Cum am câștigat alegerile

Din 1990 încoace, alegerile prezidențiale românești au fost mai mereu o afacere emoțională. Adesea s-au sfârșit cu un uriaș oftat de ușurare și au compensat pentru multe momente în care placiditatea și resemnarea au fost singurele sentimente ale unei populații dezorientate și rănite de un cinism pe care nimeni niciodată nu vrea să îl identifice […]

Din 1990 încoace, alegerile prezidențiale românești au fost mai mereu o afacere emoțională. Adesea s-au sfârșit cu un uriaș oftat de ușurare și au compensat pentru multe momente în care placiditatea și resemnarea au fost singurele sentimente ale unei populații dezorientate și rănite de un cinism pe care nimeni niciodată nu vrea să îl identifice ca atare.

Teoria asta se verifică inclusiv în cazul lui Ion Iliescu, cel care mai târziu avea să fie acuzat de crime împotriva umanității. Fostul președinte „a salvat țara de extremism” într-un final de an 2000 gri și lipsit de adrenalina de la precedentele alegeri prezidențiale când, pentru prima oară în multe zeci de ani, în România se producea un transfer pașnic de putere. Confruntat cu un Vadim Tudor ieșit parcă dintr-o operetă a unui autor suprarealist dependent de metamfetamină, Iliescu reușea cumva să se reabiliteze în ochii populației urbane românești pentru a-și duce la capăt un mandat decent și fără tulburări majore.

Am asistat la întâmplările din acel sfârșit gri de an ca proaspăt debutant în presă și vor rămâne mereu cu mine câteva figuri tulburate ale unor foști miniștri privindu-și, din interiorul staff-urilor de campanie, irelevanța în ochi. Se ascunseseră cu toții în spatele unui om care decisese brusc că a fost învins de sistem și renunțase să mai candideze pentru al doilea mandat. Decizia de atunci a lui Emil Constantinescu îi lăsase fără o legendă care să îi justifice. Uitându-mă la ei nu reușeam să le înțeleg deloc, deloc grimasele. Unii dintre ei râdeau, alții își schimbaseră vizibil culoarea tenului. Aș fi pariat pe tăcere, tristețe și jenă, dar ceea ce vedeam era mai degrabă un soi de încrâncenare a impostorului ajuns la capăt de linie. Ca niște jucători de cărți părăsiți de noroc, păreau mai degrabă stupefiați de întorsătura destinului. Oamenii cărora le iei poveștile au aceeași privire cu cei lăsați fără haine. Stupefiați, increduli, ridicoli.

Nouăsprezece ani mai târziu, povestea s-a repetat pe alocuri. Din nou avem un președinte salvator, din nou un pierzător de operetă. Sigur, Klaus Iohannis nu e Ion Iliescu (și asta e bine) iar Viorica Dăncilă nu e Vadim Tudor (asta e și mai bine). Dar coordonatele sunt cumva aceleași. Un val de emoție prefabricată – nu știu cum să o numesc altfel – a însoțit realegerea lui Iohannis pentru un al doilea mandat. Un președinte neiubit, dar cumva necesar după o derivă stupidă înspre autoritarism tâmp, autarhie și izolaționism care a scos, la un moment dat, sute de mii de oameni în stradă.

Dacă vă uitați înapoi la toate luările de poziție ale influencerilor sau prietenilor o să vedeți că argumentele în favoarea câștigătorului sunt împrumutate din istoria recentă. O să descoperiți că raționamentele sunt un soi de remix de clișee civice și judecăți utile așezate pe un blat de teamă venită din trecutul recent. Schimbul de generații a însemnat inclusiv faptul că la aceste alegeri s-au prezentat români care, în acești ani, au avut, pentru prima oară, contact cu fantomele anilor ’90. Au văzut și nu le-a plăcut.

Stânjeneala și furia provocate de mustața mincinos-arogantă a lui Liviu Dragnea au fost sublimate în vot. Biata doamnă Dăncilă a fost în tot acest peisaj doar un avatar torturat de staff, de opinia publică și propria-i incapacitate de a refuza cadoul batjocoritor al istoriei.

Pentru o bucată de timp am urmărit toate lucrurile astea alături de echipa de campanie a unuia dintre candidații care nu au intrat în turul doi, Dan Barna. Campania electorală văzută de pe cealaltă parte te ajută să cunoști România dintr-o perspectivă altfel inaccesibilă. O țară mai complicată decât îți dădeai voie să bănuiești, locuită de oameni cu judecăți mai subtile decât se văd dintr-un București care trage concluzii prea repede.

Sărăcia din sud pune pe fețele oamenilor un soi de resemnare încrâncenată. Te uiți la ei, îi asculți și îți dai seama că în 2019 distanța dintre noi și noi e uriașă. Găsești prin județele Olteniei oameni care au demisionat demult din societate și navighează prin viață după o busolă proprie, care întotdeauna îi conduce în afara timpului. 2019? De ce nu 1994, 1952, sau 1867? Care e diferența?

Între visele burgheziei urbane românești și coșmarurile abandonaților din Gorj sau Olt nu există poduri. Iar apa e adâncă.

Descoperi apoi ceea ce nu pot numi altfel decât prosperitatea absenților. Asta e vizibilă mai ales în zone cum e Bucovina. Prin ceața câte unei dimineți de toamnă zărești toate casele acelea frumoase, unele aflate încă în diverse stadii de construcție, despre care afli că nu vor fi probabil niciodată locuite. Un soi de asigurare a celor plecați, o tentativă disperată de salvare a identității. Oameni care s-au dus în străinătate, dar continuă să trimită bani în țară cu gândul la un viitor în care își vor relua viața exact din punctul în care au lăsat-o. Între tine și tine e alt pod care nu există. Dar nu te oprește nimic să speri. Și să votezi – numărul celor care au făcut-o în străinătate la aceste alegeri e peste orice așteptare.

Mai vezi și un soi de suficiență frustrată în Transilvania. Deși e regiunea în care statul român a investit cel mai mult în infrastructură, nemulțumirea oamenilor e vie și activă. Interpretată ca factor de progres, această insatisfacție permanentă a ardelenilor e probabil una dintre principalele explicații pentru situația mai bună a regiunii. Ardelenii sunt mulțumiți doar când apelează la veșnica și obosita lor comparație cu celelalte zone ale țării. Spre deosebire de sud însă, sunt mai puțin fataliști.

Nu e totul gri. Călătorind prin țară, descoperi oameni, businessuri, comunități care funcționează așa cum ar funcționa oriunde în lumea civilizată, în România „normală” cum îi place fostului și actualului președinte să spună. Printre ciclurile noastre de indignare de o zi-două, uităm să mai fim atenți și la astfel de lucruri, la România care se dezvoltă și devine din ce în ce mai complexă și tolerabilă.

Nu am spațiu suficient pentru a exemplifica toate lucrurile despre care am scris mai sus. Am să povestesc totuși o mică întâmplare care m-a ajutat cumva să înțeleg mai bine nevoia de povești și explicații complexe. Am s-o numesc „întâmplarea cu pisica”.

Pe la sfârșitul lui octombrie suntem în Aiud, pe drum spre Alba Iulia. Stafful de campanie decide să facă o scurtă oprire într-un soi de piață cu de toate. E dimineață, e frig și picură. Candidatul n-are o problemă cu condițiile meteo, cum n-are nici cu programul infernal de campanie – începe la ore inumane, se termină la ore care nu există, și în fiecare noapte dormim în alt județ. (Pentru cineva din echipă uneori primul gest al zilei era consultarea Google Maps, pentru a-și aduce aminte repede unde se află.)

În timp ce candidatul și voluntarii discută cu oamenii de prin piață, îmi caut ceva de făcut. De sub taraba lângă care stau iese o pisică cu mutră de cerșetor impertinent. Doamna de după tarabă mă asigură că nu e a ei. O iau în brațe, impertinenta dă de căldură, iar eu mă simt vinovat dacă o las jos. O plimb așa cu mine o vreme până când o văd și alții. Cerșetoarea e mutată de la un om la altul până când ajunge și la candidat care se amuză un pic cu ea, după care se întoarce la lucruri serioase.

Cineva din staff face râzând o poză care, deloc surprinzător, ajunge pe internet. Reacția vine instant. „Pfoai, a scos pisica.” Facebook e plin de meme-uri. Într-unul dintre ele, pisica ține în brațe candidatul. Se nasc tot felul de discuții despre strategia campaniei și despre momentul ales pentru scos pisica. Votanții altor candidați se declară emfatic dog people. Unul dintre concurenți construiește repede o frază în care metaforizează chinuit bietul animal pentru un atac slăbuț. Înapoi în autocar, candidatul descoperă furtuna de pe internet la care contribuise involuntar.

Încă râd amintindu-mi explicațiile savante ale unei bune părți a comentariatului românesc. Trebuie totuși să dezamăgesc proaspăta știință a pisicologiei; felinologii români au reușit cumva să facă dintr-un accident o conspirație.

Revenind la poza mare, cele două luni pe care le-am petrecut într-o campanie electorală m-au învățat un lucru: lupta, dacă e vreuna, nu e despre un partid sau altul, despre un președinte cu aer de monarh provincial sau un premier-accident, ci despre autonomia individuală în interiorul unei societăți care nu știe să gestioneze așa ceva.

Mulți dintre noi au reușit să și-o obțină. Problema e că nu suntem încă suficient de mulți.

Nu Iohannis a câștigat aceste alegeri. Nici Dăncilă nu le-a pierdut. Aceste alegeri au fost câștigate de oricine a reușit ca în cele două tururi să țină seama că încă trăim într-o societate construită după modelul rock, paper, scissors: emoția învinge rațiunea, rațiunea învinge cinismul, cinismul învinge emoția.

Teodor Tiță a lucrat la BBC, TVR și Europa FM. În această toamnă a fost consultant de comunicare în campania pentru alegerile prezidențiale.

Fotografie de Roxana Tănăsachi

Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *