Ciocănești, satul care încondeiază

Oamenii din Ciocănești își spun povestea.

Am stat de vorbă cu câțiva dintre meșterii populari care duc mai departe tradiția încondeierii ouălor și a caselor în Ciocănești, județul Suceava, sat în top 10 Lonely Planet al celor mai colorate destinații din Europa în 2017 și purtător al mai multor titluri: sat-muzeu, sat cultural. Am vrut să știm de la cine au învățat, cum și dacă trăiesc din ceea ce fac și cui dau mai departe meșteșugul. Plus, care e matematica sustenabilității unei pensiuni-afacere de familie.

*

Reveca Giosan, 55 de ani, este unul dintre meșterii care realizează modele naționale pe casele din Ciocănești. Fiecare brâu reprezintă o înșiruire de simboluri ce amintesc de elemente naturale, precum coarnele berbecului, sau divine, precum crucea în M. Se inspiră dintr-un catalog cu modelele tradiționale, dar și din modelele mamei sale, de la care a învățat meșteșugul. Pe lângă munca la case, unde lucrează alături de soțul ei, Ilie, Reveca mai recondiționează și costume populare.

Modelele astea naționale le făceam când eram mică, cu mama mea. La rândul ei, ea a lucrat cu tatăl ei. O lua cu el și ea îl ajuta cu ce putea. Mama a avut trei fete și, cât am fost acasă, am ajutat-o, dar apoi noi ne-am căsătorit, am avut familie fiecare și ea a făcut singură.

M-am angajat la 16 ani și la 20 m-am căsătorit. Am brodat fețe de masă într-o cooperativă meșteșugărească la Vatra Dornei, aveam calificare de lenjer-broder. Croitorie am învățat singură. Ca să-mi fac primii pantaloni am desfăcut o pereche care îmi erau buni, i-am călcat și mi-am făcut un tipar de hârtie după ei. Încet, încet, într-un an, doi, am învățat. După ce s-o închis cooperativa, la câțiva ani după Revoluție, am fost nevoită să învăț mai multe. După ce nu a mai putut mama lucra din cauza sănătății, am început mai serios munca la case și am abandonat din croitorie. Acum cos numai iarna.

Satul a fost declarat sat-muzeu cu câțiva ani în urmă și a reapărut interesul pentru casele cu model. Politica primăriei a fost de a respecta tradiționalul satului și au ajutat cu materiale. Cine a vrut a renovat casa și celor noi le-au făcut modele naționale. A fost un fel de impuls pentru oamenii din sat.

Am făcut modele naționale ca cele din Ciocănești pe case din București, Pitești, Suceava. La început ne-am mirat. Unul dintre clienți era din Câmpulung Moldovenesc, de aici, altul a văzut pe internet satul și i-a plăcut. Pentru cei care sunt plecați din sat, e un fel de nostalgie, cumva.

Nu putem să onorăm toate comenzile. Se lucrează numai pe timp de vară și vara avem animale și facem și fân. Pentru o casă, dacă nu vrea decât un brâu la mijloc și poate două trei batiste pentru geamuri, câștigăm în jur de 1.000 de lei. Se întâmplă să lucrăm și două trei săptămâni la o singură casă, dacă e mai bogată în modele naționale. Dacă e mai simplă, mai puțin.

Foarte mulți clienți spun: „Care știi tu că e cel mai vechi model, acela îl vreau”. Alții spun: „Fă-mi ceva pe nou”, altul spune „Fă-mi altceva, nu ce are toată lumea”. Atunci combini două modele sau cauți unul nou și îl faci cum vrea clientul. Îl mai sfătuiesc: dacă vrea trei brâuri, de exemplu, îi spun două sunt suficiente.

Cred că datorită experienței, imediat îmi dau seama ce s-ar potrivi. Și în funcție de mărimea casei, că nu pot să pun un model îngust la o casă mare sau invers. Bunicul cred că se impunea mai mult. Eu nu mă prea amestec. Depinde de persoana cu care stai de vorbă. Dacă el spune categoric ce vrea, mi se pare mai corect ca, dacă el plătește, să facă ce-i place.

Îmi place să fac modele noi. Treci pe lângă aceleași case o viață – dacă de 40 de ani văd o casă, m-am plictisit de modelul acela și caut ceva mai nou. Nu contează că e vechi, mie mi-ar plăcea să fie ceva mai nou.

Când trebuie ales modelul, femeile își dau mai mult cu părerea, un bărbat nu se pricepe să zică, el imediat întreabă nevasta. Ele au cumva o privire de ansamblu și își dau seama ce e bine și ce nu. Un bărbat aici în zona noastră se pricepe la lemne, la animale, iar femeile mai ales în timpul iernii fac ouă împestrițate, covoare, cămăși. Sigur că ele se pricep și la modelele naționale, și la culori. Rar am întâlnit un bărbat care să încondeieze ouă sau care să coasă.

Cât am lucrat la cooperativa meșteșugărească a fost un mod de viață. După ce am învățat croitorie, a fost alt mod de viață. După aceea am început să fac modele naționale și acumcred că trăim mai bine. Dacă eu trăiesc mai bine ca altă dată, presupun că toată lumea e la fel. Cine a vrut să muncească și-a găsit de lucru, numai cine nu a vrut, nu. Bineînțeles că au plecat mulți și în străinătate.

Fata e la Cluj și ne e dor de ea. Studiază Automatică și Calculatoare, IT. Ne-am obișnuit cu gândul că o să rămânem singuri. Avem și un băiat care e însurat în Fundu Moldovei. Peste cinci ani, dacă dă Dumnezeu sănătate, mă văd tot făcând modele naționale. Cerere sigur o să mai fie. Respect și duc mai departe meseria mamei și a bunicului.

Mărioara Timu

Mărioara Timu, 49 de ani, locuiește în Ciocănești de 30, de când s-a căsătorit. Aici și-a îmbunătățit tehnica încondeiatului și acum numai din asta trăiește. E de loc din Dorna Candrenilor, un sat la 30 de kilometri distanță. Când am întâlnit-o, își făcea bagajele să plece la Nantes, unde fusese invitată să facă demonstrații de încondeiere.

Eu de acasă, de mică scriam pe ouă, cu un unchieș. Când am venit în Ciocănești aveam un pic de habar, măcar să țin chișița în mână, dar făceam ouăle ca la Dorna Candrenilor.  Acolo ouăle se scriu (n.r. se desenează) o dată cu ceară și apoi se bagă într-o singură culoare. În plus, și modelele diferă de cele din Ciocănești. Eu făceam un model ca la Candreni, modelul Paștele. N-aș ști să zic în cuvinte cum arată: e împărțit oul în patru și încă o dată pe mijloc, ies ca niște triunghiuri pe ou.

Când m-am măritat m-am dus la vecina, care era mai în vârstă și încondeia. Mă tot uitam la ea cum face, îmi plăcea mai mult: scrisul mai finuț, oul cu trei culori: galben, roșu și fondul negru. Erau mai altfel, mai diferite de cum le făceam eu. Am început și eu să le fac ca la Ciocănești.

M-am dus câteva zile, până am văzut cum face ea, apoi am continuat acasă. În primul an am făcut mai puține, eram și însărcinată atunci, am născut înainte de Paște. Următorul an am făcut mai multișoare. După ce a știut lumea că fac, a tot întrebat. Când am venit eu în sat erau trei femei care făceau ouă și acum sunt peste zece.

Am fost casier la cablu vreo opt ani. Aveam încasări doar într-o anumită perioadă a lunii, nu aveam în fiecare zi și atunci și puteam să mai fac și ouă. După Revoluție și după ce s-a organizat Festivalul Ouălor Încondeiate, altfel a fost vânzarea. Acum nu reușesc să fac câte comenzi primesc.

Ouăle încondeiate le vând în mai multe locuri. De câțiva ani colaborez cu o doamnă din Germania. Îi trimit ouăle și apoi le vinde mai departe. Eu le dau cu prețul cu care îl dau și aici, în România, cu nouă lei un ou de rață. Un ou de struț e 160-180 de lei, depinde cât e de mare, că sunt mai multe mărimi. Cu cât le vinde nu știu.

Mai e o organizație, Kiwanis Club, în Franța, pentru care fac ouă. Ei au o asociație umanitară pentru copii și din banii strânși din vânzarea ouălor cumpără cărți, rechizite, haine. Francezii le dau mai departe cu șase euro, dar clientul știe unde se duc banii. Deja mi-au făcut comandă de încă 300 de ouă mici de prepeliță, cu Moș Crăciun, pentru decembrie.

Mai duc și la muzeul din sat, unde sunt de vânzare pentru turiști, ieșeam și la poartă să le arăt sau mai venea câte un microbuz cu un grup și stăteau până făceam o demonstrație de încondeiere. Majoritatea celor care vin nu știu cum se lucrează, nu știu cât e greu. E mult de muncă la un ou, îmi ia cel puțin două ore, depinde și de model. Cred că de vreo cinci ani am ochelari puși și cel mai greu e de stat nopțile. Dar, na, ce să facem. Lucrez tot anul, mai am și gospodărie, dar vânzarea mare e de Paște.

Oricum, după câtă muncă e, nu știu dacă se merită banul. Știți cum îi, spui unui un om cât costă, strâmbă din nas. El nu știe că, pe lângă lucrul meu, mai e și timpul până golesc și spăl oul. Apoi mai costă sursa de căldură, becul e mereu în priză, se consumă ceara, culorile.

Turiștii străini preferă ouăle colorate. Pentru ei le facem pe fond albastru, verde sau cu ceară colorată în relief, dar tradiționale de Ciocănești sunt ouăle cu fond negru.

Le lucrez în serie, că îmi e greu să le bag într-o culoare câte unul. Lucrez 30 de ouă: le pun o dată în galben, apoi în roșu, deși au modele diferite. E mai ușor să le fac de un fel, dar parcă mă plictisesc de același model și vreau altceva.

Am doi copii, o fată de 30 de ani și un băiat de 28, care au făcut facultate la Iași. Amândoi știu să încondeieze, asta nu se uită, zic eu, asta rămâne în sânge. Fata a făcut Economie, dar lucrează la o firmă de transport la Rădăuți. Băiatul a făcut Construcții, Drumuri și Poduri. Acum e la Cluj, lucrează la o firmă de proiectare. Băiatul și-a luat și el instalație pentru încondeiere.

Îmi place să încondeiez. Mă liniștesc, abia aștept să mă așez și să încep munca. Parcă acolo mă odihnesc. Peste cinci ani cred că voi munci la fel. Nu știu dacă se va schimbă ceva. Să fim sănătoși.

Gheorghe Tomoiagă

Gheorghe Tomoiagă, 65 de ani, a fost primar din 2002 până în 2012, după ce înainte mai condusese, încă din 1982, și localitățile învecinate Iacobeni și Cârlibaba. În 2004, în mandatul său, localitatea s-a autoproclamat sat-muzeu. Tatăl său, Dumitru Tomoiagă a fost primul meșter care a realizat un model național pe o casă în Ciocănești și și-a învățat și copiii, pe Silvia, pe Vladimir și pe Gheorghe.

Bunica Tomoiagă Maria în 1907 sau în 1908 a fost Miss Bucovina. Ea vorbea limba germană la perfecție, bunicul tot la fel. Ei au fost premiați ca cei mai frumoși tineri din Ciocănești.

Și de la bunicii după tata, dar și de la bunicii după mama am învățat multe: credința pe primul plan, cinstea și omenia.

Ciocănești e localitatea unică din țară și din lume care întrunește cele trei elemente ale motivului popular: modelul național se găsește din vechime pe costumul popular, pe oul încondeiat și pe casele locuitorilor, invenție care aparține tatălui meu. El a făcut prima casă, după care s-au ambiționat mulți și atunci nu mai putea tata face față la cerere. A prins, mai ales că modelele aparțineau locuitorilor satului nostru. Un model frumos se reproduce. La fel cum la biserică fiecare om ar fi vrut să aibă cea mai frumoasă cămașă.

Când eram mici, ca tata să-și facă munca, cineva trebuia să rămână acasă să se ocupe de restul. Vacanțele noastre ca și copii au fost cu mai puține excursii, tabăra ne-a fost la fân, la cartofi. Pe schelă am urcat din clasa I, la prima lucrare, care și acum se află în picioare.

În clasa a V-a am făcut singur prima casă cu model național, bordeiul lui Gavrilă Arseniuc. Și acum mă gândesc cum a avut tata încredere să mă lase. Știa el ce pot, dar totuși eram un copil. A venit bătrânul Arseniuc duminică dimineața la tata acasă să-i facă căsuța. Tata nu avea timp, i-a spus bătrânului să meargă la ceilalți doi meșteri din sat, dar când nici ei nu au putut, m-a trimis pe mine. Din clasa a V-a tata nu mi-a mai cumpărat uniformă școlară. Nu că nu ar fi vrut să cumpere, dar unde am lucrat, am câștigat bani.

Pentru că eram cel mic, trebuia să rămân acasă să am grijă de părinți. Eu voiam să merg mai departe, la liceu, dar le era frică că voi pleca de acasă și ei aveau gospodărie. Țin minte că lucram cu tata la o casă cu motive naționale în Borșa și am fugit de acolo. Am plecat la Vatra Dornei și am dat examenul la liceu și am intrat cu brio, dar ei nu m-au lăsat să mă duc și a trebuit să fac ascultare de părinți. I-am convins până la urmă și după aceea, când au văzut că am ambiție să învăț, le-a părut rău. Am mers anul următor la liceu la seral. Până la urmă am terminat facultatea de drept și pentru cultura mea generală cursurile de teologie, inclusiv masteratul. Dovadă că m-am ocupat de construcția unor biserici și mănăstiri.

La primele alegeri după Revoluție am fost ales primar la Iacobeni ei și am stat acolo până în 2002, când am reînființat Ciocăneștiul. Reînființându-se comuna (n.r. fusese desființată în 1968), a trebuit să aleg: fie rămân Iacobeni, fie vin la Ciocănești.

Anul acesta a fost a XVI-a ediție a Festivalului Ouălor Încondeiate, pe care l-am pus la cale când eram primar. Îl făceam înainte de lăsatul secului sau chiar de lăsatul secului, pentru ca oamenii să aibă posibilitatea să se înfrupte din toate bunătățile și să se pregătească de post.

După ce am reînființat comuna Ciocănești am realizat aceste festivaluri: al Obiceiurilor și Tradițiilor, al Păstrăvului, care are loc în jurul datei de 15 august, ocazie cu care am redeschis plutăritul cu caracter turistic. Pentru prima dată după 1968 a mai putut fi văzută o plută coborând pe apa Bistriței Aurii. După aia sunt serbările Răscolul Stânii și Măsura Oii, acum nu mai avem atâtea oi, dar sărbătorile încă sunt.

Nu am inventat noi turismul, am mers după tradiții. Nu suntem în stare să realizăm măcar jumătate din ce au realizat cei de dinaintea noastră. Bunica mergea cu fiacherul, o caleașcă cu care ducea talieni, cum le spuneau la italieni, în Iacobeni. Acolo au ape sulfuroase și a fost una din cele mai renumite stațiuni balneoclimatice din țară. Îi ducea cu caleașca și câștiga mai mult decât bunicul, care lucra cu boii.

Dezvoltarea turismului este cea mai mare șansă de a ridica nivelul unei localități. Faci educație cu cei pe care nu-i mai poți duce într-o școală. Șansa Ciocăneștiului este turismul. Absolut convins sunt de asta.

Peste cinci ani ceva am să fac. Sănătatea să mă lase în continuare și, sigur, degeaba nu o să stau. Mai scriu și versuri câteodată, dar nu am avut niciodată timp. Poate în cinci ani o să o fac și pe asta.

Gheorghe Țărănel, 48 de ani, și soția lui, Elisaveta, dețin cea mai mare pensiune din Ciocănești. Investiția majoră a fost a surorii și a cumnatului lui, medici stomatologi în Cipru, la care s-au adăugat credite și multă muncă. Elisaveta a făcut Liceul Economic în comuna învecinată, iar el – Liceul Minier din Vatra Dornei, cam astea erau opțiunile. Fac singuri tot, de la gătit, până la curățenie. Au un băiat în clasa a XII-a care cântă la saxofon într-un ansamblu popular și vrea să dea la Conservator și unul într-a VIII-a, despre care speră să le rămână aproape.

Nu știu cum ar arăta pensiunea dacă am începe de la zero. Am plecat din dorința de a avea un loc de muncă, am avut curaj, de-abia intrasem în Uniunea Europeană, lucrurile păreau să meargă într-o direcție bună. Acum, când suntem implicați și știm, am face turism doar dacă lucrurile ar funcționa altfel la nivel de țară, dacă ar fi mai puține restricții. Trebuie să fii la zi cu autorizații, cu avize și nu te anunță nimeni: poți să faci aia sau s-a schimbat vreo lege. Ne informăm noi cum putem.

De exemplu, turiștii vor să vadă tăierea porcului. Dar cum putem să le oferim asta, când noi n-avem voie să sacrificăm porcul? Ar trebui să mă duc cu porcul viu la un abator autorizat, probabil în Suceava, și să aduc carne ca să fac tochitura, pentru că eu n-am voie să procesez carcasa. Dacă țin 20 de porci, n-am voie să îi valorific. Dar turistul nu vrea asta, vrea să vadă cum se întâmplă totul în fața lui.

La noi, camera dublă costă 100 de lei pe noapte. Ca să ne acoperim cheltuielile, avem regulă: iarna dăm minimum cinci camere, altfel ieșim în minus. Acum, la sfârșit de martie, vouă v-am dat pe trei nopți pentru că ați luat trei camere și ați și mâncat (n.r. echipa La noi s-a cazat la pensiunea lui în timpul documentării). Dacă ați fi vrut două nopți, mă mai gândeam. Dacă ați fi vrut doar una, aș fi zis nu. Numai lemnele pentru încălzire costă peste 100 de lei pe noapte, indiferent că am toate camerele ocupate sau una singură. Ca să fie rentabil, trebuie să-ți rămână măcar echivalentul a 100 de euro pe zi.

Turiștii noștri sunt oameni ca noi, între două vârste, de nivel mediu, oamenii normali. Plus copii: Cercetașii României sau sportivi. Cei mai mulți vin din Iași sau Vrancea și foarte mulți sunt profesori care vin cu tichete de vacanță. Cum funcționează voucherele tipărite: eu le primesc de la client, le pun în plic, plătesc 23 de lei curierul, le trimit la firma care le-a emis, ei le vând pe bani companiilor care le-au dat angajaților, își iau banii și ne virează și nouă în 20 de zile lucrătoare. Dacă îți permiți așteptarea asta, e OK.

Peste cinci ani mă văd tot aici, făcând tot asta, mai bine puși la punct. Adică: curtea – să avem un spațiu de joacă pentru copii, ceva spațiu de agrement, ce știm și noi din cerințele clienților. Au fost care au zis: dacă faci piscină încălzită, s-ar putea să ai clienți mai mulți. Alții au zis: „Vezi de treabă, eu vin la munte, nu mă interesează pe mine piscina, du-mă pe Suhard”. Noi decidem în funcție de buget.

Maria Istrate și Steliana, fiica ei de 12 ani.

Maria Istrate este casnică, are 41 de ani și încondeiază ouă de 22. S-a născut în Ciocănești și are două fete și un băiat. Băiatul cântă într-o formație de muzică populară la Suceava, fata cea mare încondeiază și ea ouă, iar cea mică, Steliana, are 12 ani și merge la școala din sat.

Anul asta am făcut 200 de ouă și 12 de struț. Mie chiar îmi place, mă relaxează. Eram copil mic când am învățat. Făcea bunica și făcea nașa noastră, care stătea peste gard de noi, de la ele am deprins această meserie. Întâi și întâi a făcut fratele meu și pe urmă am făcut și eu. Eu eram cea mai mică din familie și stricam cojile. Fratele meu mă sfădea să-i las lui ouăle. Dar după ce am deprins tehnica, nu am mai renunțat.

Până faci un ou perfect drept îți trebuie patru-cinci ani de antrenament ca să-ți meargă mâna. Pentru început, patru ani faci ouă strâmbe, la care linia e șerpuită. Și un șofer la început merge strâmb pe drum, așa și noi, la început mergem strâmb pe ou.

Acum suntem câteva femei încondeietoare care chiar suntem perfecționiste, nu mai suntem la început. Cred că era o idee bună să ai o semnătură, ca pe un tablou, ca Grigorescu. Dar nu ne-am gândit. Plăcerea e și când le vinzi și faci vreo doi bani, asta te și stimulează să le faci, că altfel ai face doar câteva.

Se caută oul cu coaja albă. Oul cu coaja crem, de casă, nu iese frumos. De vara trebuie să le cureți, să le ai golite, ca să ai iarna pe ce să lucrezi. Dacă nu ai oul pregătit, nu faci nimic, te uiți cum ninge. Îți mai trebuie și ochi foarte bun. Eu încă nu port ochelari, dar mă tem că urmează. Mai ales pe culoare galbenă foarte greu văd liniile. Îmi păstrez modele vechi, care au rămas de la femeile bătrâne care încondeiau când eram noi copii. Le-am mai îmbunătățit, le-am mai împopoțănat, le-am mai pus câteva punctulețe, câțiva franjuri. Înainte modelele vechi erau mult mai simple. După ce ai oul în mână e, așa, ca la coafor: când ai părul în mână, faci ceva din el. Așa și cu oul. Fiecare după cum îl duce inspirația de moment. Modele le mai iau și de pe costumele naționale, de la puii de pe casele noastre.

Muncești pe un ou mic două ore pline. Pe un ou de struț – și zile. Investești întâi și întâi în ele: 35 de lei e un ou e struț de o dimensiune mai mică, 40 dimensiunile mai mari. Consumi curentul, băile de culoare în care le scalzi. Chișițele le cumpărăm noi, una e cam cinci lei. Ouăle de găină le iau din magazine, iar pe cele de gâscă, care nu se găsesc în magazin, le mai iau de la oameni. Cu cele de struț vine cineva de la Oradea. În final mai rămâi cu șapte-opt lei pe munca de două ore. Nu mulți mai muncesc ora cu patru lei.

Cea mai mare împlinire e ceea ce-ți fac copii în viață. Mai ales că sunt copii care au fost cuminți. Steliana încondeiază și ea ouă. Doamna de română i-a sugerat că poate scrie povești pentru copii, că are înclinație. Ea se gândea să se facă pictor, dar aici ne trezim și suntem deja mari.

Peste cinci ani mă văd legănând nepoți. Tot încondeind ouă și, eu știu, un pic de odihnă n-ar strica, am cam obosit muncind.

Citește aici povestea mai complicată a tensiunii dintre respectarea tradiției și satisfacerea turiștilor în Ciocănești.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *