Cum a fost să documentez în Germania o poveste despre acasă

Acasă nu încape într-un bagaj este prima mea poveste publicată în DoR.

Undeva la final de august, înainte să plec în prima excursie de documentare din Germania, am tremurat din toate încheieturile și am făcut în minte un inventar al tuturor gândurilor posibile despre eșec: dacă nu mă întorc de acolo cu toate informațiile de care am nevoie ca să scriu textul ăsta? Dacă nu voi avea suficiente scene pe care să le folosesc în poveste? Dacă nu voi apuca să petrec suficient timp cu sursele? Dacă fac praf o idee de subiect atât de ofertantă ca asta?

Pe Cristi și Ioana îi i-am întâlnit prima oară la un interviu în Cluj-Napoca, în iulie. Pe Cristi îl știam din grupul de Facebook al fanilor români ai Borussiei Dortmund, echipă de fotbal pe care o susținem amândoi. Mi-a atras atenția un comentariu în care spunea că antrenează o echipă de fotbal în Germania, din care fac parte mulți refugiați – era un răspuns la un alt comentariu, în care cineva critica venirea refugiaților în Europa.

Am vrut să-l cunosc ca să aflu mai mult despre lucrurile pe care le-a învățat de la jucătorii lui. Dar în Cluj, la o cafea, Cristi și Ioana mi-au vorbit timp de aproape două ore despre relația lor cu România: Ioana mi-a zis cât de mult rezonează cu oamenii, tradițiile și obiceiurile de aici, în timp ce Cristi a recunoscut că a fost o perioadă în care voia să-și schimbe cetățenia.

Mi-au povestit și despre discuțiile pe care le au între ei pe tema asta. I-am întrebat doar „Și…cum e acasă?”. Am înțeles atunci că textul meu nu va fi doar despre echipa pe care o antrenează Cristi, ci și despre relația lui și a Ioanei cu România: despre lucrurile care te fac să pleci din țară, dar și despre cele care te fac să îți petreci aproape fiecare concediu aici.

În Germania, relația mea cu orașul în care locuiesc Cristi și Ioana a trecut de la „CUM SĂ MAI VREI SĂ PLECI DE AICI?” (o întrebare reală, scrisă într-un mail către editor după prima zi) la „oamenii îți zâmbesc la tejghea când cumperi ziarul, dar e inconfortabil să bâjbâi după răspunsuri când vânzătoarea îți spune că nu poți plăti cu cardul decât dacă …(inserează un motiv pe care mai mult a trebuit să-l ghicesc, că nu a reușit să-mi explice nimic în engleză)”.

După jumătate de an în care am urmărit rezultatele unei echipe de fotbal germane din liga regională, în care am comunicat regulat cu Cristi și Ioana, în care am citit tot ce am putut despre țările distruse de război din care pleacă solicitanții de azil, după o a doua vizită la Lüneburg și după ce am tremurat înaintea unui apel de un sfert de oră în care a trebuit să vorbesc în germană, a ieșit o poveste despre bagajele de tot felul pe care le purtăm cu noi când plecăm de acasă. Și despre faptul că acasă poate însemna altceva, în funcție de omul pe care îl întrebi: acasă poate fi pe terenul de fotbal, într-un cufăr cu fotografii sau într-o farfurie de tablă pe care mâncam când eram copii.