invariabil apăreau niște copii care voiau să știe de ce vorbesc așa de subțire și la ce desene mă uit. Prietenii și profesorii îmi spuneau „Memo”, pentru că li se părea că vorbesc ca roboțelul din desenul animat Cartea cărților. În facultate toată lumea îmi spunea „Zăpă” sau „Zăpăcita”.

De la 15 la 26 de ani am lucrat ca animator la petreceri și evenimente pentru copii. Ăsta era job-ul meu: să modelez animale din baloane, să împrăștii sclipici și veselie. Aveam cărți de vizită cu titulatura „spiriduș profesionist” și un site cu poveștile pentru copii pe care le inventam.

Acum sunt acel tip de mamă care lasă tot ca să sară în pat cu copiii, nu se supără când bucătăria e ninsă după o bătălie cu făină și propune mereu petreceri în pijamale. Sigur ne știi. Suntem adulții care uneori încearcă prea mult să le intre în grații copiilor. Ne vezi și prin metrou conversând cu câte un copil care nu e al nostru sau scoțând limba la vreun bebeluș. Nu prea ne putem abține.

Prin jocuri, mai ales prin cele de rol, copiii își exersează nevoia de a controla și ei un teritoriu, de a fi șefii adulților măcar un pic. În parc eram ditamai adultul cu voce de desen animat, pe care puteau să-l certe că nu reușește să prindă pe nimeni. Îi făceam să se simtă puternici.



De când a început pandemia, iar mulți părinți au jonglat cu slujbele, munca domestică și a-și educa și distra copiii, am văzut adulți tot mai copleșiți. Mama unei prietene de-ale lui Alice mi-a spus că nu mai are idei și chef de jocuri. Se întreba dacă nu ar trebui să repete litere și cifre cu fetița de cinci ani, să nu rămână în urmă. Alți prieteni mi-au spus că țipă tot mai mult la copil și se simt prost din cauza asta. Mulți se certau în cuplu pentru că nu făceau față slujbelor și împărțirii sarcinilor de acasă. Mai toți îmi spuneau că, de la săptămână la săptămână, crește numărul de ore pe care copiii lor îl petrec în fața ecranelor.

În parcuri, adulții erau mai degrabă concentrați să dezinfecteze mâini și leagăne și să ajusteze mini-măștile. Dacă intrau în vorbă de la distanță, invariabil se plângeau că le-a scăzut „productivitatea” cu cel puțin 50%, că au casele vraiște și că singurul ajutor pentru momentele când au ședințe online este televizorul.

Am simțit și eu toată această presiune. Mă jucam zilnic aceleași roluri, cu aceiași copii, așa că mă plictiseam și pierdeam ideile care înainte dinamizau și pentru mine experiența. Însă când copiii îmi spuneau „Hai să ne jucăm!”, sau mai rău – „Nu te-ai jucat deloc astăzi”, nu concepeam că aș putea să-i refuz.

Așa că ajungeam deseori să mă joc cu ochii pe ceas, sperând că dacă le dau o oră de hlizeală, îmi voi câștiga măcar 20 de minute de liniște. Dar nu e așa de ușor să te joci satisfăcător pentru copii. Dacă intri în joc doar ca să scapi de această îndatorire și ai mintea în altă parte, copiii își dau seama. Nevoia lor e de fapt de conexiune, iar asta nu se petrece dacă nu simt că-ți face și ție plăcere.

Am lucrat atâția ani distrând copii, încât mi se pare o mare nedreptate când nu am chef să-i distrez pe ai mei.

Așa că, văzând părinții în parc absorbiți de discuții și treburi de oameni mari și simțind că parcă joaca devine dintr-o plăcere o corvoadă, am început să mă întreb dacă nu cumva exagerasem până atunci. Mă joc prea mult? Și dacă acum construiesc un pic forțat vânători de comori prin casă și forturi din pături, oare fac mai mult rău decât bine?


Pauza de joacă:
Ghicește ce desenez
E nevoie de doi jucători, două foi și două carioci. Unul începe să deseneze lent și apăsat pe foaia așezată pe spatele celuilalt. Cel care joacă rolul de masă încearcă să deseneze în același timp ce își imaginează că se întâmplă pe spatele lui. La final se compară desenele și se moare de râs sau uimire, apoi se face schimb de roluri.


Prin clasa a IX-a scriam povești la o revistă pentru copii. La un eveniment de lansare am fost invitată să citesc pe scenă o poveste scrisă de mine. Am urcat destul de timid în fața câtorva zeci de copii și le-am narat aventurile unui ursuleț panda care voia să fie fotbalist. Copiii au reacționat cu râsete și uimire de fiecare dată când îmi schimbam vocea pentru fiecare personaj.

Am transformat un moment care trebuia să dureze zece minute într-un haos general în care i-am invitat să-și spună propriile povești la microfon, apoi ne-am țopăit cu toții pe Gașca mea nu poate să stea liniștită și Elefantul Cici. De la întâmplarea asta, am ajuns să fiu invitată treptat să anim și zile de naștere, botezuri, nunți și concerte la mall-uri. Dansam, modelam animale din baloane, pictam măști de tigri și fluturi. Poveștile inventate de mine se auzeau la Radio Itsy Bitsy.

A distra copii a fost o formă ușoară de a câștiga bani, înainte să mă pot întreține din jurnalism. Ora de petrecere la domiciliu se plătea cu minimum 100 lei, iar petrecerile de Crăciun sau de 1 iunie pentru companii puteau însemna 100 de euro pe oră. Când eram deja reporter, încasam 150 lei pentru o oră de inventat povești pentru copii de clase primare. Părinții, așa cum aveam să aflu pe propria piele, plătesc pentru joaca „profesionistă”, mai ales dacă animatorul îți promite dezvoltarea creativității, a empatiei sau a abilității de a asculta.

Ana în camera copiilor, unde pereții sunt pictați și plini de stickere
Alice și Vic au voie să deseneze pereții dormitorului lor. Îmi sunt dragi așa mâzgăliți pentru că au prime încercări și palme vopsite cu acuarele de la un an, dar și desene mai complexe de la 3 și 5 ani, amintiri pe care li le-au lăsat prietenii la zilele de naștere, stickere pe care le-am ales și lipit împreună.

Nu credeam că voi ajunge vreodată o mamă care să plătească pentru servicii profesioniste de distrat copiii. Dar când Alice a împlinit trei ani, i-am serbat ziua la un loc de joacă și i-am angajat o animatoare îmbrăcată în Minnie. M-am gândit că nu e corect să fiu eu viața petrecerii și că trebuie să-i dau spațiu copilei să fie fermecată de altcineva. În nici o oră am ajuns să-i organizez invitații la o partidă de Aram Sam Sam, pentru că nu mi se părea că animatoarea se distra cu adevărat cu ei și tot dispărea în pauze.

De atunci, m-am ocupat eu de baloanele și sclipiciul zilelor de naștere ale copiilor și petrecerile au ieșit așa de bine încât la grădiniță colegii copiilor mei se îngrămădesc să mă îmbrățișeze și să strige cu bucurie: „A venit mama lui Alice!”

Pandemia m-a făcut însă să mă îndoiesc de cât de bună sunt de fapt la joacă. Am stat atât de mult în casă și m-am costumat în atâtea personaje încât, în rarele ocazii când merg la redacție și îmbrac haine obișnuite, simt că îmi pun tot un fel de costum străin. Pentru că mă simțeam scindată între trecutul de animator și pantofii de adult, am întrebat mamele dintr-un grup de Facebook, dacă și ele se simt uneori fără chef de joacă.

Jobul unui părinte, mi-au spus mai multe mame, nu e să fie clovn. Majoritatea mi-au scris și că nu au amintiri de joacă cu părinții lor.

Joaca e a copiilor.

Probabil și ai mei ar fi fost de acord.



Părinții mei m-au adus pe lume când aveau 18 ani. Au intrat la facultate când eu începeam grădinița. Îmi plăcea să ascult muzică cu ei, să trag cu urechea când se adunau cu prietenii la povești, să le vorbesc despre ce citeam pentru că-i vedeam mereu citind. Pictam ca să le arăt desenele mele. Credeam că trebuie să fac ceva ca să le câștig atenția, pe care o echivalam de fapt cu iubirea.

De jucat, mă jucam singură, vorbeam tare și pe voci diferite pentru fiecare pluș, prezentam în oglindă emisiuni și îmi imaginam obsesiv cum o să mă fac actriță când o să fiu mare. În afara casei eram retrasă și nu știam să mă împrietenesc la groapa de nisip din parc.

O grupă de studenți la jurnalism care m-au primit toamna trecută la un seminar pe Zoom, mi-au povestit că nici la începutul anilor 2000, când erau ei preșcolari, părinții nu prea se jucau cu copiii. Cam așa fusese și pentru noi, nouăzeciști sau optzeciști. Adulții nu se prosteau, iar copiii stăteau mai mult cu bunicii, se uitau la desene și creșteau jucându-se cu copiii din proximitate. Mulți mi-au spus că nici nu ar fi vrut să se joace cu părinții, pentru că simțeau că de fapt încearcă să-i învețe lucruri.

Erau însă și studenți cu amintiri vii despre joacă, cum ar fi un băiat care ne-a povestit despre bona lui, care îl lăsa să-i înmoaie o șuviță de păr în culoare și să picteze cu ea. Chipul lui din fereastra de Zoom era transformat când ne vorbea despre plăcerea acelor momente.

Prezența activă a tot mai multor părinți în joaca copiilor e ceva relativ nou. Generația mea știe că jocul e limbajul prin care copiii își comunică ideile și sentimentele, exprimă ce-i sperie, ce-i amuză, dezvoltă memoria contextuală și e forma supremă de conexiune cu părinții.

Mirona Păun, psiholog pentru copii și adolescenți și creatoarea unui program de teatru axat pe dezvoltarea emoțională a copiilor (Tzitzi-Poc), mi-a explicat că jocul a evoluat enorm de-a lungul istoriei, de la culturi în care era suprimat, pentru că fanteziile copiilor erau echivalate cu minciuna, la tolerarea lui cât timp nu implica adulții.

Ce încearcă șoricelul de bibliotecă Tzitzi și dinozarul proaspăt ieșit din ou, Poc, este să alfabetizeze copiii și părinții în exprimarea emoțiilor. Să le arate prin povești și piese de teatru că e în regulă să-ți fie frică, să fii timid, sau să spui că ai nevoie de o îmbrățișare când ești trist. Poveștile create de Mirona vorbesc și despre perseverență – Tzitzi se luptă zile în șir să construiască o mașină a timpului – și despre empatie, dar și despre emoțiile pe care mulți le numim „negative”. Prin joacă, copiii exersează stările pe care le află din povești și își recunosc propriile reacții. Dacă și lui Tzitzi îi vine să dea de pământ cu șuruburile că nu-i iese racheta, înseamnă că e OK că și lor le vine uneori să facă asta când sunt frustrați.

Mirona crede că poveștile, piesele de teatru și jocurile sunt minunate, dar nu funcționează dacă nu practici aceleași principii cu copilul. Nu e de ajuns pentru echilibrul relației să înscrii copilul la un atelier de dezvoltare emoțională, dacă ție tot îți bubuie capul când îl auzi plângând. Dar chiar dacă nu ești terapeut sau animator profesionist, poți să sprijini un copil prin joacă, odată ce te împrietenești cu firescul exteriorizării emoțiilor.

Când Alice avea doi ani și se temea de mersul la grădiniță, am petrecut o jumătate de an arătându-i cu plușuri cum mama urs lasă copilul la educatoarea iepuraș, se duce la serviciu și imediat după somnul de prânz vine înapoi. De fiecare dată când plușurile spuneau „acum o să plec, dar o să mă întorc la ora X”, Alice izbucnea în plâns. Am desenat împreună poarta și gardul grădiniței, educatoarea care o s-o preia, cutia unde o să-și pună pijamaua și un pluș preferat. A vrut să o desenez și pe ea, apoi și-a schițat singură lacrimi. Mi-a spus că-i e frică că nu o să mă mai vadă niciodată.

M-am abținut să o contrazic și să-i promit a mia oară că mă întorc. Ne-am ținut în brațe și am vorbit despre cum se simte frica în corp și despre cum crede ea că putem să o îmblânzim. Împreună am dat o brățară de sfoară cu parfumul meu, ca să mă aibă aproape oricând îi e dor. Abia după momentul acesta am putut să ne jucăm cu plușurile și să le lăsăm să se tăvălească de furie, de spaimă sau de somn când venea dimineața mersului la grădiniță; să râdem de ele, să le consolăm și să le reunim cu părinții de pluș.

Ana întinde rufele în costum de spiriduș
Costumul acesta e o rămășiță de la job-ul de spiriduș din 2006. Îl port ocazional prin casă la cererea copiilor.

Felul în care ne uităm astăzi la joaca copiilor duce la niște situații de neconceput pentru părinții generației mele: să ignori praful neșters sau rufele neîntinse, dar să te joci intens pentru că vrei, așa cum mi-a spus o abonată DoR, mama unei fetițe de cinci ani. Să-i creezi amintiri copilului în care să fie și părinții cât mai prezenți. „Joaca”, mi-a spus, „e modul lor de a învăța cu ce se mănâncă lumea asta, e un mod bun și de a da mai departe valorile noastre”.

Intenția e nobilă, dar duce și la discuții pe grupuri de părinți în care poți citi sute de comentarii ale unor adulți care recunosc rușinați că nu le place să se joace cu copiii, că-i irită jocurile de rol și nu știu ce să „spună” cu păpușile sau ce să facă cu mașinuțele dincolo de „vrum vrum”. Acești părinți spun jenați că se simt înconjurați de o lume în care toți ceilalți fac non-stop „activități educative” și petrec „timp de calitate” cu copiii. „Când scot fetele Monopoly, îmi vine să fug de acasă”, a scris o mamă.

Am întâlnit și mame ca mine, care nu pot spune „nu” la joacă și pe care le-am observat la zile de naștere sau la cursurile de balet ale copiilor că sunt magnet pentru cei mici și se scufundă cu totul în lumea lor. Una dintre ele este Adelina Oane, creatoarea comunității de Facebook Zen Mommy, care mi-a vorbit despre cum pune limite la exces de dulciuri sau ecrane, dar discută la terapie despre vinovăția pe care o simte când îi refuză un joc fiicei de cinci ani.

„Confundăm nevoile copilului nostru cu nevoile copilului care am fost”, spune Adelina. „Și mie mi-a lipsit joaca, dar asta nu înseamnă că tot ce are nevoie copilul e de doi părinți care să nu spună NU la joacă.”


Pauza de joacă: Cât e ora, lupule?
Unul e lupul, ceilalți sunt oile care întreabă „Cât e ora, lupule?”. Lupul răspunde „doi pași de furnică, un pas de cal, trei pași de broască”. Până când răspunde când nu se așteaptă nimeni „ora mesei” și începe să-i fugărească.
Prima oaie prinsă se transformă în lup.


Într-o seară, m-am întâlnit întâmplător cu actrița și mama Smaranda Caragea într-un parc de lângă casă. Am încercat să schimbăm două vorbe între adulți, cu ochii pe copii, dar nu ne concentram niciunele la nimic, așa că am fost extrem de recunoscătoare când Smaranda a spus cu glas de scenă: „Vreți să ne jucăm ceva?”

Copiii mei și puștiul ei s-au adunat lângă mine, Smaranda și soțul ei și a început magia. „Până număr la 10”, ne-a spus Smaranda, „toată lumea să găsească o frunză. Până număr la cinci, toată lumea să stea fund în fund cu cineva / să stea sub un triunghi / să găsească un pătrat (…)”. Ne-am jucat împreună, copii și adulți, ne-am distrat și ne-am minunat de soluțiile pe care le găseam fiecare ca să ne încadrăm în timp.

Când am povestit cu Smaranda, în timp ce fiul ei dormea, despre cum se întâmplă joaca la ei, am răsuflat ușurată că până și o actriță care predă cursuri de teatru pentru copii se întreabă dacă e bine cum se joacă acasă. Mi-a spus că i se pare extrem de complicat să se joace cu fiul ei. Asta pentru că părinții pun presiune pe joc – să fie educativ, să ajute la înțeles și exteriorizat emoții, să fixeze noțiuni. „Eu am grijă să încep dimineața cu ceva constructiv”, spune Smaranda. „Să facem un puzzle, să învățăm despre culori. Dacă scăpăm la desene, să stau lângă el, să-i explic ce vedem.”

Când era mică, Smaranda se juca mai mult singură sau cu bunica, dar i-au rămas în amintire momentele jucăușe cu părinții ei, tocmai pentru că nu erau constante. „Poate tocmai de-aia e memorabil, cum se juca mama leapșa pe ouate. Cum l-am rugat pe taică-meu să îmi deseneze o prințesă și el mi-a desenat o babă cu țâțele lăsate. Am fost dezamăgită că nu a făcut ce i-am cerut, dar m-a și amuzat. Adulții se jucau rar, dar când o făceau, păi o făceau cu totul, să le placă și lor.”



Neuroștiința ne spune că în momentul în care ne jucăm, inclusiv noi adulții, dacă am fi cablați la o encefalogramă, am vedea cum creierul ni se „aprinde”. Psihiatrul Stuart Brown, un cercetător interesat de joacă, compară joaca fizică a oamenilor cu cea a animalelor.

Dacă ai o zi proastă, spune el, uită-te la o capră neagră care sfidează gravitația pe stânci și încearcă să sari și să te zgudui ca ea. Mișcarea asta o să te facă să te simți mai bine. Când se joacă, puii de lei par că se războiesc și se atacă, dar de fapt se distrează învățând ce să facă la vânătoare când mai cresc. Joaca mai dură, spune Brown, e esențială pentru copiii mici care au nevoie să-și măsoare forțele, să chiuie, să fluiere, să strige, să lovească. Așa învățăm să ne ferim de pericole, așa învățăm ce putere avem de fapt și cum să o dozăm.

Brown a studiat și criminali în serie și a descoperit că lipsirea de joacă în copilărie are legătură cu atrocitățile pe care le poate comite o ființă umană. Psihiatrul susține că absența jocului în primii 10 ani de viață setează premisele pentru depresie, dificultatea de a te adapta la schimbare, auto-izolare, vulnerabilitate la dependențe și la abuz emoțional.

Așadar, opusul jocului nu e munca sau seriozitatea, ci depresia.

De la Brown am învățat și cuvântul „neotenie”, care înseamnă păstrarea unor caracteristici imature ca adult. Oamenii sunt ființele care păstrează cel mai bine această doză de flexibilitate și poftă de joacă.

Dar odată deveniți adulți, mi-a spus psihologul Mirona Păun, simțim nevoia să controlăm lucrurile din jur. „Nevoia de explorare se manifestă pe toată durata vieții, dar ajungem să ne-o inhibăm ca adulți. Când suntem puși în situația de a ne juca, primul lucru care ne vine în minte e că e ceva prostesc, copilăresc. Mintea nu ne dă voie să accesăm copilul liber din noi. Când nu mai putem să fim spontani, nu mai putem să fim nici creativi. Regulile stricte îți intră în nevoia de a te manifesta și ajung să îți limiteze propria capacitate de a te exprima.”


Pauza de joacă: Ghici cine sunt?
Unul dintre jucători spune o afirmație despre o persoană (sau personaj de poveste) care le este cunoscut celorlalți, iar ei încearcă să ghicească. Exemplu: „Am părul blond, spun mereu că vreau să fumez o țigară și îmi place Iris. Cine sunt?”


Am considerat-o mereu pe mamaia mea Emilia cea mai jucăușă persoană din lume.

Când eram mică, îmi inventa povești din orice. Picăturile Nafagal pe care le avea pe noptieră deveneau inspirație pentru un armăsar pe care îl chema Nafacal. Când mă întreba ce poveste vreau și-i răspundeam „care o fi”, îmi inventa o prințesă pe care o chema Careofi.

Ca străbunică, mărunțește șervețele în loc de zăpadă, apoi își lasă nepoții să le împrăștie prin toată casa. Le face palate din perne, pături și cozi de mătură, pe care le păzește ca un străjer credincios. Se ascunde în șifonier la v-ați ascunselea.

Dar mamaie Emilia, directoare de tipografie, cu două fete născute la 12 ani distanță, mi-a spus că ea nu a fost o mamă jucăușă. „Eram severă. Veneam de la serviciu, făceam piața, verificam temele, făceam curat, spălam, făceam pachețelele, găteam. Atunci erau uniforme, costume la dungă, călcai tot. Nu era timp de joacă. Doar în concedii. Și le citeam povești, poate maică-ta își mai amintește, că mă corecta mereu dacă săream rândul.”

Mă uit și la mama și sunt uimită de diferența dintre ea bunică și ea părinte. Mama mea face injecții plușurilor și se maimuțărește cu orele cu Alice și Victor. Îi privesc distrându-se și imaginea mă vindecă de singurătatea pe care o asociez cu anii mei de grădiniță și de școală primară.

Trăim într-o societate în care ne dăm voie să ne bucurăm de lumea copiilor abia după ce devenim bunici. Părinții aleargă obsesiv după lucrurile pe care le consideră cele mai bune pentru viitorul copiilor.

Mama cosea pe etamină și memora poezii lungi, eu mergeam la clubul copiilor unde făceam limbi străine, dansuri și pictură. Mătușa mea petrecea ore în șir cu meditații la fizică și matematică, pentru că astea promiteau succesul în viață. Copiii de astăzi au ateliere de știință distractivă, noțiuni de programare prin jucării deștepte, grădinițe Montessori care dezvoltă independența, muzică și dans pentru bebeluși – toate cu costuri prohibitive pentru majoritatea părinților. Cu cât aflăm mai multe despre importanța jocului, cu atât îl complicăm în spații, jucării și specialiști care să-l faciliteze doar pentru cei care își permit să „investească” într-o educație timpurie de calitate.

Asta duce și la spații de joacă în care observi părinții însoțind copiii la fiecare pas, să nu se accidenteze, să nu se sperie. Supra-supravegherea și supra-programarea momentelor de joacă frustrează nevoia de explorare. „Tot ce are nevoie un copil într-un spațiu de joacă este să știe că părintele este într-un loc sigur și că orice s-ar întâmpla el se va putea întoarce și-l va găsi acolo”, crede psihologul Mirona Păun.

La pachet vin și noile studii din care aflăm că joaca nestructurată e de fapt cea care ne îmbogățește creierele: joaca de dragul jocului, nu cu scopul de a deprinde sau de a exersa vreo abilitate. Jocul care te face să pierzi noțiunea timpului.

Mă fascinează cum Alice și Victor se joacă ore în șir fără mine dacă suntem pe o plajă pustie sau într-un camping unde își exersează nevoia de a explora minunându-se când se lasă întunericul.  

Cred că pandemia ne-a răpit surpriza jocului. Când programul era predictibil, cu grădiniță de la 9 la 16, parc până se lăsa întunericul, cină și citit povești, atât eu cât și copiii aveam ce să ne spunem nou, ne îmbrățișam cu dor și chef după jumătate de zi în care nu fuseserăm împreună, căutam tot felul de căi prin care să spargem rutina.

În pandemie, chiar dacă ne jucam de-a grădinița, iar pe mine mă numiseră Miss Mary, iar ei erau Adam și Lia preț de câteva ore, totul era predictibil în casă și niciunii nu știam cum să mai aducem ceva nou.



La 16 ani, am învățat de la un clovn profesionist că singurul secret al distracției e de fapt să-i faci pe copii să te creadă, așa că mă credeam și eu. Costumul și baloanele mi-au deschis uși și brațe care altfel mi-ar fi fost închise. Mergeam și în casele unor familii care mi se păreau ca în filme, mă jucam voluntar și în centre de plasament sau animam de 1 iunie în localități sărace.

Animația pentru copii a fost doza de veselie de care am avut nevoie după divorțul părinților mei. Dar acum, când mă uit în urmă la copilăria mea, realizez că absența unor adulți care să mă distreze ca niște clovni, m-a făcut să învăț pe de rost vinilurile cu povești și să le recit o dată cu pick-up-ul, să pictez în ulei, să inventez scenarii pentru plușurile cu care mă jucam, să ascult toată muzica rock și folk din casă.

Sau, cum ar spune psihologii care lucrează cu copiii, să mă „auto-reglez” și să-mi găsesc propriile soluții și explicații prin joacă, să mă liniștesc pictând sau făcând niște plușuri să se certe și să se împace. Psihiatrul Stuart Brown, care cercetează joaca, spune că jocul imaginar de unul singur e cel care te face un jucător bun. Poate că mă joc atât de mult cu copiii mei și ai altora tocmai pentru că încă am tolba plină de idei adunate când eram mică.

Un exercițiu recomandat de Brown m-a făcut să bufnesc în plâns. Sarcina e să te întorci în timp cât de mult poți, până la cele mai plăcute amintiri de joacă din copilărie, fie că sunt o situație, o jucărie, o zi de naștere sau o vacanță, să îți dai voie să simți emoția aceea și să te întrebi cum se conectează la cine ești astăzi.

Primul loc în care m-a dus exercițiul a fost în curtea casei, într-o dimineață de vară în care port rochiță, mi-e frig și plâng din cauza asta. Mama e nervoasă și-mi tot repetă că nu e frig. „Treci la joacă!”, îmi spune. Sintagma îmi sună ca o pedeapsă, ca și cum mă gonește.

Curtea e goală, am tot felul de jucării de lemn și de tablă, unele moștenire de când era mama mică, altele mai noi, luate cu mari sacrificii. Mă așez lângă ele în silă și plâng o vreme, apoi încep o ciorbă de frunze. Presar nisip în loc de sare și struguri cruzi în loc de legume. Aduc o mâță să-i servesc mâncarea și vorbesc cu ea în lipsă de altceva.

Mi-e foarte milă de mine, copil de vreo 4-5 ani care vorbește singur prin curte și dârdâie de frig și plâns, deși rațional știu că mama mă iubea, era în sesiune și voia un pic de liniște să învețe. Mă trimitea în curte, „nu în pădure”, așa cum îmi și explica, uimită că plâng din cauza asta.

M-am gândit la cum aș fi gestionat scena asta cu Alice astăzi. Aș fi înțeles imediat că repetă obsesiv „mi-e frig” pentru că o supără altceva și nu găsește cuvintele să exprime. I-aș fi dat un hanorac și, după ce s-ar fi liniștit, probabil aș fi întrebat-o dacă s-a simțit respinsă când am trimis-o în curte. Aș fi ascultat-o explicând ce avea nevoie în momentul acela, i-aș fi cerut scuze că am repezit-o și aș fi asigurat-o că o iubesc la fel de mult și când îi cer un pic de liniște pentru că am ceva important de făcut.

Aș fi ținut-o cinci minute lipită de mine, aș fi pornit un joc cu ea, apoi m-aș fi retras la ce aveam de făcut.

Dar eu știu să fac asta pentru că am citit despre cât de important e să le spui copiilor când ai greșit și cât de important e să-i încurajezi să-ți spună ce simt. Mi-a fost greu să interiorizez metoda asta nouă și uneori mi-o amintesc copiii dacă cumva le spun că nu au de ce să plângă. „Dar încă sunt furios! De ce să nu mai plâng?!”, se miră Victor la doar 3 ani și-mi mai dă și exemple din poveștile despre emoții pe care le citim deseori.


Pauza de joacă: Mima cu emoții
Mimezi expresia facială a unei emoții (fericire, tristețe, timiditate, dezgust, furie etc.), iar ceilalți trebuie să o ghicească. Pe rând povestim apoi un moment în care ne-am simțit așa.


Am decis să fac exercițiul lui Brown a doua oară și de data asta să aleg o amintire plăcută.

Cea mai puternică e o scenă pe care memoria mi-o compune dintr-un amestec de seri în care mă joc cu păpuși în camera mea, iar mama sau tata vin și îmi spun că e timpul pentru somn. Se așază pe marginea patului și îmi citesc o poveste. Pe mama o întrerup cu întrebări despre ce înseamnă anumite cuvinte sau cu dileme despre alte situații din timpul zilei. Pe tata îl ascult fascinată, pentru că face voci diferite, cântă și e spectaculos.

E o scenă atât de comună și cere atât de puțin efort, dar e unul dintre lucrurile pe care ai mei l-au făcut cu religiozitate pentru mine din primii ani de viață și până am mers la școală. Din poveștile de la culcare îmi țeseam apoi propriile jocuri de una singură, în care eram pirat, prințesă, domniță haiduc, explorator, detectiv, artist de circ. Mă costumam cu ce găseam prin dulap, îmi făceam arme din umerașe și mături și refăceam în oglindă poveștile pe care le ascultam sau le citeam seara.

Când m-am întrebat de ce mă joc uneori ca un copil, habar nu aveam câte poate spune despre noi felul în care ne jucam când eram mici. Brown povestește că a avut mulți pacienți care au decis să-și schimbe profesia după exercițiul acesta, pentru că și-au descoperit în amintirile jocului, pasiuni și porniri pe care le abandonaseră.

Ana în curte într-o pauză de țigară
Avem un pătrat de curte, jumătate loc de joacă cu leagăn și sfori de cățărat pe care le-am montat în timpul stării de urgență, jumătate stuf de Vamă pentru zilele calde când doar de aici puteam să visăm la un colț de mare. Picturile rupestre sunt tot opera copiilor când nu știam ce să mai facem acasă, așa că pictau pereții prin curte.

Am pornit această explorare întrebându-mă dacă, și de ce, mă joc prea mult cu copiii mei.

Mirona mi-a reamintit că slujba de părinte scoate în față „lucruri pe care le mai avem de lucrat, frumuseți pe care poate le uitasem, frustrări pe care le dezvoltăm acum”. Eu cred că uitasem frumusețea plictiselii și felul în care te împinge să îți umpli timpul și să-ți construiești lumea aia imaginară pe care poți s-o mai accesezi și ca adult. Uitasem și cât de fericită eram în jocurile de una singură, când îmi ieșea un scenariu bun și nu rămâneam fără idei de replici.

Uneori, când o văd pe Alice jucându-se cu păpușile, mă opresc să o ascult și ea se strâmbă când mă observă. „Mami, mă jucam singură!”, îmi spune deranjată. Sunt clipele când chiar e într-o lume imaginară și prezența mea îi strică fantezia. Primul impuls a fost să mă tem că se joacă singură pentru că nu am fost eu suficient de prezentă, că începe să se închidă în ea. Uitasem frumusețea singurătății în joc.

Pe de altă parte, nevoia copiilor de a se juca și cu mine e absolut firească, mi-a mai spus Mirona amuzată. „Întrebarea e de ce te întrebi tu de ce te joci?”. Nu am avut curaj să-i răspund Mironei în timpul interviului, dar după ce am închis înregistrarea mi-am notat pe agendă: „Mă simt datoare să mă joc ca un animator profesionist pentru că doar așa simt că merit să mă iubească”.

Când am recitit notițele, mi-am dat seama de ridicolul gândului – copiii mei îmi spun deseori că sunt „cea mai bună mamă” și că mă iubesc „până la Pluto”, chiar și când nu m-am jucat cu ei într-o zi. Așa cum eu le scriam părinților încă din clasele primare bilețele în care le explicam cât îi iubesc. Nu aveam exercițiul de a le-o spune pe viu, dar o simțeam, indiferent că nu-i plăcuse mamei cum am făcut curat sau mă ironizase tata că am încurcat Led Zeppelin cu Deep Purple.

Răspunsul meu la întrebarea Mironei m-a speriat. Creez confuzie când le spun copiilor că-i iubesc și când sunt furioși și când le mai ies literele sau cifrele în oglindă, dacă eu de fapt cred despre mine că merit să fiu iubită doar când sunt clovn. Dacă ar fi să aleg între să-și amintească copiii zeci de jocuri împreună sau să nu se îndoiască vreodată că sunt demni de iubire, cu siguranță aș alege a doua variantă.



Pandemia nu m-a vindecat de vinovăția lipsei ocazionale de chef de joacă, dar m-a forțat să spun „nu” mai des ca înainte. Învăț să fiu mai atentă la numerele mele de clovn și să le desfășor doar când mă bucur de ele, nu să fiu ca o jucărie căreia-i întorci cheița.

Îmi e mai greu să simt plăcere zilnic când mă joc cu copiii și pentru că am pierdut dozele de joacă dincolo de ei. Pandemia face imposibile o seară de mima cu prieteni adulți, o țopăială la un concert unde să te și împingi în joacă cu restul, un laser tag la care să te hlizești, o clasă de spinning la care fredonezi și transpiri în beznă cu muzica la maximum.

Oricât de serioși ne-am crede, și noi adulții avem nevoie de recreația mare – fie că suntem colecționari de figurine, ne costumăm în personaje SF, avem un dulap de board games, pierdem nopțile cu jocuri video, croșetăm, mergem la escape rooms, învățăm dansuri complicate, ne dăm cu bicicletele pe stânci, facem kite surfing sau vânători urbane de comori.

În decembrie, cu gândul la puștiul din parc care nu credea că arăt a mamă, dar și cu gândul la toți oamenii care m-au întrebat de-a lungul timpului de ce mă prostesc când vorbesc, m-am înscris la un curs de dicție online.

Am aflat că am laringele foarte sus, că nu o să devin mai puțin pițigăiată în cinci ședințe și că cel mai bun exercițiu pe care pot să-l fac este să mormăi. După multe luni de pandemie a fost prima mea repriză de distracție adultă care să-mi aducă un pic de imprevizibil.

Recitam versuri fără sens despre „boul breaz bârlobreaz” și „prepelița pestriță”. Era frustrant când nu-mi ieșea, era competiție când vedeam că alții sunt mai abili și erau două ore în care îmi puneam creierul să facă complet altceva decât e obișnuit.

Alice m-a ascultat îngrijorată în timp ce mormăiam prin casă. „Eu iubesc vocea ta!”, mi-a spus printre lacrimi. „Nu vreau să ți-o schimbi.”

„Și eu mi-o iubesc, chiar e caraghioasă”, i-am răspuns. „Doar încerc să o folosesc și altfel, dar pentru voi va rămâne întotdeauna mai specială.”

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

3 comentarii la Fost spiriduș, caut chef de joacă pierdut în pandemie

  1. Multumesc, Ana, pentru articol. Sunt si eu unul dintre oamenii care cand era copil si nu se juca nimeni cu el si-a promis ca atunci cand o sa fie mare o sa se joace intotdeauna cu copilul sau, o sa il asculte, o sa il incurajeze, nu o sa il certe, nu o sa tipe la el samd. Si ca multi altii dupa ani si ani, ajuns parinte a doi baieti, m-am trezit ca ma comport cu totul altfel decat mi-am dorit. Nu ajunge sa ai intentii bune, ai nevoie si de un articol ca asta (si multe altele de le DOR) care sa te trezeasca un pic din rutina si mentalitatea de neputinta. Iubeam sa ma joc, si m-am jucat toata viata board games si sporturi de echipa, dar ca un prost am lasat alte lucruri sa imi fure bucuria asta. Dar gata, acum o sa readuc joaca in viata mea si in toate relatiile mele.

    1. Wow, Dragoș.

      Eu îți mulțumesc pentru gândurile împărtășite.

  2. Multumesc mult, Ana, pentru articol! Citindu-l m-am conectat cu starea mea de copil, cu chef de joaca, si cu parti din mine, in rol de mama. Am trecut de la bucuria unei zile de vara molateca, cand ma cocotam pe gardurile de pe stada copilariei, la teama unei zile incarcate de scoala, cand taram ghiozdanul spre clasa, pentru a da un test. Mi-am reamintit de momentele cand abia asteptam sa invete baietul meu sa mearga sa-i arat niste nazbatii, sa mergem prin ploaie si sa sarim prin balti, sa strivim frunzele uscate ca sa le auzim fosnetul. Mai am inca momente cand calc prin balti sau urmaresc fiecare morman de frunze uscate pentru a le calca si a le auzi concertul, chiar daca port pantofi toc. Am insa si momente cand ma intreb unde am ratacit cheful de joaca.
    Textul tau m-a facut sa il regatesc si, poate cand il mai ratacesc, imi voi aminti de ce ai scris tu aici.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *