Cum intră democrația într-o primărie

În ultimii patru ani, Madridul a transformat o mișcare de stradă într-o structură de conducere a orașului.

Pe 15 mai 2011, în Piața Puerta del Sol din centrul Madridului, oamenii campează în semn de protest. Scandalurile legate de corupție s-au ținut lanț. Rata șomajului în rândul tinerilor a atins 43,5%. Milioane de persoane și-au pierdut locuințele. Așa că oamenii cer în stradă „Democrație reală, acum!”.

Partidul Socialist al Muncitorilor (PSOE), care fusese la putere aproape continuu din 1982, pierde pentru prima dată alegerile cu o diferență majoră în același an. Spaniolii votează pentru Partidul Popular (PP), cu o orientare conservator-liberală. Protestele însă nu se opresc. „După alegerile din 2011, oamenii discutau despre cum poate fi reformat sistemul, despre cum poate fi luată puterea din mâinile politicienilor”, își amintește Miguel Arana. Este unul dintre protestatarii care aveau să coordoneze „Decide Madrid”, proiectul de democrație participativă coagulat în strada indignaților și pe care primăria capitalei spaniole l-a absorbit în 2015.

Cei patru ani de guvernare de dreapta s-au derulat în tandem cu demonstrațiile pentru „Democrație reală, acum!”. Între 6 și 8,5 milioane de spanioli au participat la mișcarea 15M sau protestele Indignaților, cum li s-a spus în presa internațională. Revolta s-a oprit când noile partide locale, formate din fermentul contestatar, au ajuns la putere în orașe și au început să implementeze agenda elaborată în stradă.

Ca „strada” să participe la alegerile locale din 2015, a fost înregistrat partidul Acum, Madrid (Ahora Madrid). „Nu avea structură internă, ierarhii și așa mai departe. A avut un rol strict instrumental”, explică Arana. A obținut însă 20 de locuri din 57 în Consiliul Local, iar după o alianță cu PSOE, Manuela Carmena, candidatul susținut de Acum, Madrid, și-a început mandatul de primar.

Proiectul „Democrație reală” susținut de Carmena și Acum, Madrid însemna participare online, transparență, consultări publice și bugete participative anuale între 60.000 și 100 de milioane de euro, pe care locuitorii să decidă cum să-i investească.

În patru ani de „democrație reală” s-au întâmplat următoarele:

+ în 2015 participarea cetățenească a devenit o linie strategică. Existau și înainte birouri pentru participare în fiecare primărie, dar nu aveau aceleași atribuții. Responsabilitatea era de obicei a departamentului de comunicare, în cadrul căruia se planificau acțiuni de „informare cetățenească” și „organizarea dezbaterilor”. După întroducerea programului Decide Madrid, atribuțiile s-au diversificat și echipa fiecărui birou local s-a extins.

+ a fost dezvoltat și implementat CONSUL, un soft open source pentru participare, utilizat în prezent de 130 de instituții din 33 de țări și de 20 de milioane de cetățeni din toată lumea, în orașe precum Paris sau Buenos Aires; două state l-au preluat la nivel național;

+ a fost dezvoltată platforma online Decide Madrid, prin care au fost luate 1.001 decizii în funcție de feedback-ul locuitorilor;

+  845 de proiecte publice propuse și selectate de cetățeni, care au fost adoptate de Consiliul Local;

+ 120.000 de madrileni au participat anual la luarea deciziilor publice;

+ 360 de milioane de euro au fost puși în mâna madrilenilor, să hotărască ce să facă cu ei;

+ a fost creată o nouă instituție, Observatorul Cetățenesc, adică un parlament local format din cetățeni cu drept de vot, selectați aleatoriu, care dublează Consiliul Local;

+ au fost publicate datele referitoare la companiile contractate de primărie;

+ s-a înregistrat o scădere istorică a poluării în centrul capitalei;

+ a scăzut la jumătate datoria publică a Madridului.

La alegerile din mai 2019, Carmena a candidat din nou, de data asta cu o altă structură politică, Mai mult, Madrid (Mas Madrid). A obținut mai multe voturi decât la alegerile precedente și a câștigat în 16 dintre cele 21 de districte ale capitalei cu 30,94% din voturi.

PP a obținut cele mai slabe rezultate din istoria sa de 25 de ani, însă, după o alianță cu alte partide de dreapta, a câștigat alegerile. José Luis Martínez-Almeida, noul primar, a declarat pentru presa spaniolă că scopul alianței este să „des-facă” tot ce-a făcut guvernarea precedentă. În primele zile de mandat a hotărât anularea programului prin care traficul poluant fusese interzis în centrul Madridului. Nivelul de dioxid de azot scăzuse cu 48% în centru și cu 16% în oraș. Tot în primele zile a fost desființat și Biroul pentru Drepturile Omului și Memorie, care organiza evenimente ce aminteau de victimele represiunilor, de efectele discriminărilor sau descifrau ce înseamnă concret „dreptul la fericire”.

Ce n-a putut fi anulat dintr-o semnătură de alianța aflată acum la guvernare e programul de participare cetățenească, „Decide Madrid”, și Observatorul Cetățenesc.

În luna mai, înainte de cele mai recente alegeri, am pornit spre Madrid să înțelegem cum funcționează programul, dar și să aflăm de la cei care l-au conceput, implementat sau au beneficiat de el ce poate face o astfel de soluție de participare publică într-un oraș și ce putem învăța din experiența lor.

Cum funcționează „Decide Madrid”

Decide Madrid a devenit un nod care se desface greu prin voință politică fiindcă a deschis o breșă în democrația aflată sub controlul politicienilor. Platforma deschide trei canale principale prin care cetățenii hotărăsc direct ce vor să se-ntâmple în oraș, indiferent de agenda partidului aflat la guvernare. Din 2016, s-au înregistrat 420.000 de utilizatori, dintre care 240.000 sunt verificați ca fiind rezidenți în capitala spaniolă. Asta înseamnă 8,7% din populația totală cu drept de vot a orașului.

Cel mai popular proces este bugetarea participativă

Primul exercițiu a fost făcut în 2016 și, de atunci, procesul a tot fost eficientizat. Până în 2018, 845 de proiecte propuse de madrileni au fost asumate și demarate de executiv. Valoarea lor a fost de 260 de milioane de euro. Doar indivizii pot înscrie propuneri, nu și organizațiile. Iată cum funcționează:

+ În 2016, din bugetul local au fost alocate 60 de milioane de euro, bani pe care cetățenii să decidă în ce anume vor să fie investiți. Din 2017, suma a urcat la 100 de milioane de euro.

+ Anual, timp de aproximativ două luni, madrilenii pot înregistra idei de proiecte, fie pentru oraș, fie pentru districtul în care locuiesc.

+ Funcționarii tehnici au la dispoziție o săptămână să le evalueze – dacă pot fi făcute din punct de vedere tehnic și dacă primăria are competența de-a le demara. Construcția spitalelor, a universităților ori a liniilor de metrou, de exemplu, intră în atribuțiile guvernului regional sau național.

+ Timp de două săptămâni, cetățenii votează proiectele preferate, dintre cele fezabile.

+ O mie și ceva de propuneri, câte intră în topul celor mai votate idei, sunt evaluate de funcționarii tehnici mai în detaliu. Verifică, de pildă, dacă sunt fezabile din punct de vedere legal, dacă nu intră în contradicție cu alte proiecte în desfășurare, dacă nu sunt deja inițiate de executiv. Între 600 și 750 au trecut anual de acest filtru și pentru ele funcționarii au calculat bugetele de execuție necesare.

+ Timp de o lună, cetățenii de peste 16 ani, cu drept de vot, ai Madridului votează fie proiectele pentru district, fie proiectele pentru oraș, cunoscând bugetele aferente. În felul acesta, pot decide, de pildă, dacă vor puține proiecte costisitoare sau mai multe proiecte cu bugete mai restrânse.

+ După votul final, topul celor mai puternic susținute proiecte care se încadrează, cumulativ, în bugetul alocat, este preluat de primărie, iar implementarea începe în anul următor.

Consultări publice care obligă: peste 200.000 de persoane își spun cuvântul într-o singură săptămână

„Din momentul în care oamenii au văzut că ne obligăm să respectăm rezultatele consultărilor, totul s-a schimbat”, povestește Gregorio Planchuelo Sainz, directorul general pentru Participare Cetățenească între 2015 și 2019. Înainte să-nceapă lucrările la Piața España, de exemplu, s-a reunit un grup multidisciplinar format din funcționari tehnici, asociații de cartier, urbaniști, manageri de hoteluri și angajați în turism. S-au întâlnit să hotărască nu cum vor să arate spațiul central, ci care sunt întrebările esențiale la care cetățenii trebuie să răspundă, pentru a defini noul concept de amenajare.

Grupul s-a reunit pentru prima dată pe 14 decembrie 2015 și a lucrat până pe 28 ianuarie 2016 la lista cu întrebări-cheie. Madrilenii au fost apoi invitați să răspundă, iar preferințele majoritare au devenit obligatorii pentru concursul de soluții. În total, 31.761 de persoane au participat la reconfigurarea zonei centrale. În februarie 2017, participarea publică a atins apogeul în Madrid. Când au intrat în dezbatere planul pentru drepturile omului, strategia pentru o economie sustenabilă și un proiect urbanistic, aproape 215.000 de locuitori și-au spus cuvântul în șapte zile.

Inițiativa legislativă cetățenească, la nivel local: se înființează Parlamentul Cetățenilor

Al treilea canal de participare e inițiativa legislativă cetățenească. Dacă vrei, de exemplu, un nou regulament pentru parcări sau să obligi proprietarii clădirilor din centru să respecte o grilă estetică, trebuie să obții mai întâi susținerea a 1% din populația cu drept de vot a Madridului, adică vreo 24.000 de semnături. După aceea, propunerea ta intră în referendum local și toți locuitorii capitalei sunt invitați să voteze pro sau contra inițiativei tale.

Doar două propuneri au atins în ultimii ani pragul de susținere: una viza tichetul unic pentru mijloacele de transport în comun, iar alta, planul de sustenabilitate. „Participarea cetățenească nu este ceva favorizat de constituția noastră. Ca să lansezi procesele participative, trebuie să faci niște designuri legislative foarte specifice”, explică Gregorio Planchuelo Sainz, „folosindu-te de mici scăpări sau goluri din legislația existentă.”

De aceea, în 2018 a fost înființat Observatorul Cetățenesc. Este un parlament al cetățenilor care poate hotărî că o inițiativă cetățenească este suficient de importantă cât să intre în referendum local, chiar dacă nu are suficiente voturi.

Cine sunt și ce spun oamenii care au adus democrația directă în primăria Madridului

Miguel Arana Catania, directorul proiectului „Decide Madrid”

Acum 10 ani, Miguel Arana Catania era un tânăr cu un doctorat în fizică teoretică, care urmărea în presa internațională povestea Primăverii Arabe. Când au izbucnit protestele spaniole, s-a alăturat mișcării 15M. „Atunci s-a schimbat totul, când am campat în piețe”, își amintește Arana. Protestatarii au înlocuit marșurile cu adunările în piețele publice și au început să se organizeze în grupuri tematice. „Mergeai în piață și scriai pe o foaie «Comitetul de Economie» sau «Comitetul de Educație». Tu erai comitetul. Tu făceai regulile”, povestește. „Totul era inclus în mișcare și toate problemele aveau prioritate și meritau să fie respectate și adresate.”

Prima regulă agreată a fost să nu pice în capcana liderilor. „Nimeni nu era deasupra altcuiva, așa că nimeni nu putea decide în locul tău sau să-ți spună să taci.” Când partidele și presa le-au cerut întruniri cu reprezentanții mișcării, au primit, în schimb, invitații în piață. „Să nu ai lideri ține de dinamica naturală a sistemelor. Să ai lideri e ceva nenatural”, spune Arana. „Liderii te fac slab. Dacă omori liderii, omori o mișcare. Când totul este deschis și incluziv, nu poți respinge mișcarea, fiindcă nu ai o singură propunere despre care să spui «asta-i o idioțenie».” 

În 2013, Miguel a început să lucreze în D-CENT, un proiect european pentru dezvoltarea tehnologiilor digitale care permit oamenilor să se autoorganizeze. „Dacă încerci să organizezi o mișcare, vei eșua”, e convins. „Nu trebuie să fie un activist care să-ți spună: «uite care sunt problemele, uite care sunt soluțiile, susține-mă și urmează-mă!» Nu! E invers: «vino și stai cu mine. Și hai să vorbim». Deschiderea și incluziunea sunt ingredientele-cheie. Așa devii parte dintr-o mișcare. Când toată lumea e inclusă, dar nu ca un follower, nu ca cineva care ajută. Nu! Tu ești mișcarea. Tu ești momentul istoric. Tu ești artizanul.”

Între 2015 și 2019, Miguel a fost directorul proiectului „Decide Madrid”. Când a plecat, după instalarea noului guvern local, le-a spus funcționarilor publici să explice calm și non-ideologic ce se întâmplă prin platforma și procesele participative care au făcut din capitala spaniolă un pionier internațional în democrație directă. Important, le-a spus, e ca deciziile noii echipe să fie pe deplin informate. Ca să aibă responsabilitate deplină, orice ar hotărî. Să nu poată spune, după aceea, „n-am știut”.

Pablo Soto Bravo, consilier în departamentul Participare Cetățenească, Transparență și Guvernare Deschisă din Consiliul Local

Se recomandă simplu: hacktivist. La 23:59, pe 20 mai 2011, Pablo Soto era în Piața Puerta del Sol din Madrid, alături de alte mii de madrileni, adunați cu familii și bebeluși, pentru a sfida guvernul. Un minut mai târziu, când începeau ultimele 24 de ore dinaintea alegerilor de pe 22 mai, șederea devenea ilegală și oamenii ar fi trebuit să se ridice și să plece. N-au făcut-o.

Legea electorală spaniolă spune că nimeni nu are voie să vorbească public despre politică, să ceară voturi sau să promoveze candidați. Însă oamenii vorbeau despre politică deja de șase zile, în piața publică, de când prinsese suflu mișcarea 15M. „Era o nebunie, oamenii creau mișcări sociale pentru sănătate, pentru educație, pentru chestii foarte specifice. Era mai mult materialistă decât idealistă mișcarea”, își amintește Soto. Nu cereau plecarea unui grup de la putere sau demisia unor politicieni, ci schimbarea întregului sistem politic. „A fost ca și cum am căpătat toți superputeri, toți ne doream același lucru: o schimbare totală.”

Pablo vede mișcarea 15M ca pe un diagnostic la o criză a regimului politic reprezentativ, în care vechile mecanisme democratice folosite până atunci nu mai erau suficiente, pentru că nu mai funcționau. „Avem tehnologia la dispoziție, suntem oameni deștepți, nu e nevoie să facem lucrurile la fel ca pe vremea când nu existau telefoane sau trebuia să călătorim pe cai, pentru a ne aduna și lua decizii.”

Pablo a învățat singur programare și să creeze softuri când avea 16 ani, iar la sfârșitul anilor ’90 dezvolta tehnologii P2P (peer-to-peer), cu peste 25 de milioane de utilizatori în toată lumea. În 2015, alături de Miguel Arana, pe care l-a cunoscut chiar în noaptea de 15 mai 2011, și o mână de programatori idealiști, începe să dezvolte platforma „Decide Madrid”. Au finalizat-o pe 1 septembrie 2015, după trei luni de muncă, sâmbete și duminici. Începe să vadă îmbunătățirile pe care cu câțiva ani în urmă, în stradă, doar și le imagina și are parte de patru ani de uzură pe frontul Consiliului Local. Știe că nu există o rețetă magică ce poate fi replicată, iar, uneori, e suficient un sâmbure de frustrare care mocnește în oameni de prea mult timp pentru a forța o schimbare. „Se putea întâmpla oricând, în alt oraș, în altă zi, în altă formă, dar pentru noi s-a întâmplat așa și nu am mai putut fi opriți. De aia cred că se poate întâmpla oriunde, e nevoie doar de o scânteie.”

Gregorio Planchuelo Sainz, directorul Biroului pentru Participare Cetățenească

Când oamenii protestau în piața Puerta del Sol, Gregorio Planchuelo Sainz era consilier în Ministerul Educației și Științei, funcționar public de-o viață, din 1981. Ziua se întâlnea cu ministrul și secretarii de stat, seara se strecura în mulțime. Spune că „de la sfârșitul secolului trecut, principalul meu interes a fost să schimb legea pe inițiativă legislativă cetățenească”. Legea aceasta le permite cetățenilor să modifice, de pildă, nivelul taxelor, sau să schimbe condițiile de angajare. Pentru asta, trebuie însă să obțină prin semnătură susținerea a 500.000 de oameni. Odată ce-au adunat semnăturile, Parlamentul analizează propunerea și hotărăște dacă o votează sau nu.

„Din 93 de cazuri în care oamenii au reușit să adune suficiente semnături, în 91 de situații Congresul a spus «nu». Așa că avem nevoie ca decizia finală să nu fie luată de Congres, ci prin referendum. Să nu fie a politicienilor, ci a cetățenilor”, spune Planchuelo. „Cu asta am început, la sfârșitul anilor ’90, să construiesc o mișcare. Nu ne-a reușit, dar am continuat să încercăm. Când a început 15M, m-am alăturat fiindcă existau grupuri care discutau despre participare directă.”

Când a devenit directorul Biroului pentru Participare Cetățenească din primărie, în 2015, a pus în practică lecțiile străzii. „Obiectivul meu, personal, e să duc procesele participative la nivel național. La nivel municipal, competențele sunt puține. Nu putem schimba legislația muncii, nici sistemul de taxe, nu putem construi universități, nu putem ridica spitale.” Nu are încredere în guvernul spaniol c-ar fi dispus să le absoarbă. Nu are încredere în politicieni, de fapt, c-ar fi dispuși să-și diminueze puterea, împărțind-o cu cetățenii. Uruguay și Columbia sunt însă primele – și, deocamdată, singurele – state din lume care au preluat la nivel național softul și procesele participative spaniole. În prezent, sunt 20 de milioane de cetățeni care le folosesc, la nivel internațional.

În asta-și pune Planchuelo speranța: în presiunea pe care o pot pune curentele civice internaționale și statele care vor să recupereze rapid deficitul unei istorii nedemocratice, îmbrățișând ultimele bune practici în domeniu. „Ăsta este scopul meu, dar nu e în mâinile mele. Tot ce pot să fac este doar să ofer softul oricui în lume.”

Ce spun cetățenii despre democrația directă

Pedro Hernández și Ana Rosa Pacheco. În 2016 au propus amenajarea unui ministadion într-unul dintre cele mai sărace districte ale Madridului. În 2019 vor fi încheiate lucrările.

În 1994, Pedro Hernández smulgea ierburi și aduna mizeria câinilor vagabonzi de pe un câmp părăsit de la marginea cartierului pentru ca echipa de fotbal pe care o îngrijea să aibă unde să se antreneze. În 2016, copiii de la clubul sportiv A. D. Oña-Sanchinarro, îmbrăcați în echipament oficial, roiau ca niște buline roșii printre picioarele madrilenilor, rugându-i să le voteze proiectul: un stadion de fotbal, cu vestiare și restul anexelor trebuincioase.

În octombrie 2019, toți își vor vedea visul: un teren cu iarbă artificială, așa cum li s-a promis, după ce propunerea lor a fost selectată în primul exercițiu de bugetare participativă din 2016.

Pe strada Oña, locul capătă viață cu strigătele copiilor care se pregătesc de o partidă de fotbal. La început, nu vezi decât un câmp îngrădit cu plasă, apoi descoperi mica terasă, cu scaune și mese roșii, din plastic, de lângă bar. E clubul social la care părinții așteaptă, la o bere și un pincho (bucăți de pulpe de pui prăjit), deznodământul meciului. Tot aici e și sala de mese pentru echipe, spațiul de joacă sau localul pentru petreceri, la sărbători și zile de naștere. Alături se află vestiarele în care s-a făcut loc și pentru un birou, toalete și-o cameră pentru cei mici, în care să lucreze la teme cât nu stau pe teren. Pentru terenul pe care se antrenează acum și gardul care îl înconjoară, în 2003, Pedro Hernández a făcut un împrumut la bancă, bani pe care primăria de sector i-a restituit. Pentru restul, vestiarele-birou și anexe, au pus mână de la mână oamenii din asociația sportivă împreună cu părinții copiilor.

Planurile originale pentru cartier plasau în acea zonă un centru sportiv municipal, dotat cu sală de gimnastică și piscină, printre alte instalații. Partidele s-au succedat la putere, promisiunile au curs, dar zona a rămas pustie.

În 2016, aflat la centrul cultural al cartierului, lui Hernández îi pică ochii pe un pliant informativ: primul apel de propuneri pentru proiecte cetățenești sprijinite de primărie. „Asta e șansa noastră”, și-a spus Ana Rosa Pacheco, vicepreședinta-voluntară a clubului. Ea a înscris propunerea pe platformă. Era proiectul cu numărul 4.903. Au anunțat părinții și au gândit o strategie de promovare. Ca să treacă de prima etapă de votare, s-a mobilizat mai tot cartierul. „Am câștigat pentru că ne-am organizat foarte bine. Am implicat nu doar asociații de la club și părinții, dar am apelat și la alte colective, precum asociațiile de locatari sau școlile, iar copiii au participat activ la promovarea propunerii”, spune Pacheco, care lucrează în departamentul de marketing și comunicare al unei universități. Este „un geniu al rețelelor de socializare”, după cum o numește Hernández.

 „Am pus pliante în căsuțele poștale din blocuri”, își amintesc Dylan și Lucas, puști de 13 ani care joacă la club de la 6 ani. „Apoi printre ștergătoarele mașinilor parcate, le-am împărțit prin centre școlare și biblioteci. Pe unde vedeam oameni pe stradă, acolo eram și noi și ceream voturi.” Treptat, au acaparat rețelele de socializare.

Proiectul lor valora 1,8 milioane de euro, adică aproape tot bugetul alocat pe atunci districtului Hortaleza. După ce propunerea lor a fost selectată, credeau că lucrările aveau să înceapă a doua zi. Funcționarii publici făceau studii de fezabilitate, transformau propunerea în proiect implementabil, angrenând în discuții și clubul, dar și direcția de fotbal federală, alături de o mulțime de alți actori conectați, într-un fel sau altul, la viitorul stadion. Aveau loc licitații publice și, ca și cum drumul administrativ n-ar fi suficient de lent, restricțiile bugetare din 2018 au creat amânări.

Apoi au apărut schițele noului teren. „Îmi vine să plâng când văd planurile astea”, spune Hernández. „Pot să spun că, în cele două dăți când am fost la primărie și ne-au arătat ce vor să facă, am început să plâng.” În prezent, căpățânile construcțiilor se văd ieșind din pământ. „Ce-a fost mai greu era să asigure terenul, să-l pregătească pentru fundații”, explică Hernández. Acum, că etapa asta s-a încheiat, până la sfârșitul toamnei ar trebui să fie finalizate construcțiile.

Gabriela Díaz. În 2018, propunea școlilor din districtul în care locuiește să respecte dreptul la joacă. Proiectul de 1,5 milioane de euro este bugetat.

În 2016, Juntele, un fel de primării de sector care administrează cele 21 de districte din Madrid, încep să organizeze, o dată la două luni, forumuri cu cetățeni. „Sunt mai multe mese, una este pe Educație, de exemplu, alta pe Economie, alta pe Probleme Sociale și tot așa”, explică Gabriela Díaz. În Spania, pentru fiecare școală există o asociație a părinților. Díaz face parte din boardul uneia dintre ele, de când Simon, fiul ei de cinci ani, a intrat în clasa pregătitoare. „M-am dus la o astfel de întâlnire și m-am așezat la masa pentru Educație. Atunci, cei din Junta ne-a întrebat de ce nu încercăm să facem ceva pentru bugetarea participativă.”

Avea acces la peste 500 de părinți, ai căror prichindei erau colegi cu Simon. Ținea legătura și cu alte opt școli din district „În principiu, ne doream ca terenurile de sport să fie umbrite. Acum sunt depresive, de-a dreptul, iar vara e imposibil pentru cei mici să stea în soare.” De aici a pornit un proiect care s-a transformat într-o inițiativă de-a susține dreptul la joacă. „În Spania există o cultură foarte puternică a fotbalului. Așa că băieții care joacă fotbal monopolizează terenurile. Dar sunt și fetițe care nu joacă fotbal, și copii care preferă alte sporturi. Iar ei sunt împinși deoparte.”

Proiectul înscris de Díaz a strâns suficiente voturi din partea locuitorilor din district cât să treacă în etapa următoare, când tehnicienii calculează bugetele celor mai dorite inițiative cetățenești. Pentru districtul Arganzuela, bugetul total era de 3 milioane de euro. Terenurile de joacă incluzive costau 1,5 milioane. „Ne era teamă, fiindcă, în următoarea etapă, oamenii dau votul final știind cât costă proiectele. Dacă unul este foarte scump, înseamnă că vor fi implementate mult mai puține proiecte într-o anumită zonă. Așa că oamenii votează pentru cele mai ieftine”, își amintește. „Dar știam că avem o mulțime de părinți în spate.” Au făcut afișe, flyere, iar primăria i-a ajutat, ca pe toți ceilalți inițiatori, să filmeze un clip pe care să-l distribuie pe rețelele sociale.

Acum, o echipă de arhitecți se întâlnește cu elevii și profesorii din fiecare școală, să le afle nevoile și să ajungă la un consens, imaginându-și terenul de joacă ideal și incluziv. În octombrie 2019, vor preda planurile de reamenajare, iar lucrările vor începe, cel mai probabil, în 2020.

Ana Belén Sánchez. Cum ajung instituțiile din capitală să fie echipate cu panouri solare

În 2011, când spaniolii campau în piețele publice, Ana Belén Sánchez se afla în Geneva. Lucra într-un program internațional pentru dezvoltarea politicilor și-a infrastructurii în ceea ce se numește „locuri de muncă verzi”. 

„Locuri de muncă verzi” e un joc de cuvinte simplu pentru un model complicat, care arată cum oamenii care fac rău naturii își fac rău lor înșiși, dincolo de noxele pe care le metabolizează din aer. Insecuritatea muncii, abuzurile împotriva angajaților – și ele se conectează printr-o rețea de efecte, cu un sistem în care munca otrăvește ceva din natură. Ana obișnuia să discute cu sindicate, echipe ministeriale și organizații neguvernamentale despre ce înseamnă munca verde.

„E adevărat că în Spania oamenii protestau împotriva corupției cerând să fie schimbat sistemul politic, să poată cetățenii să participe direct la luarea deciziilor. Nouă ni se părea evident că asta este soluția împotriva sărăciei și-a corupției”, își amintește. În 2016, chiar când a început bugetarea participativă în Madrid, a propus echiparea tuturor clădirilor instituționale cu panouri solare.

„Nu mă așteptam ca oamenii să fie așa de entuziasmați de propunere”, spune acum. N-a făcut cine știe ce promovare. Și-a informat prietenii și familia, a postat pe Facebook și Twitter și cam atât. Când votul final a arătat că proiectul intră-n implementare, prietenii au felicitat-o. „Și atât. Sunt un cetățean ca oricare altul.” Belén pufnește în râs fâstâcită. „Nu, n-am devenit un erou local. Nu cred că despre asta e vorba”, adaugă repede. E doar un cetățean care, alături de alții care gândesc la fel, au determinat instituțiile din Madrid să mai facă un pas către energia regenerabilă.

Cine sunt și ce spun funcționarii publici care implementează democrația directă

Francisco de Borja Prieto Ursúa, șeful Serviciului Instituțional pentru Extindere, responsabil cu distribuirea modelului de cetățenie participativă din Madrid

„Nu este un proiect al municipalității sau corporatist, este un proiect al cetățenilor”, limpezește Francisco de Borja Prieto Ursúa ce-i cu „Decide Madrid”. În fiecare an, biroul de comunicare încearcă să îmblânzească tot mai mult adresarea, să creeze postere tot mai colorate și mai prietenoase.

Este unul dintre avocații cetățenilor și se grăbește să-ți arate cât de „raționale” sunt proiectele propuse și votate de madrileni. De la bun început, criticii democrației directe s-au grăbit să atragă atenția că nu poți pune puterea în mâinile unor oameni care, după toate statisticile, par să-și vadă doar de interesele proprii. Numai că propunerile madrilenilor arată altceva. Vor piste de biciclete, copaci, centre de asistență pentru femeile abuzate, locuri de îngrijire pentru pacienții cu Alzheimer. „S-a vorbit mult despre faptul că platforma ar fi inaccesibilă pentru anumite minorități sau grupuri vulnerabile, sau că oamenii vor pretinde OZN-uri. Și experiența noastră din 2016 încoace arată că, atunci când îi lași pe oameni să decidă ce vor să facă cu banii, sunt foarte sensibili și empatici. Se gândesc la problemele sociale pe care vor să le rezolve”, explicăel.

E de crezut, fiindcă orașe ca Buenos Aires, Paris, Torino, Coruña, Santa Cruz din Tenerife sau Toledo au preluat softul și-au lansat, după modelul Madridului, propriile procese participative. Uruguay le-a preluat la nivel național, la fel și regiunea La Libertad din Peru sau Narino din Columbia. În total, în 33 de țări a apărut, în numai patru ani, amprenta spaniolă a democrației directe. Anul acesta a fost semnat și parteneriatul cu Institutul Alan Turing, ca să aducă inteligența artificială în slujba participării. „Cetățenii vor putea descoperi cu ușurință proiectele similare, ca să se asocieze mai ușor, iar noi vom putea să analizăm tendințele”, explică Francisco de Borja Prieto Ursúa.

José María Becerra González, șeful Serviciului de Participare Sectorială

José María Becerra González n-are nimic împotrivă să fie ultimul angajat al primăriei din Madrid care părăsește clădirea, vineri seară. Ca formare, e biolog. În urmă cu vreo 20 de ani se străduia să-și pornească mașina împotmolită în toiul nopții în jungla amazoniană. Crede că, mai presus de orice, e bine să-ți dezvolți autonomia și capacitatea de schimbare și adaptare. Cu un doctorat în Automatică și Calculatoare, a lucrat în echipa tehnică care a adaptat infrastructura informatică a primăriei să poată susține procesele participative antrenate prin platforma „Decide Madrid”.

„Funcționăm ca un pod între alte departamente ale primăriei și cetățeni”. Asta înseamnă, explică Becerra, că de fiecare dată când o echipă de la Infrastructură, Patrimoniu, Spații Verzi, Cultură sau vreun alt birou al administrației locale lucrează la elaborarea vreunui proiect cu valoare de lege locală, echipa lui intervine ca să sprijine organizarea consultărilor publice.

Becerra și colegii săi stabilesc, împreună cu tehnicienii, detaliile comunicării publice și strategia de consultare potrivită pentru proiectul care urmează să intre-n dezbatere. Analizează, de exemplu, cât de simplă și clară este descrierea inițiativei și dacă e cazul să adreseze cetățenilor întrebări deschise, sau dacă-i mai bine să organizeze grupuri de lucru cu experți din comunitate. „E important ca oamenii să discute, să spună «cu bucata asta sunt de acord», «cu fragmentul ăsta am o problemă» și tot așa, ca să vedem ce gândesc și să valorificăm mai bine inteligența colectivă”, punctează Becerra în timp ce urmărește comentariile online pentru proiectele aflate acum în dezbatere pe platforma „Decide Madrid”. Reacțiile s-au adunat ciorchine în jurul unei inițiative de-a reglementa serviciile de transport furnizate de Uber și Taxify/Bolt. „Sectorial înseamnă că există un grup țintă de la care vrem să obținem păreri. Aici este vorba despre operatorii de taximetrie”, explică Becerra. „În cazul ăsta”, spune în timp ce deschide alt proiect, despre dreptul la joacă, „am vrut, în special, să aflăm ce cred părinții din Madrid.”

Inițiativa aceasta a intrat în dezbaterea Observatorului Cetățenesc în luna iunie. Observatorul este un fel de Parlament al Cetățenilor, din care fac parte 49 de madrileni, selectați prin tragere la sorți. A devenit comun, în ultimii ani, ca în marile orașe să apară astfel de structuri reprezentative. Ideea de bază e că un grup de cetățeni selectați aleatoriu, astfel încât să reflecte populația generală, în funcție de vârstă, gen, studii și statut economic, pot lua decizii mult mai „reprezentative” decât politicienii din Consiliul Local. Observatorul madrilean a votat să nu aducă proiectul cu dreptul la joacă în referendum local.

Lucrecia Adeva Pérez, directorul adjunct al Biroului pentru Participare Cetățenească

„Trebuie să adaptezi structurile administrative, ca să poată absorbi toată munca generată de procesele participative. Cu o structură standard a unei primării, poți face managementul standard al unui oraș”, explică Lucrecia Adeva Pérez, directorul adjunct al Biroului pentru Participare Cetățenească. Este jurist, iar înainte de 2015 lucra într-un departament care coordona procedurile legale în gestionarea patrimoniului.

„Participarea implică însă mult mai multă muncă –  execuția proiectelor cetățenești, întâlniri cu autorii propunerilor, derularea studiilor impuse de proiectele cetățenilor, procesarea contractelor și lista continuă.” E un funcționar public aproape pătimaș. Implicarea directă a cetățenilor în luarea deciziilor, nu prin asociații, organizații și alte structuri, a fost „obiectivul final și filosofia transversală” a proiectului, iar ea a internalizat-o. „A spune «da» unui proiect cetățenesc înseamnă să spui «da» întâlnirilor cu cetățenii. «Da», să-i asculți, «da», să stai de vorbă cu ei.” De fapt, din chestionarul lansat ca să măsoare cât de satisfăcuți sunt madrilenii de procesele participative a aflat nu doar că încrederea în instituții a crescut cu 50% față de anii precedenți, dar și că cea mai satisfăcătoare experiență a fost interacțiunea directă cu funcționarii publici.

Adeva crede că procesele participative au fost cea mai mare corvoadă, dar și cel mai mare dar făcut funcționarilor. Creează o dinamică de start-up în echipă, fiindcă proiectul la care lucrează devine „copilul lor”. Deoarece oamenii se plâng, de exemplu, că primăria e prea lentă în executarea proiectelor, echipa ei a pregătit următoarea „inovație”, pentru 2019-2020: a deschis un birou format din tehnicieni, cu rolul de a grăbi procesele de implementare pentru inițiativele cetățenești.

Paula Matas Trenas, șefa Serviciului de Incluziune, Neutralitate și Protecția Datelor Personale

Paula Matas Trenas are grijă ca accesarea proiectelor de bugetare participativă și a platformei „Decide Madrid” să fie posibilă pentru toate categoriile sociale din oraș: vârstnici, persoane cu dizabilități, imigranți, oameni fără adăpost. Cum face asta? Căutând asociațiile reprezentative pentru un anumit colectiv, care cunosc cel mai bine problemele cu care se confruntă oamenii, „iar prin intermediul lor, facem punți către cetățeni”.

Populația Madridului e îmbătrânită, 1 din 4 madrileni are mai mult de 65 de ani, așa că, pentru aceștia, procesul participativ se poate face și pe hârtie, tradițional. Tot pentru ei, dar și pentru imigranți sau cei care nu stăpânesc castiliana, se îmbunătățește în permanență pagina web cu mai multă imagine și video, în loc de text. Și persoanelor cu diferite dizabilități li se înlesnește procesul, prin formulare de însoțire, mai ales atunci când au în spate o asociație care îi ajută. Totuși, proiectele câștigătoare nu sunt implementate peste noapte, iar cetățenii nu știu nici ei ce pași urmează și cât mai e până la concretizarea ideii lor. Nici nu cunosc de competența cui țin toate procedurile administrative. „Aici avem de lucrat, pentru a conecta dorința noastră ca ei să participe cu dorința lor de a participa. Trebuie să facem să fie mai ușor pentru ei să înțeleagă aceste procese, să nu se deziluzioneze, să se blocheze în proceduri și rapoarte. Nu vrem ca cetățeanul să se piardă în păienjenișul administrației publice.”

Cine sunt și ce spun hackerii care au construit platforma „Decide Madrid”

Javier Martín, unul dintre programatorii care au dezvoltat „Decide Madrid”

Javier Martín își căuta un loc de muncă de un an și jumătate când, în iunie 2018, a descoperit  anunțul pentru angajarea unor programatori care să se ocupe de buna funcționare a software-ului CONSUL și, implicit, a platformei „Decide Madrid”.

„Părea jobul perfect pentru mine”, își amintește. Era vorba despre un proiect cu un soft gratuit, la care mereu a vrut să lucreze, construit cu o tehnologie pe care o stăpânea după 12 ani de experiență ca programator, Ruby on Rails.

În mai 2011, era și el în Piața Porticada din Santander, printre alți indignați ce coborâseră canapele vechi în stradă și se apucaseră de căutat soluții la „ce îi lipsea democrației noastre”. S-a deziluzionat rapid, văzând că lunile și anii trec fără nicio schimbare. „E amuzant cum viziunea mea asupra protestelor e așa diferită de a celorlalți din echipa cu care lucrez. Eu chiar credeam că mișcările de protest erau inutile, când ei sunt convinși că acestea au făcut posibil un început de schimbare în administrație.” Iar asta i-a fost de-ajuns ca să se înhame la proiect.

Nu e din Madrid, așa că nu poate vota pe platformă, însă de câteva luni se ocupă de cum să facă codul cât mai accesibil pentru utilizatorii din alte țări, care nu cunosc limbajul de programare sau cum să facă platforma mai prietenoasă pentru toți cetățenii, inclusiv pentru cei cu dizabilități fizice sau mentale, care au mișcări limitate, nu pot folosi mouse-ul, suferă de dislexie sau au probleme grave cu vederea.

După alegerile din mai 2019, Martín nu se mai ocupă de site-ul Decide Madrid, „însă toți continuăm să contribuim la CONSUL”. Acum, are timp să rezolve probleme care îl sâcâiau de mult la soft. Mai întâi, „câteva bug-uri și cum să facem codul cât mai ușor de folosit”.

Alberto García Cabeza, unul dintre designerii care au lucrat la „Decide Madrid”

Alberto García Cabeza a făcut parte de la bun început din echipa tehnică, ocupându-se de design. A fost acolo când au stabilit în ce limbaj de programare vor dezvolta platforma și când au bătut în cuie că va fi un proiect open source, adică un cod este accesibil pe GitHub, pe care oricine îl poate prelua și modifica/ adaptata, dacă vrea. Așa ceva, într-o instituție publică, nu e chiar obișnuit, însă când construiești o unealtă cu care să „îmbunătățești democrația”, nici nu se poate altfel. „Toți folosim Facebook, dar nu-i vedem codul, nu știm ce fac cu datele noastre. Pe CONSUL, poți vedea imediat ce schimbări s-au făcut la cod, cine le face, de ce”, spune García.

Din 15 iulie și până pe 1 septembrie 2015, a muncit sâmbete și duminici pentru a scoate site-ul la lumină, iar nici următorii doi ani nu au fost mai lejeri. „Sunt puțin obosit de ritmul ăsta nebun de muncă, dar merită, pentru că ce facem noi are ecou în viețile a peste 90 de milioane de cetățeni. Răspândim democrația în lume, iar asta e foarte important.” Timp de patru ani s-a ocupat de adaptarea traseelor de navigare în site, pentru ca oamenii să înțeleagă mai ușor cum să se înregistreze, să propună și să voteze, dar și cum să țină legătura cu alți utilizatori care împărtășesc aceleași idei. Ar prefera un text mai clar, butoane mai intuitive, poate filmulețe de prezentare, de un minut, cu subtitrări, dar pentru toate îmbunătățirile pe care vrea să le facă i-ar mai trebui măcar patru ani.

Nu e rezident al Madridului, e din Las Rosas, așa că nu poate folosi platforma, chiar dacă a încercat să ajungă cu ea la cei din administrația locală. Speră că, în vreun viitor, softul CONSUL va ajunge să fie folosit pe întregul teritoriu spaniol, așa cum se întâmplă în Argentina și Columbia.

Cu toate astea, urmărește mersul platformei și știe că dintre toate posibilitățile de participare publică, oamenii preferă bugetarea participativă. „Procesul e mai rapid, văd banii, cât costă proiectul, votează, iar, în câteva luni, văd realitatea construită în cartierul lor.” Știe și că spaniolii cer lucruri decente. „E o oportunitate pentru ei să schimbe ceva în propriul district, așa că n-o s-o piardă cu o propunere prostească”, spune García. Crede că cele mai multe proiecte vin din cartierele sărace, fiindcă „cei care o duc bine nu văd de ce ar schimba ceva”. Așa că, indiferent de soarta platformei „Decide Madrid”, continuă să spere că voința a aproape jumătate de milion de oameni care au gustat cum e să aibă un buget de 100 de milioane de euro pe mâini va fi mai puternică decât cea a următorului primar și a partidelor venite la guvernare.

Cine sunt și ce spun funcționarii publici care trebuie să se adapteze la participarea directă

Federico Rodríguez Rodríguez, specialist în Biroul General pentru Spații Publice, Lucrări și Infrastructură

Sub ochii lui Federico Rodríguez Rodríguez ajung propunerile madrilenilor care vor piste de ciclism, alei pietonale și parcuri în loc de parcări. Este unul dintre cei doi funcționari publici din Biroul General pentru Spații Publice, Lucrări și Infrastructură care evaluează fezabilitatea ideilor propuse de cetățeni, le calculează bugete și le transformă în proiecte gata de implementare. Sociologii știu că funcționarii publici sunt experți care își asumă riscuri dar numai cu o condiție: să existe proceduri bine puse la punct. Oamenii, în general, tind să-i antipatizeze fiindcă de la ei pornesc răspunsurile cu „nu se poate”. Procesele participative nu aveau, de la bun început, proceduri clare.

Obișnuit să ia decizii în baza statisticilor și-a studiilor, Rodríguez are propria versiune despre ce înseamnă „rațional”. Propunerile madrilenilor care vor copaci în loc de parcări îi par, foarte des, „iraționale”. „Noi nu facem proiecte în baza impresiilor. Ne bazăm pe studii de trafic, pe studii urbanistice, pe statistici și normative legale. Când începem un proiect pentru o stradă, de exemplu, includem într-un soft toate variabilele pe care le cunoaștem și modelăm computerizat mai multe scenarii de utilizare a zonei respective. Folosim softuri ca să vizualizăm nevoile unei străzi, iar deciziile sunt luate matematic.” Ce vor vecinii care locuiesc pe-o stradă, dacă își doresc bandă unică de ciclism sau trotuare mai largi, lucrurile astea nu se numără printre variabilele luate în calcul. 

Când un madrilean îi cere să închidă o stradă, Federico are probleme fiindcă „există un anumit sistem prin care parcurgi orașul. O decizie irațională creează probleme în întreg orașul, pentru că deranjezi întreaga rețea.” Să transforme artera care preia traficul auto spre gara Atocha în bulevard a fost una dintre propunerile care i-au ridicat tensiunea.

„Nefezabil”, a scris în dreptul proiectului. „Cum așa? N-ar fi mult mai drăguț ca oamenii să se plimbe?”, i-a răspuns autorul, indignat de îngustimea viziunii lui, de funcționar public. „Nu”, e de părere Rodríguez, „în artera aceea se descarcă traficul dintr-o mulțime de zone ale orașului. Strada trebuie să aibă capacitate mare de absorbție și să fie agilă. Nu poți să ajungi la gară, cu bagajele după tine, pe jos sau zburând. Oamenii vin la gară cu mașina.”

Dar dacă madrilenii votează, el trebuie să găsească soluția de executare. Nu e treaba lui să „califice” propunerile. „Nu putem influența cetățenii. Dacă o propunere poate fi executată din punct de vedere tehnic, oricare ar fi problemele create, iar oamenii o votează, trebuie să o punem în practică.” Când a creat un traseu de ciclism, așa cum i s-a cerut, a văzut că în anumite locuri străzile nu pot fi închise pentru mașini și nici n-au lățimea necesară pentru a face loc unei benzi separate. A calculat cel mai fezabil scenariu, cu benzi partajate și limite de viteză pentru traficul auto. „Cum v-ați permis să schimbați proiectul?”, l-a întrebat furios autorul. „Am cerut benzi independente!” Rodríguez ține bine minte situația asta. De două ori, din sute de cazuri, i s-a întâmplat ca un cetățean să fie nemulțumit cu implementarea propunerii sale.

María Asunción Centenera Ulecia, directoarea Parcurilor Forestiere, în primărie; administrează Parcul de Vest din Madrid

Parcul de Vest al Madridului se întinde pe aproape 100 de hectare. Aici a fost reasamblat Templul lui Debot, închinat lui Amon și Isis, pe care Egiptul l-a donat Spaniei în 1968. „E parcul meu”, spune María Asunción Centenera Ulecia. În 2016, când Madridul a lansat prima dată procesul bugetării participative, a descoperit că, deodată, în afară de planificarea ei, cu acțiunile de întreținere a celor două parcuri de care se ocupă, mai are de coordonat încă vreo câteva sute de proiecte, stabilite de madrilenii care-au făcut propuneri și-au votat pentru remodelarea sau nașterea spațiilor verzi.

În primul an, bugetele necesare n-au fost calculate de funcționari publici specializați în ariile aferente. Centenera a primit în brațe zeci de proiecte și prea puțini bani ca să le ducă la capăt. Din 2017, lucrurile s-au schimbat. „Tehnicienii” au fost implicați în toate etapele de evaluare, dar sub interdicția strictă de-a influența cetățenii.

„Noi ne exprimăm asupra fezabilității. Dacă un proiect poate fi pus în practică din punct de vedere tehnic, este fezabil. Dar există o diferență între ce-i fezabil și ce-i recomandat”, spune ea. „E ca și cum mi-ai cere o rochie de operă, cu care să te duci la meciul de fotbal. Pot să-ți fac rochia? Pot. Ai nevoie de îmbrăcăminte bună ca să te bucuri de meciul de fotbal? Ai. Dar rochia pe care mi-ai cerut-o nu e potrivită pentru nevoia ta.”

S-a împotrivit vehement să acopere aleile unui parc în material cauciucat, așa cum au cerut cetățenii. „Nu e ecologic și e foarte scump”, a spus. Dar proiectul fusese votat. Oamenii voiau un pavaj moale pentru copiii care, invariabil, își julesc genunchii la joacă.

Acum s-a acomodat cu procesele participative. „Vreau să știu ce vor să găsească cetățenii în parcurile mele, fiindcă asta e treaba mea, să-i servesc. Dacă știu ce-și doresc, pot s-o fac mai bine și am mai multă încredere în deciziile mele, când oscilez să dau curs unei idei.” Când Centenera observă o propunere legată de îmbunătățirea unui parc, chiar dacă nu este votată de madrileni, o transmite colegilor care administrează locul cu pricina. „Rămâne la latitudinea funcționarilor de acolo dacă pun sau nu în practică ideea. Dar informația e foarte utilă.”

José Luís Fernández Martínez, consilierul districtului  Fuencarral-El Pardo (echivalentul unui primar de sector, dar nu este ales și nici numit politic)

José Luis Fernández Martínez lucrează în Junta din Fuencarral-El Pardo, unul dintre cele 21 de districte ale Madridului, din 2007. E obișnuit să primească cetățeni în biroul lui pentru a le asculta problemele – nu neapărat de după birou, căci mesele nu-i plac; crede că pun bariere și separă oamenii. Platforma online „Decide Madrid” l-a ajutat să ajungă la nivelul următor. „A înlesnit un mijloc mai direct prin care să primim propuneri referitoare la diferite aspecte ale vieții în district.”

Prin forumuri locale, la care se adună cetățeni și asociații de cartier, și cu ajutorul unei firme de consultanță, municipalitatea a reușit să afle nevoile concrete ale oamenilor. Așa au pus pe roate un program de schimb de cărți în școli, au deschis centre comunitare, au demarat proiecte de lucru pentru persoane cu dizabilități și au amenajat un spațiu de joacă unde părinții își lasă copiii în siguranță, pentru câteva ore, cât nu-i pot supraveghea. „Astfel de cereri ajungeau sporadic la noi, dar acest demers a adunat la un loc nevoile oamenilor”, spune José Luis Fernández Martínez. „Înainte, relația cu cetățeanul era individuală. Venea la noi și ne spunea ce îl doare. Acum, prin aceste procese participative, am descoperit problemele reale, comune, ale oamenilor din cartier.”

Epilog: De ce rămân „Decide Madrid” și Observatorul Cetățenesc, când alte hotărâri publice au fost anulate dintr-o semnătură

Așa se vedea democrația directă în luna mai 2019, după patru ani de proteste și patru ani de implementare, în primăria capitalei spaniole. Luna iulie a adus însă alegerile și schimbarea echipei guvernamentale. Arana, Soto și Planchuelo au fost înlocuiți. Borja, Becerra, toți funcționarii publici au rămas. Funcționarii, cei pe care proiectul de participare a încercat să-i împuternicească, alături de cetățeni, sunt oamenii care rămân atunci când o putere politică se retrage din albia administrativă, ca să facă loc alteia. 

„«Decide Madrid» și Observatorul Cetățenesc rămân. Încă nu știm dacă vor fi făcute schimbări”, spune Francisco de Borja Prieto Ursúa. Până în luna septembrie 2019, noii directori, numiți politic, se întâlnesc cu angajații biroului de participare cetățenească. „E o moștenire grea”, punctează și José María Becerra González. „Trebuie să le explicăm cât mai non-ideologic și rațional cum funcționează procesele, ce rezultate au și cum pot să beneficieze de ele.” E misiunea pe care au primit-o la despărțirea de vechea echipă: să facă tot posibilul ca deciziile referitoare la procesele participative să fie luate în cunoștință de cauză.

Mai multe proiecte și birouri deschise de vechea administrație au fost deja închise. „Ce ar putea să se întâmple cu procesele participative e să se diminueze efortul depus pentru promovarea și adoptarea softului la nivel internațional. Fundația CONSUL se va ocupa de asta, dacă primăria va retrage resursele. Dar nu vreau să speculez. Important este să le explicăm cât mai clar cum funcționează și care sunt beneficiile proceselor participative”, adaugă Becerra. Fundația CONSUL se ocupă acum și de dezvoltarea softului, fiindcă primăria a desfăcut contractul cu echipa de programatori.

„Decide Madrid” – platforma online și procesele participative – este însă „copilul” cetățenilor, ca și al funcționarilor din Biroul pentru Participare. Iar Observatorul Cetățenesc a fost protejat prin statut, chiar de la înființare. Sistemele și structurile instituționale au o viață mai lungă decât deciziile sau oamenii care li se subordonează. Se construiesc mai lent, dar acolo, pe teritoriul lor, se duc luptele pentru schimbările greu de întors.

Liderii pot fi înlocuiți, hotărârile lor pot fi anulate prin decizia celor care le urmează. O structură, în schimb, are o viață mai lungă decât evenimentele care-i trec prin istorie. „Decide Madrid” a creat o țesătură cu ochiuri dense în jurul său. Sute de proiecte demarate și mii de cetățeni implicați, orașe, regiuni și state care au preluat procesele și se bazează pe echipa spaniolă pentru consiliere și mentorat. Este și singurul demers care a respectat decalogul străzii. „Fără lideri” tunase mișcarea 15M, iar platforma așa a rămas, cu mii de cetățeni, fiecare, la fel ca oricare altul, care propun și votează idei de îmbunătățire a orașului lor.

În luna august, Becerra este și mai preocupat decât părea a fi în mai să inoveze procesele de funcționare în Observatorul Cetățenesc. A înțeles, după prima întrunire de lucru, că trebuie să lase mai mult timp de studiu pentru proiecte. Observatorul dublează Consiliul Local, iar hotărârile nu trebuie luate în pripă. Fiindcă peste tot în lume, în domeniul administrației publice, se vorbește despre participare, Becerra crede că drumul deschis a devenit ireversibil.

Documentarea materialului a fost posibilă datorită unei finanțări în cadrul proiectului Jurnalism despre soluții, susținut de UniCredit Bank și Lidl România și organizat de DoR și Ashoka România.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

Cum intră democrația într-o primărie