Cum arată viața unei femei care s-a născut odată cu România post-comunistă?

Alina Dumitrescu e de-o vârstă cu România post-comunistă și încă se caută în maldărul de posibilități care îi creează FOMO.

Alina Dumitrescu este singura rămasă în birou la șase seara într-o joi de la începutul lui noiembrie. Stă cu ochii în Photoshop și caută să includă niște citate semi-amuzante despre IT-iști într-o grafică de tapet pentru un spațiu de birouri. If ITs not fun, it wont be done e unul dintre cele alese de clientul care vrea un refresh vizual în spațiul de lucru. Afară, strada flancată de mașini din nordul Bucureștiului e luminată de cabinetul stomatologic încă deschis la parter. Alina are părul strâns la ceafă într-o coadă care se încovoaie ca un coc de balerină, ochi mari și zâmbet de reclame, când nu-l afișează din complezență. Într-o mână ține mouse-ul, în cealaltă strânge șervețelul care i-a ținut la distanță pe colegii speriați de răceală.

People always underestimate how hard this is”, spune în timp ce caută pe Google imagini de stoc cu hexagoane și romburi, ca să nu le deseneze de la zero într-un program, apoi să le exporte și să le prelucreze în altul. Din boxe se aude 50 Cent, pentru că numai hip-hopul și a treia cafea o mai țin energică după masa de prânz.

Alina este de-o seamă cu democrația din România; face 30 de ani pe 23 decembrie 2019. E arhitect și lucrează într-un studio care amenajează spații de birouri, de la gri la cheie. Are propriul SRL și-și facturează munca, are opțiunea de a lucra și freelance, de-acasă sau de la birou. E prinsă între dorința de a deveni un star în arhitectură și a trăi fără regretele pe care le-a simțit în glasul multor oameni crescuți în comunism: ba că n-au plecat din țară când trebuia, ba că nu și-au cerut drepturile, ba că au rămas în relații toxice.

Bunicii care au crescut-o au fost oameni simpli, alfabetizați în comunism, muncitori în fabrică aproape toată viața. Părinții ei au făcut-o târziu, după 30 de ani, iar dacă anii de tranziție n-ar fi distrus industria grea, probabil ar fi rămas și ei în întreprinderile în care lucrau ca ingineri. Față de generația părinților ei, Alina a schimbat deja patru joburi în cinci ani, fără să numărăm și stagiile de practică. De doi-trei ani își repetă că nu statul peste program sau ecuațiile extra din școală sunt amintirile pe care le vrea, ci momentele cu oamenii; ăia pe care chiar ți-i dorești în jur.

Vrea să fie și un bun profesionist, și să deseneze, și să cânte la pian, să fie și cercetător, să salveze animale și să deschidă un adăpost, să învețe să facă dulcețuri și să grădinărească, să aibă și o perioadă scurtă de casnică în care să organizeze lucrurile în casă; să treacă prin toate rolurile, să experimenteze, să învețe cine e și cine poate fi. Deși se pricepe mai bine la proiectare decât la căutare de sine, ăsta e proiectul ei.


Alina este convinsă că n-o să rezolve problema tapetului astăzi – și nici nu arde vreo urgență – așa că închide laptopul, bagă agenda neagră în geantă, pune ochelarii de soare în toc, ia rucsacul în spate, geanta în mână și speră să nu uite nimic, că mâine-i hotărâtă să-și țină răceala în casă. Iese din clădirea de birouri și traversează spre stația de autobuz, unde are de ales din mai multe opțiuni – una mai simplă, alta ceva mai alambicată, niciuna mai scurtă de-o oră oricum. Dacă apare autobuzul 182, merge cinci stații până la Piața Victoriei, de unde ia metroul până acasă. Dacă vine 282, merge două stații, schimbă autobuzul și mai merge patru până îl schimbă a treia oară. De la mijlocul lui octombrie, de când lucrează în Floreasca, se tot chinuie să scurteze ruta. A încercat și altă variantă cu un singur schimb de mijloc de transport, dar a simțit că-i mai ies niște fire albe așteptând în coloană.

Uneori, nici pe drum nu renunță la amenajări interioare. A trecut de nivelul 1.000 pe Home Scapes, un fel de Candy Crush cu misiuni de renovare a caselor, care îi antrenează ochii când n-are stare să asculte doar muzică pe Spotify, de la Florence + The Machine, până la Disclosure sau Subcarpați, câteodată jazz. Din reflex deschide Biziday, să vadă ce s-a mai întâmplat. Indiferent cu ce ajunge în cartier, mai merge vreo 10 minute pe lângă case cu etaj și balcoane deschise cu vibe de secol XX. Dacă întrebi un bucureștean care-i cel mai frumos cartier din Capitală, sunt șanse mari să-ți spună Cotroceni – un loc în care n-au ajuns nici buldozerele, nici blocurile comuniste.

Alina locuiește într-o garsonieră din casa interbelică a tatălui ei, care stă la mansardă cu actuala lui soție și fiul lor. Au intrări separate și chiriași la parter, iar urmele fostei grădinițe care-a funcționat până acum trei ani și ceva în jumătate de casă sunt încă acolo – Mickey și Minnie Mouse de-o parte și de alta a intrării, câteva litere colorate pe fațadă, un nor pictat pe geamul de la unu.

„Ce face băiatul meu?”, spune când intră în casă și dă de Musu, motanul ei cu blana ca un cojoc alb-negru, care se lipește de toate hainele. „Ești un grăsuț, recunoști că ești un grăsuț?”

Filosofia amenajării garsonierei ei a fost simplă: să-i încapă tot universul. Și patul, și biroul de lucru, și măsuța de machiaj, și colțul de citit; să n-aibă linii drepte, minimaliste, între care se vede deranjul și când lași pijamaua pe marginea patului; să fie musai cărți – chiar dacă asta înseamnă să se întindă din bibliotecă până pe pian, pervaz și masă – și artă, pictură în general. Are-n cameră cinci tablouri pictate de tatăl ei – clădiri în culori vii și ape line, tușe armonioase care o relaxează și inspiră. Îl ajută să le vândă pe Etsy – oricum nu-și permite să dea 500 de euro pe artă –, așa că le împachetează pentru Poșta Română când apare vreo comandă.

La 30 de ani, Alina e arhitect și locuiește cu pisoiul Musu într-o casă interbelică din București. Când nu proiectează, citește cărți în paralel, exersează la pian și iese cu prietenii.
Alina ar vrea să proiecteze ansambluri de locuințe colective, să protejeze clădirile de patrimoniu, să deschidă un adăpost de animale. Vrea să conteze în societate, dar nu simte niciodată că face suficient.

Ca să-și asigure independența totală, și-a făcut din balcon chicinetă, iar zilele încep mereu cu cafea, la French press sau moka. Abia acum doi ani s-a îndurat să cumpere o pianină, la care exersează mai des când viața pare bună și notele se leagă deasupra clapelor. Își ridică uneori moralul mișcând litere ca-ntr-un puzzle pe o tăbliță pentru citate. You are the result of 2.000.000 years of uninterrupted success. Act like it. a stat deasupra fotoliului aproape un an, cât s-a simțit cam depășită de situație la fostul job. A schimbat mesajul la curățenia de iarna asta, inspirată de Pinterest: May your vibes shift the whole damn frequency of the room when you walk in. Îi amintește că ține de ea să fie pozitivă și motivată.

Pentru că are nasul înfundat și ochii grei, pune apă la fiert pentru ceai și rămâne de văzut dacă citește din vreo carte. Are mereu cel puțin două-trei începute – în funcție de ce are chef. Acum se învârte între Lupul de stepă – pentru că literatura e prima opțiune când vrea să se desprindă de o zi de muncă –, Jurnalul unei fete greu de mulțumit – în care autoarea Jeni Acterian e ușor de devorat, iar lumea interbelică îi e dragă din copilărie – și Orașul fericit, o carte care o ajută să se gândească la soluții pentru problemele de urbanism ale Bucureștiului, pe care o deschide când are mintea ceva mai limpede. Cu toată moleșeala ceaiului cald, cărțile rămân pe raft în seara asta. Răceala i-a câștigat dreptul la smotocit pisoiul și lenevit în pat.

Alina era în burta mamei când au început revoltele de la Timișoara. Cornelia Dumitrescu împlinise 34 de ani de două luni și era prima sarcină pe care reușise s-o păstreze, după două avorturi spontane. Soțul ei, cu care s-a căsătorit în anul III de facultate, asculta Europa Liberă la două noaptea, când desena felicitări de Crăciun pentru un ban în plus, și făcea mișto de regim chiar și la muncă, unde lucra ca inginer proiectant în construcții. Șeful îl chema des în birou să-l întrebe „dacă a înnebunit definitiv”. Aurelian Dumitrescu, un bărbat mărunt cu mustață, îl asculta și a doua zi o lua de la capăt. „Doar cu umor puteai supraviețui în comunism.”

De la radio au aflat că ceva se întâmplă în vestul țării. Cu jumătate de inimă se temeau, cu jumătate sperau să ajungă Revoluția și la București; o simțeau ca pe-o șansă la libertate. Se făcuse 21 decembrie când Nicolae Ceaușescu le-a vorbit bucureștenilor de la balconul Comitetului Central, iar institutul la care lucra tatăl Alinei a încuiat ușile, ca să nu plece angajații în Piață. A doua zi, orașul fierbea. „Veniți și apărați-ne, ne atacă teroriștii!”, auzea Cornelia la televizor, unde se zvonea că-s zeci de morți. Afară, soldați și tancuri patrulau pe străzi.

Aurelian era în oraș când s-au întețit contracțiile soției, așa că a găsit-o cu bagajul făcut pentru maternitate când s-a întors, spre dimineață. Au aflat apoi că umblatul pe afară fusese un avantaj, pentru că doar așa l-au convins pe vecinul cu mașină să-i ducă la spitalul Polizu, în zona Gării de Nord. Acesta auzise că sunt tancuri în stradă și s-a lăsat convins să-i ducă abia când a înțeles că Aurelian stătuse toată noaptea afară și învățase care-s drumurile sigure, care-s de evitat.

Mama ei ține minte și acum lumina stinsă din salon – ca să nu fie ținte pentru lunetiști –, interdicția de a folosi apa, pentru că se zvonea că e otrăvită, și sunetul cu care s-a înfipt un glonț în tocul ușii alăturate. Astăzi se gândește că atmosfera incertă a zilei de 22 decembrie i-a declanșat de fapt nașterea, așteptată inițial după Crăciun. Soțul ei a aflat de la asistente că are o fetiță, pentru că spitalul devenise un soi de fortăreață, în care doar ele intrau cu pachete de la familie și ieșeau ca să dea vești. Bucuria venirii pe lume a unui copil extrem de dorit era îngrădită de sentimentul că tensiunea din stradă e prea mare ca să nu explodeze violent.

Data de naștere a făcut-o pe Alina să se simtă specială în copilărie, când părinții-i povesteau cât se mai trăgea asupra spitalului când ea scâncea pentru prima dată. Deși nu i-au atribuit vreo simbolistică zilei de 23 decembrie, Cornelia s-a gândit înainte de naștere că fiica ei va trăi într-o lume liberă. Granițele acestei lumi noi n-au fost însă clare din prima. La aproape o săptămână de la naștere, încă era periculos să mergi pe străzi, încă plutea o stare de incertitudine.

Pentru că amândoi munceau, pe Alina au dus-o încă de la șase luni la bunicii materni din Sinaia. Anii ’90 au venit cu disponibilizări și fluctuații mari de inflație (de la o rată de 1,1% în ’89 la 256,1% în ’93), care-i permitea mamei să cumpere doar trei sacoșe cu mâncare dintr-un salariu. În cazul familiei Dumitrescu, tranziția a venit și cu o separare în ’93.

După 21 de ani trăiți în București, după 18 de căsnicie, după patru ani de vizitat copilul la fiecare final de săptămână, Cornelia s-a despărțit de soțul ei și s-a mutat înapoi la părinți, unde și-a reluat viața de la zero. Din cercetător în domeniul silicaților s-a transformat în ghid la Castelul Pelișor, apoi în muzeograf și șef de secție la Peleș. Copilul a devenit principala ei preocupare. Pentru ea, cel mai greu a fost s-o audă pe Alina spunând „înseamnă că n-am fost cuminte”, atunci când n-a primit bicicleta cerută într-o scrisoare lui Moș Crăciun, pentru că Moș Crăciun nu și-a permis-o. Patru oameni au trăit dintr-un salariu și două pensii mici în anii de tranziție, pe care Cornelia nu-i vede nici azi încheiați.

Deși n-a existat o discuție de lămurire cu părinții ei despre divorț, Alina a pus singură lucrurile cap la cap din ce vedea și asculta în casă, când mama vorbea cu bunicii ei, pe care i-a avut alături până în liceu. A avut grijă atunci să fie mai cuminte, ca să n-o supere și ea pe mama, însă viața de zi cu zi nu s-a schimbat. Tatăl ei a continuat să o viziteze chiar și după divorț – rămânea peste weekend, venea de ziua ei și uneori mergeau împreună la mare sau la expoziții de pictură în București. Abia în clasa a VIII-a, într-o excursie la Grădina Botanică din Capitală, a început să se gândească la cum ar fi fost viața ei dacă părinții nu ar fi divorțat. Urma să intre la liceu și a lovit-o gândul că probabil ar fi făcut școala de la bun început în București și nu ar fi avut aceiași colegi sau profesori, ci alt mediu cu totul.

Dar viața ar fi putut fi în orice alt fel oricum, nu?

Alina a crescut încă de la șase luni la bunicii materni din Sinaia. Mama ei s-a întors în orașul natal când a decis să se separe de soțul, când fetița lor avea patru ani. De atunci, Alina a devenit preocuparea ei principală. Fotografie din arhiva personală.
A avut 10 pe linie toată școala generală și a trăit crezând în meritocrație, în ideea că succesul vine doar după foarte multă muncă. Fotografie din arhiva personală.

Alina este sigură că succesul vine după multă muncă, nu prin scurtături. „Mama mi-a băgat în cap cultura muncii și, deși în liceu au fost tot felul de exemple care mi-au arătat că sunt oameni care n-au muncit și poate au mult mai mult, am rămas la ce am învățat. Și acum am mindsetul ăsta.”

Scopul mamei era să-i ofere șansa la tot ce era mai bun, iar uneori asta însemna să dea din coate și s-o mute de la o clasă de-a IV-a în care învăța doar franceză și colegii-i păreau slabi, într-una mai bine văzută, în care se preda engleza și învățătoarea era printre cele căutate de părinți. Alina a avut 10 pe linie toată școala generală și puțini prieteni, pentru că răcea des și stătea mai mult pe-acasă. N-a prins nici înscrierile în echipele de baschet sau handbal, unde mama ei oricum n-ar fi lăsat-o, pentru că transpira, răcea și o lua de la capăt.

Lucrurile au început să se schimbe la final de gimnaziu, când colegii și-au dat seama că Alina e „de treabă” – adică îi lăsa să copieze și le șoptea –, chiar dacă învață bine. Scopul ei era cunoașterea, indiferent câți mai ajungeau la ea.

A fost dintotdeauna intrigată de case. Abia aștepta să fie chemată în vizite, ca să le vadă și pe interior. Ține minte cât s-a mirat când a văzut prima oară un demisol și a înțeles că oamenii pot locui acolo, unde podeaua e sub pământ și ferestrele sunt scobite în asfalt. Crede că fascinația asta i s-a tras de la toate vizitele la Peleș și Pelișor, unde era răsfățata ghizilor și avea acces în toate cotloanele închise publicului. Cum a fost dulapul în care-și ținea regele Mihai dulciurile, așa intuia o supraveghetoare. Alinei i s-a părut posibil – încă mirosea a ciocolată elvețiană.

Simțul estetic îl avea oricum și îl practica la fiecare pas – ba de Crăciun, când împânzea casa cu ghirlande colorate și împodobea bradul, ba când născocea 20 de ținute de păpușă dintr-o singură căciulă de Moș Crăciun manevrată cu degetele, ba când muta mobila prin casă. Era probabil moștenit de la tatăl ei, care a pictat până la 17 ani, a fost fotograf de presă după Revoluție și s-a reapucat de pictură la pensie. Pentru Alina nu s-a pus problema să-și dea seama ce vrea să facă în viață în funcție de lucrurile la care era bună; era bună la toate, dar iubea matematica și desenul, așa că arhitectura a devenit rapid singura opțiune. Chiar dacă nu a fost încântată, mama ei a susținut-o. Și-ar fi dorit să facă mai degrabă informatică – ceva care să-i asigure un job stabil și bine plătit, să nu fie nevoită să schimbe domeniul pentru că se prăbușește vreo industrie, așa cum i s-a întâmplat ei.

Susține jurnalismul care aduce oamenii împreună.

Alina este în București din 2008, când a început facultatea de arhitectură. Mama ei nu-și permitea s-o țină în chirie, așa că varianta cea mai simplă a fost să stea la tatăl ei, alături de actuala soție și fratele ei vitreg, după ce oricum venise weekend de weekend un an la pregătire. Mutarea a fost un fel de maturizare; o trecere în afara granițelor trasate de mamă, care devenise mai restrictivă decât i-ar fi plăcut la majorat. Îi impunea să vină acasă la nouă seara chiar și în vacanța de vară, și-i condamna anturajul de fete cu care se plimba prin oraș, deci irosea timp de stat în bibliotecă.

În Sinaia, Alina era premianta, copilul cuminte și singuratic. La 150 de km distanță, a aflat că are opțiunea să se redescopere. Oamenii abia o cunoșteau, interacțiunile porneau de la zero, etichetele nu se lipiseră încă. „Mi se pare foarte sănătos pentru un individ să plece de acasă. Pentru că indiferent unde stai, la cămin sau în chirie, îți formezi un safety net format din locuri și oameni, și în momentul în care pleci undeva necunoscut, ai ocazia să te redescoperi puțin”, spune Alina despre începutul proiectului de sine, încă în lucru. „Pentru că avem tendința să rămânem fixați într-un mod de a privi un om; că-l știi de mai mult timp și știi că e introvertit, spre exemplu. Și de la un punct încolo omul poate nu mai e introvertit, dar tu nu-ți dai seama și îi blochezi posibilitatea de a deveni altfel.”

Și tatăl ei a observat asta la ea. Preocupată să nu iasă prea mult din rând și atentă la ce zice lumea, Alina avea multe straturi de dat deoparte ca să descopere că era puțin mai aventuroasă, mai capabilă să accepte o invitație în Vama Veche de 1 Mai primită cu o seară înainte, mai dornică să experimenteze, mai mult decât o fată care învață bine.

Alina s-a angajat la două luni de la absolvire și după încă două câștiga deja 2.500 lei, aproape dublu față de mama ei, muzeograf la Peleș. Făcea proiectare și trăgea speranță c-o să dezvolte departamentul de arhitectură al firmei, care făcea mai mult design de interior pentru spații de birouri, însă mediul de lucru s-a dovedit nepotrivit. Șeful ei era un specialist de la care avea multe de învățat, dar care nu știa să se poarte cu oamenii. Mergea doar el la întâlniri, nu transmitea toată informația mai departe, și-apoi spunea că nu-i bine ce face; îi cerea să cheme curieri când avea predare și se plângea de munca ei de față cu oamenii pe care ea trebuia să-i coordoneze; le spunea să-l sune dacă au vreun dubiu decât să greșească, iar când îl sunau, se enerva.

„Nu știai niciodată când o să înceapă să urle; se înjura cu furnizorii, pleca din birou bine-dispus și se întorcea tunând”, spune Alina. „Se contrazicea tot timpul.” A plecat de acolo după vreun an și jumătate în care n-a ajuns niciodată mai devreme de opt acasă, de câteva ori chiar în prag de 10. Nu apuca nici să-și vadă prietenii, nici să iasă la întâlniri. „Mi-am dat seama că tot ce făceam era să mă duc la muncă și să ajung acasă și să nu mai fac nimic pentru mine. Și cred că am avut experiența asta în care mi-am dat seama ce ar însemna o viață în care you only pursue the career și că nu e suficient pentru mine.”

O vreme a rămas freelancer și a lucrat la un studio de design cu două fete pe care le cunoscuse la fostul job. A plecat apoi în Milano cu un stagiu Erasmus for Young Entrepreneurs, unde s-a relaxat și s-a bucurat de boemia orașului. S-a gândit și cum ar fi să rămână acolo, dar și-a dat seama că i-ar lua câțiva ani buni să ajungă unde era deja în țară – cu niște clienți, cu niște furnizori, cu niște contracte.

Să înceapă de la zero suna înfricoșător.

După trei luni s-a întors la proiectele de la studio – care erau mai degrabă de design interior și mai puțin de arhitectură – și a început s-o îngrijoreze că se plafonează, că trecuseră vreo patru ani de la terminarea facultății și ea lucrase mai mult pe interioare, că nu avea destulă experiență pe șantier. Se lăsase dusă de conjunctură și nu decisese strategic niște drumuri, așa că a intrat pe o platformă de joburi și a găsit unul care suna bine: proiecte mari de arhitectură în Germania, la o firmă cu sediu și în România.

A prins o ieșire de lucru pe șantier în Frankfurt, a lucrat câteva luni pe un proiect care nu s-a mai semnat, și-apoi a rămas de umplutură pe diverse proiecte în care muta stâlpișori. A început să se gândească să plece după niște discuții despre întârzierile ei de dimineață, deși compensa stând cu o oră-două peste program. S-a convins că trebuie s-o facă când a văzut care erau prioritățile amenajării unui alt spațiu de lucru – cumpărarea de lămpi cât mai ieftine, fără grijă pentru confortul angajaților care urmau să muncească într-un subsol întunecat. După toate astea, condițiile la următorul job au fost clare: flexibilitate – fără semnat condica la intrare la nouă dimineața, libertate – să poată lucra și la proiectele proprii, încredere – să-și planifice timpul în funcție de deadline-urile echipei și să meargă pe șantier.

Alina este recunoscătoare când ajunge pe șantier și la întâlnirile cu clienții. Șantierul îi dă senzația că ideile ei chiar se întâmplă. „Când ți le imaginezi, sunt spațiile în capul tău. Când te duci acolo, ești tu în spațiul respectiv. Se schimbă raportul.” E și-un prilej să se amuze, pentru că muncitorii rar iau în seamă o femeie tânără care le spune că n-au pus priza unde trebuie, că nu-i drept peretele, că au acoperit trapa de vizitare din tavan. Observă asta și-n discuțiile cu furnizorii, care se miră când văd că se pricepe la materiale. „Da, dar prinderea asta trebuie făcută prin plafon…”, încep obiecțiile de obicei, la care ea răspunde calm. „Da, dați gaură în plafonul fals și prindeți direct în placa de beton.” „Aaa… așa să fac, nu? Așa v-ați gândit…”

Discuțiile cu clienții sunt ocazia ei de a înțelege cum pun oamenii problema, ce-i face să tresară și ce nevoi au, chiar și când nu știu să și le exprime. Îi place să facă randări – adică să construiască amenajări fictive pe calculator – pentru că i se pare un soi de magie: „O să te fac să vezi ceva ce nu există, dar va exista în viitor, dacă faci ce-ți spun eu”. O entuziasmează proiectele care o provoacă să facă ceva diferit, cum s-a întâmplat la amenajarea a două apartamente pentru care clienții au avut și buget, și curaj să experimenteze. Pentru unul a construit un soi de podium în living, ca să se bucure omul de parcul Herăstrău și când stă la masă, pentru altul un duș cu uși din sticlă în care poate intra direct din dormitor. I-ar plăcea să proiecteze ansambluri de locuințe colective, de care noi nu prea avem altfel decât în formă comunistă, cu blocuri înșiruite și petice verzi. Își imaginează că s-ar mula pe dorințele locatarilor și ar crea spații personalizate, cu sere interioare, cu grădini pentru aniversările copiilor, cu posibilități de socializare. A învățat în facultate că gardurile înalte și rândurile de zăvoare la poartă nu ajută spiritul de comunitate.

Când vine vorba de modele în carieră, se uită cu admirație la Santiago Calatrava, un arhitect-sculptor-inginer-structurist care-i pare universal. Clădirile lui sunt o combinație de nave terestre și spațiale, cu bolte ca niște încruntături, alungiri ca niște aripi, toate realizabile și nemaivăzute. Țelul Alinei e să ajungă șef de proiect într-un birou mai mare de proiectare – să aibă viziunea de ansamblu, să decidă conceptul, să se adapteze în funcție de ingineri și client, să aibă versatilitate și ultimul cuvânt de spus. Crede că acolo ar avea mai mult loc de experimentat și o șansă să inoveze. Acum niște ani ar fi zis că trebuie să mute stâlpișori într-un birou mare, cu un mentor remarcabil, ca să ajungă acolo. Astăzi crede mai degrabă într-o creștere organică, în care își urmează drumul și nu-și negociază viziunea. De-aia fuge de proiecte în care clientul știe foarte bine ce vrea și o caută doar ca să-i valideze ideile, nu s-o asculte ca expert.

Alina este conștientă că mai are timp să devină un „starhitect”. Are prieteni care au trecut de 30 de ani și-au povestit ce dificil a fost pragul ăsta pentru ei – i-a apucat tristețea, au plâns la volan gândindu-se la ce au făcut până acum cu viața lor. Ea s-a poticnit în aceleași gânduri ceva mai devreme. Terminase facultatea de un an, avea 25 și simțea că-i prea mare distanța față de ce-și imaginase în adolescență că va fi. „Când eram mică, mă imaginam at the top of my game. Nu știam neapărat ce o să fac, dar mă imaginam foarte tare, că o să am propria mea firmă, că îi cumpăr maică-mii casă la Sinaia să o mut din apartament, că o să am mașină; și de fapt la 25 de ani aveam un job bine plătit pentru nivelul meu de experiență, dar nu puteam să-mi permit să-i cumpăr maică-mii o casă.”

Gândea toate astea și pentru că locuia în București, locul în care a simțit constant presiunea de a realiza lucruri. Peste tot ți se spune – mai clar sau mai subversiv – că poți să faci mai mult. Dacă ai făcut ceva într-un anumit timp, data viitoare poți să faci și mai bine, și mai repede. Ca la maraton.

Și-a dat seama însă că mare parte din presiunea asta o pune singură pe sine. „Că vreau să fac multe lucruri și mereu am impresia că dacă o să mă organizez mai bine și o să fiu mai eficientă, o să-mi iasă. Dar am început să încerc s-o las mai moale, pentru că nu e o cursă de viteză.” Vorbind cu una dintre prietenele ei care are o afacere de succes, muncește mult, se trezește dis-de-dimineață, merge la sală și pare superwoman, și-a dat seama că are un istoric periculos, pentru că a crescut cu poezia premiantului – dacă ai luat o notă bună, foarte bine, data viitoare să iei una și mai bună; dacă ai terminat de învățat, foarte bine, să lucrezi și în plus. Cu timpul, și-a dat seama că munca nu o împlinește 100%, că sunt alte lucruri poate mai importante – să ai o relație, un partener cu care te înțelegi, niște prieteni cu care chiar vrei să împărtășești experiențe.

În paralel, presiunea care a apărut de doi-trei ani este din partea familiei din Sinaia. „Mama îmi tot zice de vreo doi ani că mă apropii de 30 și că ea vrea un nepot, mătușile întreabă «când te măriți și tu, să venim să jucăm hora la tine la nuntă?», iar eu sunt smile and wave.” Alina crede că odată cu capitalismul anilor ’90 a venit și un val de emancipare, manifestat mai ales la femei, care nu doar că nu mai aleg să se mărite și să facă copii la 30 de ani, ci chiar resping ideea. „Femeile și-au afirmat cumva independența și o cale către independența asta a fost cariera, să achieve things for yourself, care cred că e un marker de statut mult mai relevant pentru femeile de vârsta mea – și peste 30 – decât măritatul și copilul. Și disponibilitatea de a face compromisuri e mult mai mică. Dacă ești cu o persoană care nu-ți place sau are un defect, ești mult mai repede tentat să zici, gata, next, decât să stai acolo și să te lupți. Asta am observat și la mine, și la alții.”

Deși nu a atribuit vreo simbolistică zilei de 23 decembrie, mama Alinei s-a gândit că fiica ei va trăi într-o lume liberă. Granițele acestei lumi n-au fost trasate clar din prima, iar Cornelia Dumitrescu crede că anii de tranziție nu s-au încheiat nici azi. Fotografie din arhiva personală.

Alina este un millennial mai tăcut în social media. Are conturile private, așa cum crede că ar trebui să rămână și viața personală a cuiva. „Față de alte generații, când ce spuneai sau făceai rămânea maximum în amintirea vecinilor când îți spălai rufele în public, acum tot ce pui pe Facebook rămâne veșnic acolo”, crede ea. Dacă ajungi totuși să scrollezi pe newsfeed-ul ei, vezi articole despre arhitectură și dezvoltare personală, fotografii din călătorii, picturi din atelierul tatălui ei și citate; unele motivaționale despre muncă: Work until you no longer have to introduce yourself și câteva sceptice, pe alocuri sarcastice, despre relații: Let it all go. See what stays.”, „Be as picky with your men as you are with your selfies. Până și desktopul laptopului îi amintește: If they act like they can live without them, let them, pentru că a trăit de mică după principiul „mai bine single decât prost însoțită”.

A crescut văzând oameni nepotriviți care se certau fără rețineri la mese în familie sau prin vecini, care nu se mai respectau, dar rămâneau împreună, și i-a fost clar că nu trebuie să ajungă acolo.

În același timp, asta i-a ciuntit considerabil răbdarea și disponibilitatea de a face compromisuri. Dacă lucrurile nu erau perfecte, prefera să plece decât să găsească o cale de mijloc. De ce să-și piardă timpul cu ceva ce nu merge, cineva care nu comunică, cineva care n-are ambiții? Era într-o relație la distanță când s-a întrebat, după o discuție, dacă nu cumva își alege mereu parteneri indisponibili – fie emoțional, fie fizic. A început atunci să scotocească mai mult în nesiguranțele ei – cum se comportă, cât se implică ea de fapt? Așa a ajuns la terapie acum vreo doi ani, după ce s-a tot gândit că trebuie să investească timpul și banii ăia ca să se înțeleagă mai bine.

Acolo a ajuns la concluzia că tiparele mentale care o încurcă vin din copilărie, de la despărțirea părinților ei. „La nivel subconștient, copiii au tendința să se învinovățească pentru ce se întâmplă în jurul lor. Și cumva la mine a apărut în subconștient această idee, că tata nu a rămas lângă mama din cauza mea, pentru că nu am fost eu destul de bună. Și atunci, ca adult, în relații, am început să recreez această situație, să caut bărbați indisponibili pe care să îi fac să devină disponibili și să rămână lângă mine, să îmi vindece această chestie din copilărie.”

De-atunci, a înțeles că are de ales, că fiecare trebuie să-și vindece singur rănile și ea nu poate decât să încerce să le rezolve pe ale ei. Pentru Alina de azi, succesul unei relații e o ecuație cu disponibilitate, răbdare și compromis de ambele părți. Adică să anunți dacă nu mai poți vorbi pe Skype la ora stabilită, să spui când te deranjează ceva pentru că ți-a apăsat butoane din trecut, să spui din prima că nu ești dispus să-ți schimbi tabieturile ca să mai acomodezi pe cineva în viața ta, să fii sincer.

Alina este într-o relație de aproape două luni cu cel care i-a recuperat motanul fugit pe geam la mijloc de septembrie. După ce a bătut la pas tot cartierul strigând după Musu, s-a lăsat convinsă de o prietenă să ceară ajutor pe Facebook. A pus o poză cu blănosul într-o valiză deschisă, 56 de oameni au dat share și la vreo două ore după a primit un telefon. „Cred că ți-am găsit pisoiul”, i-a zis Bogdan, un fost coleg de clădire de birouri, care a văzut anunțul fix când era într-un bistro din zonă împreună cu o prietenă.

L-au găsit peste stradă de casa Alinei, la vreo trei curți distanță, pe unde ea patrulase zile-n șir fără noroc. Alina le-a mulțumit o dată la o cafea, le-a mai mulțumit o dată la un ceai, până mulțumirile au devenit conversații lungi cu Bogdan, pe Facebook și în cafenele. De atunci pleacă împreună în mici excursii de weekend, se descos unul pe altul, joacă table și descoperă că foamea le subțiază răbdarea, așa că mănâncă des în oraș și gătesc acasă măcar o dată pe săptămână; pulpe de pui cu mazăre, ciorbă de văcuță, uneori ardei umpluți – ca într-o cursă despre cine impresionează mai repede pe cine.

Lui Bogdan, care e project manager într-o firmă de IT, îi plac seriozitatea ei și aerul că poate învăța orice dacă își bate capul. A rugat-o mai mult în glumă să se gândească la un proiect pentru renovarea băii și balconului lui și în câteva zile a și venit cu niște linkuri cu propuneri – culori pentru gresie, sugestii în funcție de cum pică soarele pe elementele din decor. Chiar dacă Alina e mai mică decât el cu vreo șase ani, îi place că simte că are de învățat de la ea, fie că îl oprește pe stradă să-i arate crăpăturile de seism pe clădirile de pe Calea Victoriei, fie că-i explică de ce niște motive decorative nu se potrivesc cu o carpetă expusă în Peleș.

Schimb pe schimb, și el încearcă s-o învețe câte ceva – să-și exprime mai des nemulțumirile, să nu le mai strângă ghem în stomac. Bogdan crede că Alina tinde să fie people pleaser dintr-un automatism căpătat în copilărie, când încerca să nu supere nici pe mama, nici pe tata, ca orice copil crescut cu părinții despărțiți, așa cum a fost și el. I se pare că locul ei ca arhitect e definit, iar acum își caută rolul în societate. Se gândește că Alina e undeva între a scrie propria carte și a fi personaj în cartea socială a perioadei ei. „Cred că principalul conflict al ei acum e între cum ar trebui să fie ca să împace pe toată lumea și cum îi e ei bine să fie ca individ.”

Deși locuiesc în aceeași casă, Alina petrece timp cu tatăl ei mai mult în weekend, când gătește omletă în mansardă pentru toată familia. Ca să-și vadă mama, ia trenul spre Sinaia o dată la o lună, o lună și ceva, unde petrece de obicei și Paștele și Crăciunul. De când și-a dat seama că vrea mai mult timp pentru ea, iese aproape săptămânal la o cafea cu prietenii, la cursuri de arhitectură, uneori la recitaluri de pian.

Alina a schimbat deja cel puțin patru joburi în cinci ani, lucrează și freelance și își facturează munca. E prinsă între dorința de a deveni un star în arhitectură și a trăi fără regretele pe care le-a auzit din gura multor oameni născuți în comunism: ba că n-au plecat la timp, ba că nu și-au cerut drepturile.

Alina este unul dintre cei care au ieșit pentru prima dată în stradă la protestele antiguvernamentale din 2017. După ce mult timp s-a considerat un cetățean al planetei, care poate locui și munci oriunde, și-a dat seama că ar prefera să facă ceva în țară – chiar dacă acel ceva ar împinge lucrurile doar un milimetru spre bine. Deși protestele împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană s-au ținut chiar în fața facultății de arhitectură, nu a simțit să iasă, la câte avea pe cap în anul III de facultate.

Când guvernul a promulgat Ordonanța de Urgență de modificare a Codului Penal și a celui de Procedură penală (OUG 13, care dezincrimina abuzul în serviciu sub un anumit prejudiciu), Alina a sărit din pijamale direct în colanți, apoi în blugi și în două pulovere și a plecat spre metrou, cu revolta pe care o simțea în stomac. Aflase din feedul de Facebook că se strânge lume în piață și a plecat glonț, fără să-și dea întâlnire acolo cu vreun prieten, fără pancartă. Îi tot venea în cap citatul We must always take sides. Neutrality always helps the opressor”, pe care l-a văzut pe internet, într-o poveste despre un supraviețuitor al Holocaustului. I-a reamintit să se dezbare de mentalitatea cu care a crescut – „capul tăiat sabia nu-l taie” și „toți politicienii sunt la fel, toți mint și toți vor să fure” – și să ia atitudine, să nu fie pasivă și parte din problemă, cum îi consideră pe cei care nu merg la vot și-i lasă pe alții să decidă.

A coborât la Piața Victoriei și s-a alăturat mulțimii, iar după un mic atac de claustrofobie s-a retras spre margine. A strigat „Dragnea, nu uita, România nu-i a ta” și a simțit că e parte dintr-o vibrație care pulsa. În prima săptămână a mers zilnic ca să arate că sunt mulți protestatari, greu de ignorat, suficient de supărați încât să revină acolo seară de seară. Tatăl ei s-a bucurat că Alina iese-n stradă, că ar fi ieșit și el dacă nu s-ar sprijini-n baston. Mama a fost mai sceptică. Și-a amintit de Mineriade și s-a temut pentru siguranța ei. Nici azi nu-i vine să creadă că toate protestele recente au fost cu adevărat spontane.

Deși părinții ei n-au fost tipici generației lor – mama și-a schimbat radical meseria în urma divorțului și tata a lucrat după ’89 exclusiv în presă, pe drepturi de autor –, Alina crede că oamenii se complăceau mai des înainte și nu aveau inițiativă, pentru că multă vreme altcineva a decis pentru ei. „Noi suntem mult mai aware și dispuși să ne cerem drepturile. Ei nu au cultura asta de a dezbate niște idei în contradictoriu care să te îmbogățească, să afli un punct de vedere care uneori te forțează să îți definești mai bine poziția, afli niște chestii interesante și din poziția celuilalt și asta e ceva nou.”

Alina a început de-atunci să citească știri pe Biziday în autobuz, să se țină la curent cu activitatea politică și să aibă un vocabular ceva mai definitivat – nu mai spune că iese-n stradă să apere democrația, ci valorile statului de drept, în care nu poți să iei decizii #noapteacahoții. A realizat că și dacă pleacă în străinătate, mama ei tot în țară rămâne, iar eroii salvatori pe care ni-i livrează literatura și Hollywoodul în momentele de criză nu trăiesc în viața reală.

„Rezolv eu problema pentru mine că mă mut în Franța, unde lucrurile merg, dar când maică-mii i se face rău și trebuie să meargă la un spital, tot aici merge. Și atunci prefer să știu că probabil o să mai dureze o generație. Mi se pare că schimbarea e așa, ca o pietricică pe care o arunci în lac și fiecare își aruncă pietricica lui și la un moment dat toată suprafața lacului se schimbă.”

Deși e de acord că tinerii ca fiica ei au astăzi libertate și opțiuni, mama Alinei crede că sistemul era mai bine organizat înainte, iar oamenii erau mai competenți. „Aparțineai de un anumit spital, un anumit medic, știai unde te programezi, știai ce te așteaptă. Acum, dacă te duci la stat e coadă, se fac vizitele pe bandă și ieși cam cum ai intrat, total nelămurit. Dacă te duci la privat, tot așa, dar dai și bani în plus.”

Alina se temea că iar câștigă PSD-ul alegerile europarlamentare din mai 2019, așa că în februarie s-a înscris în PLUS, pentru că Dacian Cioloș îi inspira încredere încă din vremea guvernării tehnocrate. Era o chestie de credibilitate, dar și felul ei de a se implica mai mult decât cu vorbe și share-uri pe Facebook, ci și cu 10 lei pe lună cotizație, ba chiar cu expertiză, pentru că s-a înscris și în grupul de elaborare de politici publice pe urbanism.

Alina este nemulțumită de ce se întâmplă în politică. Primul tur al alegerilor prezidențiale a prins-o la Sibiu, unde-a mers să vadă Faust împreună cu o prietenă și Bogdan. Mânca omletă cu miez de mozzarella când el s-a întors grăbit de la țigară să le spună că Dan Barna, candidatul la prezidențiale din partea USR-PLUS, e în Piața Mică.

Vizibil stresat, cu câteva pachete în mână, Barna mergea să ducă mâncare delegaților din câteva secții de votare. Pentru că toți sunt membri PLUS (Bogdan și prietena lor ceva mai implicați decât Alina), s-au dus să-i ureze succes. La cât de puternic se manifestase sentimentul anti-PSD în bulă, pentru Alina era greu de crezut că oamenii nu vor face calculele pentru un tur doi fără trandafirii PSD. S-a liniștit când a văzut rezultatele finale și a zis glumeț: „Pare că nu trebuie să emigrez”. Asta o face optimistă cu privire la alegerile locale – poate de-acolo va începe schimbarea.

Alina crede în meritocrație și șanse câștigate prin muncă, însă ce i-ar plăcea să se întâmple în societate nu are legătură neapărat cu vreo ideologie. „Ce mi-aș dori de la un partid nu ține de dreapta sau de stânga, ci de continuitate, de asumarea inclusiv a unui proiect politic început de altcineva”, spune ea. „Să lase deoparte interesele partidului și să continue ce era bine făcut.”

Alina este un millennial-tipic: omul care se implică, dar nu crede că face suficient. Deși în liceu a dat meditații copiilor de la orfelinat, în facultate a bifat continuu ateliere și stagii de voluntariat, iar primăvara asta a lucrat la un ghid de accesibilizare a locurilor de muncă pentru nevăzători, vorbește mai mult despre ce nu a apucat să facă. Se gândește la starea patrimoniului arhitectural, la lista monumentelor istorice care nu a fost niciodată terminată și trebuie actualizată, la clădiri dărâmate și urgențe de intervenție de care nu știe nimeni.

Ar vrea să facă ceva, dar nu știe exact ce sau cu cine și are același sentiment când se gândește la orice idee cu impact social i-ar putea veni. „De ce nu am avut-o eu, damn it”, își zice de fiecare dată când aude de o inițiativă nouă, cum ar fi Merci Charity Boutique, un atelier social de croitorie, însă nici nu știe dacă e cu adevărat pregătită de așa ceva.

„În momentul în care te implici social, devii foarte vizibil. Și business wise, ca să devii un arhitect de succes, trebuie să vorbești despre ceea ce faci, să se vorbească despre tine, să-ți asumi o public persona, o altă fațetă a ta pe care o arăți lumii. Asta sună scary un pic și nu e vorba că nu sunt dispusă, dar probabil că I shy away from it până nu simt că mă trage ceva să fac pasul ăsta așa de hotărât.”

După ani în care ziua ei de naștere a fost ba inclusă în fluxul de Crăciun, ba sărbătorită înainte să plece lumea din oraș, Alina se gândește să facă ceva doar pentru ea la 30 ani; nu știe încă ce.

Alina este un munte de contradicții; o spune și ea. Vrea să facă și arhitectură și să se implice social, să fie și o iubită bună și o prietenă de nădejde, și o fiică pe care te poți baza. Vrea să aibă succes, dar și să lenevească ca o plantă de apartament. Vrea să deseneze și să cânte la pian, dar și să-și prindă urechile în cele tehnice sau cele casnice. Pentru Alina, succesul în viață înseamnă să nu sacrifici ceva de dragul altui lucru.

„Cine spune că nu le poți avea pe toate n-a încercat suficient.”

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.


Acest articol apare și în:


Un comentariu la „Cum arată viața unei femei care s-a născut odată cu România post-comunistă?

  1. Ce articol romantic, ce profil frumos!
    E relevant prin prisma culturii care poate fi împărtășită, de mine și de atâția alții.
    Felicitări pentru caracter Alinei si echipei care a redactat articolul!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *