De la croitoreasă la porcăreasă și de la badantă la funcționar public

Mărturiile Mariei Toma ilustrează cât de dificilă și de complexă e astăzi viața unei femei de la țară în România.

Pornind de la ideea că noi, orășenii, suntem din punct de vedere mental din ce în ce mai departe de confrații noștri de la sat – drept pentru care idealizăm traiul lor în armonie cu natura sau, dimpotrivă, îl reducem la o serie de privațiuni înecate în alcool prost, înghițite apoi de uitare –, vara asta, Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale și Muzeul Județean de Istorie și Artă din Zalău mi-au propus să merg într-o rezidență de documentare și creație în Marin, un sat oarecare din Transilvania. 

Deși la ultimul recensământ acest Marin număra puțin sub o mie de locuitori, am aflat că documentele atestă existența lui încă din 1458, cu un an înainte ca Bucureștiul să fie pentru prima oară menționat oficial. Cu toate astea, drumul care leagă satul de comună, lung de 7 km, a fost asfaltat abia în anii 2000, iar transportul în comun se rezumă astăzi la trei curse de microbuz pe zi.  

Gazda mea, Maria Toma, la rândul ei unul dintre sătenii care fac zilnic naveta, tocmai își terminase programul la Agenția de Plăți și Intervenții în Agricultură când am ajuns în centrul comunei Crasna, așa că a fost bucuroasă să mergem împreună spre casă. Lucra acolo de mai bine de 15 ani, dar înainte de asta fusese la muncă în Italia și în Franța, unde soțul ei plecase încă de la sfârșitul anilor ’90. Maria era croitoreasă de meserie, asta își dorise să facă dintotdeauna, sau chiar să devină designer vestimentar, numai că fusese nevoită să lase mașina de cusut deoparte și să crească și să vândă porci alături de soțul ei, pentru că aveau un copil și o casă de terminat. După care s-a ambiționat și a făcut și facultatea – la Cluj, la 30 de ani –, și s-a angajat la stat. 

Mi-a fost clar încă de dinainte să coborâm din mașină că femeia care urcase pe locul din dreapta cu un gentoi plin de acte – își luase de lucru și acasă –  întruchipează exemplar acea modernitate a lumii rurale din titlul instituției care mă trimisese acolo; care pentru o femeie înseamnă și să plivească în grădină, și să aibă o carieră de succes, și să plece într-un city break, și să dea de mâncare la animale. Pe scurt, să trăiască și ca la țară, și ca la oraș, și în acord cu legile nescrise ale vecinilor și străbunilor, dar și cu cele ale Internetului.   

În zilele care au urmat am stat multe ore de vorbă, iar Maria a fost de acord să las reportofonul pornit între noi la un moment dat. Mai jos, editată pentru claritate și concizie, o parte din discuția noastră. 

NOTĂ: Portretele ei cele mai recente au fost realizate de Patricia, fiica Mariei, care este artist vizual și care este implicată la rândul ei în viața comunității din Marin, facilitând diverse ateliere de creație pentru copii. 


Zi-mi, pentru început, cum l-ai cunoscut pe soțul tău. Și ajungem mai târziu și la restul. 

Da, sigur ajungem. Păi, când am început să mă-ntâlnesc cu Ionică, am fost singură împotriva tuturor – nicio prietenă nu l-a vrut lângă mine. Ziceau că-i bandit, că-i șmecher… Dar pe mine toate năzbâtiile pe care le făcea mă atrăgeau.


Vă știați de mici, din sat? 

Da, am fost colegi în clase paralele. Niciodată n-am câștigat premiul lui – dacă el lua premiul al doilea, eu luam premiul al treilea, dacă el lua premiul al treilea, eu luam mențiune. Îl simțeam mai bun decât mine.


E posibil să te fi atras asta la el – să se fi activat așa, peste ani? 

Sincer, mai tare mi-a rămas în minte costumul pe care l-a purtat la sfârșitul clasei a opta, un costum din trei piese, stilat, impecabil – în comparație cu restul băieților, care au venit la festivitate care cum a nimerit…  Așa că, mulți ani mai târziu, supărată pe una din prietene, am zis, gata, fac ce vreau eu.


Cum adică? De ce erai supărată?

În general, mă săturasem de vorbele tuturor, mă săturasem să fiu întotdeauna aia grasă. Așa-mi ziceau pe atunci. Eram „aia grasă”.


Ce însemna „grasă”? 

Am avut întotdeauna un metru și jumătate. Și, fiind croitoreasă, 68 de centimetri în talie mi se părea mult. Acum știu, nu era mult. Dar așa era atunci. Dacă mergeam la discotecă, să zicem, putea să vină cineva și să-mi spună că cutare a zis că îi place de mine; dar cum mă anunța? „A zis că-i place de aia mai grasă.” Nu de aia cu părul nu știu cum, cu ochii albaștri, cu fusta verde sau cu bluza mai așa, ci „de aia mai grasă”. Și m-a obsedat faptul că am niște kilograme în plus, deși acum îmi dau seama că eram normală.

Că-s mică de statură nu m-a deranjat niciodată. Dimpotrivă, mă enerva când, la vreo măsurătoare, cineva zicea că am 1,51. Nu voiam: eram croitoreasă, centimetrul are 1,50 lungime, și eu mă mândream să știu că-s lungă cât centimetrul, punct.


Ai avut și alți iubiți înainte să-l cunoști pe soțul tău? 

Eu n-am avut relații până m-am căsătorit. Am avut oameni care au ținut la mine, dar i-am părăsit pe toți, pe atunci nu se punea problema de amor. 

Deși, uite, cu un an înainte de a mă logodi cu Ionică, am mers la Zalău cu o mașină de cusut la reparat. Mie îmi plăcea să vorbesc cu băieții, să cunosc tot felul de oameni, la cinematograf, în tren, mergeam cu ei la plimbare, dar nu făceam nimic mai mult, ți-am zis, nici măcar nu-i sărutam. 

Și, cum nu l-am găsit acasă pe cel care trebuia să-mi repare mașina, un tip care părea de treabă, pe care îl știam de la prietena mea din sat, cu care trebuia să se întâlnească chiar atunci, mi-a zis să urc să las mașina la el, să n-o mai car după mine. Nu m-am gândit nicio secundă că aș putea păți ce-am pățit. 

N-a vrut să mă mai lase să plec. După câteva ore în care l-am respins în fel și chip, a zis: Am înțeles, ești nebună, nu vrei să te culci cu mine. O femeie normală ar fi cedat. Urcă-te pe pervaz și sari pe geam – sau bag cuțitul ăsta în tine! 

Când m-am apropiat de geam, mi-am dat seama că n-o să pot să sar, că o să trebuiască să mă culc cu el. I-am zis: Lasă-mă să plec acasă ne calmăm puțin… Și, pentru că m-ai lăsat să plec, o să vin să mă culc cu tine într-o zi. În momentul ăla credeam că așa o să fac dacă-mi dă drumul. Noroc că i-a sunat telefonul și i-au zis niște prieteni că vin pe la el. 

Dar tot nu m-a lăsat în pace, m-a mai amenințat o bucată că vin ăia și mă fac toți poștă. Și a trebuit să-mi explice ce înseamnă asta, pentru că nu știam ce înseamnă să te facă cineva „poștă”. Atunci am realizat că-s pe nicăieri, că se pot întâmpla o mulțime de lucruri și că lumea nu e așa cum credeam eu. 



Ieri îmi ziceai că ai terminat zece clase aici, după care te-ai dus în Târnăveni.

Așa e, acolo am făcut școala profesională de croitorie la zi. Toată familia știa că eu îmi doresc să cos, tata îmi cumpărase mașină de cusut când aveam 3 ani, dar îmi trebuia și o hârtie, o dovadă că pot să cos.


Fratele tău mai mare era deja la facultate. Nu te tenta și pe tine să mergi mai departe? 

Atunci aveam probleme cu spatele. Căzusem în sala de sport – la țară n-avusesem niciodată o sală de sport – și nu se mai punea problema să merg la liceu.


Ce s-a-ntâmplat? 

Cum îți ziceam, aveam în jur de 17 ani și eram aia grăsuță. Și, ca să nu mai fiu așa, mă duceam după ore în sala de sport – să fac mișcare, să fiu în rând cu fetele de la oraș, care făceau sport, care știau ce-s alea abdomene și alte minuni. Eu nu știam ce înseamnă să faci picioare și chestii dintr-astea, dar le-auzeam pe ele. Și, normal, voiam și eu. Și-ntr-o zi am căzut la un spalier și mi-am stricat coloana. 

După asta nici nu m-am mai gândit să merg la liceu. M-am recuperat, mi-am terminat profesionala și m-am întors acasă, unde m-am angajat la croitorie în Crasna. 


Și cum a fost?

Păi, mă întorsesem la ai mei și făceam în fiecare zi naveta. 

Nu prea aveam comenzi, dar eu aveam nevoie să învăț să cos – chiar dacă făcusem în școală niște pijamale și niște rochii superbe, de era să fiu exmatriculată… Așa că mai coseam la prieteni, la cunoscuți… Că altfel ne punea statul să aducem bani de acasă. Trebuia să coasem de nu știu cât pe lună, o prostie. 

Nu mi-a plăcut deloc chestia asta, noroc că în anul ăla a venit Revoluția.


Ce s-a schimbat? 

Am început să cos și la negru – și-am cusut așa 10 ani. În timpul ăsta am făcut și liceul, la seral; dar nu știu dacă am avut vreodată un client sau o clientă care să aștepte 10 minute că nu i-am terminat la timp ce mi-a comandat.

Să-ți mai zic ceva. Pe vremuri, la nunți nu era ca acum. Pe vremuri se făcea clacă, trebuia să te duci. Pe mine mă chema toată lumea să calc rochia de mireasă. Unii făceau tăiței, alții tăiau găini, eu călcam rochiile mireselor. Acum, dacă trebuie să calc un tricou, s-ar putea să-l ard, nu mai am răbdare, dar atunci n-aveam nicio emoție, călcam și râdeam. Aveam 20, 25, maximum 30 de ani, n-aveam prea multă minte, dar n-am stricat nicio rochie! Și erau făcute din materiale proaste, cu polistiren și bobițe de plastic – Doamne, iartă-mă! 

În general, în săptămâna nunții, ajutorul meu pentru familia în cauză era că le scurtam hainele sau le coseam gratuit; mai rar mă duceam la treburile bucătăriei. Unde, dacă ajungeam, mă duceam la prăjituri, că mă interesa să-nvăț pentru mine. 

Tot pe-atunci i-am cusut și lui Ionică o cravată. Nu eram împreună încă și, supărată că îl interesase altă fată, i-am furat un centimetru de material dintr-un loc așa încât să-i stea întoarsă. Și așa i s-a sucit cravata aia toată viața – eu știam de când am cusut-o că n-o să mai aibă ce să-i facă nicio croitoreasă din lume.



Nunta voastră cum a fost? 

La nunta noastră a plouat atât de tare încât am zis că nu mai vine nimeni la cămin. Dar lumea a venit – în cizme de gumă! Pe atunci nu era ca acum, să anunți dacă vii sau nu vii. Chemai tot satul! Era un băiat care mergea din poartă în poartă, spunea două-trei cuvinte, ducea o pălincă cu el, luai o gură, el îți zicea când e nunta și dacă ești chemat să ajuți – cutare, la făcut mâncare, cutare, la pături, adică la tăițeii pentru supă, care se fac dintr-un aluat mare, se rulează, se taie mărunt, și așa mai departe. 

Femeile puteau fi chemate și de mama mirelui, că ea și cu socrul mare făceau nunta, socrii mici trebuia să dea bani, atât; dar la noi, pregătirile pentru nuntă, care în mod normal se făceau la mire acasă, le-au făcut părinții mei, că era mai la-ndemână așa. Mama lui Ionică a rămas văduvă la 23 de ani și și-a crescut copiii singură, la ei a fost mai greu, așa că ai mei, fiind doi, și-au asumat treaba asta până la capăt. 


Și a ieșit bine. 

A ieșit, numai că a doua zi după nuntă, țin minte și-acum, am plâns. Soțul meu, pentru că crescuse sărac, fără tată, voia să-și facă o casă a lui, să aibă casă. Eu nu voiam să băgăm banii în așa ceva, aveam casa în care crescusem, a părinților mei, despre care știam că o să ne rămână nouă, că fratele meu nu o să aibă pretenții. Dar a venit și nașul și ne-a zis și el că trebuie să ne facem casă. Așa că soțul meu a dărâmat căsuța moștenită de la bunicii lui, peste dorința mea, ceea ce m-a durut enorm, dar am tăcut și am mers mai departe, chiar dacă nu cu bucurie, și l-am ajutat să construim casa pe care o avem azi, în care m-am mutat cu fetița în 2000 – Ionică era în Franța. 


Ajungem și acolo.

A fost o nuntă normală, da – ne-am căsătorit din dragoste, cum se spune. 

Familia lui m-a vrut pentru că tata și mama mea aveau o reputație foarte bună. Eu, ce-i drept, fiind croitoreasă și plăcându-mi să experimentez cu tot felul de modele, poate că încercam uneori ținute vulgare și extravagante pentru acea perioadă. La o nuntă, de exemplu, m-am dus îmbrăcată într-o rochie de indiancă… Am lucrat o săptămână la ea și am folosit până și sârmă de gard! Dar a venit nașa la mine și m-a certat, a zis că nu se face așa ceva, că asta-i sfidare, și-atunci mi-am dat seama că poate nu-i bine; până atunci nu mă gândisem, într-adevăr, și așa mersesem la toate nunțile, cu rochia cea mai cea. 


Dar de unde îți veneau toate ideile astea? 

O urmăream pe Prințesa Diana, îmi plăceau foarte mult hainele ei și mi-am făcut multe haine după Diana, de la haine serioase până la ultima prostie. Mai mult, obișnuiam ca în fiecare sâmbătă să am ceva nou. În fiecare săptămână îmi făceam o rochie, o fustă, o bluză, ceva. Îmi lua două ore să-mi fac o fustă – și eram în lumea mea, îmi plăcea.


Nu pot să nu te întreb, de ce te-ai lăsat de croitorie? 

Pentru că munceam mult și făceam bani puțini – ceream puțin pentru munca mea. 


Te gândești vreodată cum ar fi arătat viața ta dacă ai fi rămas croitoreasă până azi?

Dacă aș fi rămas croitoreasă, da, cred că aș fi ajuns un designer bun. Am visat să fiu designer vestimentar, dar mi-a fost frică de școala de șoferi și mi-a fost frică să plec de aici din sat – aici, fără permis de conducere ești mort. 


Crezi că te-ai fi bucurat de mai multă libertate dacă ai fi stat în oraș? 

Cred că da. La țară, mentalitatea e diferită. Pe vremea când m-am măritat eu, așa zicea lumea despre femei: S-a măritat? Să tragă, că ea s-a dus după el, ea și l-a ales! 

Mama m-a învățat la fel: Capul plecat sabia nu-l taie

Iar tata îmi repetase toată viața: Cel mai greu e să vrei să zici sau să faci un lucru și să te abții, să nu-l zici, să nu-l faci

Dar poate că așa am știut eu să mă răzvrătesc – cosându-mi tot felul de fuste și rochii, din foaie de cort, de exemplu, pe care poate că unii nu le-au înțeles, cum îți ziceam. Că-n rest am făcut așa cum mi-au zis ceilalți – un lucru pe care nu i l-aș dori fiicei mele, deși mă tem că deja l-a învățat de la mine. 



Cum a fost pentru tine să devii mamă? 

În ’97, când am născut-o pe Patricia, am avut complicații mari. Sarcina avea două săptămâni când am fost găsită prima oară pe stradă și dusă la spital – și așa am pățit până la șase luni. Atunci am rămas acolo până am născut-o. 

Toți medicii încercau să mă convingă că nu voi avea un copil sănătos; și veneau cu psihologi ca să mă facă să înțeleg chestia asta. Dar nicicum n-au putut să-mi ia copilul, am fost prea încăpățânată și n-am acceptat. 

Și, la naștere, contrar tuturor medicilor, Patricia a fost sănătoasă. 


Tu i-ai ales numele? 

Da, întâlnisem o franțuzoaică pe care o chema așa. Visurile mele erau pe-atunci legate de Franța, voiam să merg în Franța; apoi mai era și Patricia Kaas – și mă gândeam că, dacă eu n-am voce, cine știe, poate că o să aibă fetița mea… 

Dar, îți zic, la fel ca atunci când l-am ales pe Ionică, toată lumea a fost împotrivă. Nu, să nu-i zicem Patricia! Și, la fel ca atunci, nu-ul meu a fost mai puternic. Și Patricia i-a rămas. 


Zi-mi un pic, te rog, ce-ai făcut după ce te-ai lăsat de croitorie. 

Aici, de fapt, e mai mult de povestit. Am plecat prima oară în Franța când Patricia avea 2 ani. Îți ziceam, soțul meu era acolo din 1997 – în Bretania, în nord-vest, la un fermier care avea porci. 


Era plecat când s-a născut Patricia? 

Nu, a plecat la trei săptămâni după ce s-a născut fetița. Era la colegiu, la USAMV (Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară), la Cluj, și inițial a plecat la un stagiu. După care a cerut să lucreze mai mult și să facă mai puține cursuri, să nu mai învețe. 

În anii ăia nu vedeam decât bani, aveam nevoie de bani. Dar toată lumea avea atunci nevoie de bani, nu doar noi, ca familie tânără. 

Până atunci, de la noi din sat nu mai plecaseră în străinătate la muncă decât trei-patru persoane, prin Austria și Germania, poate și Ungaria, la construcții, la ce-a fost. 

Oportunitatea de a pleca în Franța am avut-o datorită faptului că, începând cu 1992, veniseră mai mulți francezi pe la noi – pe filiera fratelui meu, care făcuse un schimb de experiență în Franța.


Vorbeai bine limba. 

Da. Între 1992 și 1999, dacă era vreun francez în Marin, dacă lumea dădea pe drum peste cineva care nu vorbește românește, știa că-i un oaspete de-ai noștri, unul din prietenii aduși de fratele meu. Asta m-a motivat să-nvăț și mai bine franceza, pe care o învățasem bine încă din școală pentru că-mi plăcuse.

În plus, când veneau la noi, eu eram ghidul lor – gratis. Pe atunci era o plăcere să ies, să mă duc cine știe unde câteva zile. Mai târziu am primit și bani când am făcut pe ghidul, dar la-nceput era ca și când aș fi mers într-o vacanță.


Mi-ai zis și că ați avut mulți porci, că ați avut o fermă o perioadă. Tot pe filieră franceză. 

Cum a fost asta? Ionică, pentru că lucra la porci în Franța, și-a dorit să facem și acasă o fermă. Așa că am construit un coteț mare, la 60 de metri distanță de casă – de-au râs toți vecinii de noi și-am fost de poveste în sat, pentru că aici cotețul se face chiar lângă casă, să-ți fie ușor să vezi de animale. Dar noi l-am ascultat pe Maurice și-am dus porcii sus, să nu miroasă, înțelegi? La fel, i-am crescut pe grătare de beton, să nu trebuiască să facem curat la ei… Am însămânțat scroafele artificial – ce s-a putut am făcut ca-n Franța.


Câte capete aveați în total? 

Am ajuns să avem șase scroafe de prăsilă și peste 100 de porci. Totul a fost bine până în 2003, când, pe motiv de pestă porcină, au blocat ăștia toate piețele și-am rămas în imposibilitatea de a ne vinde marfa. Dar ne-am descurcat, i-am dat cum s-a putut… 

Pe atunci era ceva să ai Marele Alb, o rasă pe care nu aș mai recomanda-o astăzi; îi creșteam cu concentrate, cu prostii, făină de pește, calciu – așa cum erau crescuți și-n Franța, noi doar urmam rețetele. Un porc fătat în septembrie era vândut în decembrie la 80-90 de kg. În trei luni de zile se umfla ca un butoi.


Și cine avea grijă de atâția porci? 

Ionică mergea în Franța o perioadă, apoi se întorcea acasă; iar mergea în Franța – și tot așa. De porci ne ocupam împreună. Atunci am renunțat, de fapt, la croitorie. Chiar ieri am dat peste un caiet în care scriam că, în 2001, făceam din porci 2.500-3.000 lei pe lună. 

Ăsta-i motivul pentru care, câțiva ani mai târziu, când m-am angajat la APIA, nu a contat că m-am dus la stat pentru numai 380 de lei pe lună. Sincer, nu mi-a păsat care-i salariul. Dar am putut să lucrez acolo doar datorită libertății financiare pe care mi-au dat-o porcii. Și pentru că îmi plăcea numele. Agenția de Plăți și Intervenții în Agricultură.


OK. Ferma de porci fusese visul soțului tău, dar dacă ar fi fost după tine, sunt curios, ce ai fi făcut în locul ei? Pentru ce te-ai fi lăsat de croitorie, la care visaseși de când aveai nici 3 ani? 

Eu aș fi vrut, de fapt, o fermă de vaci. Poate pentru că tata a fost ciurdar când eram mică. Nu știu.

Ciurda era mare pe vremea aia, erau 400 și ceva de vaci. Țin minte și-acum o întâmplare haioasă: într-o zi de primăvară, după o ploaie, s-a lăsat atât de frig încât mi-au înghețat picioarele. Și știi cum mi le-am încălzit? Mi le-am ținut sub jetul de urină de la vacă! Așa era pe atunci… Meseria de ciurdar, când plouă, e cea mai grea. Și-acum, dacă plouă și văd că trec copiii ăștia care se duc cu vacile, îi chem să le dau câte ceva, că-mi amintesc cum era. 



Ai fost fiică de ciurdar, apoi fiică de coșar, am înțeles corect?

Asta s-a-ntâmplat mai târziu, eram mare deja când tata s-a angajat coșar… Și, îți spun sincer, chiar dacă în copilărie ne gândeam că de coșar nu te poți atinge, că-i murdar ca vai de el, eu am fost foarte mândră de tataDacă era vreo cununie civilă, tinerii îl căutau pe coșar, voiau să facă poză cu coșarul, să le poarte noroc în viață; și încă se întâmplă să mai găsesc poze de pe la diverse nunți din satele de pe aici cu tata îmbrăcat coșar. 

Pe de altă parte, m-am gândit recent: poate că din cauza asta m-am temut să beau, să m-adun cu prietenele la un vin…


De ce? 

Pe-atunci, când venea tata acasă, ne povestea că, în nu știu care sat, la fiecare a treia gospodărie dădea peste câteva femei bete laolaltă, unele chiar dormind pe jos de bete ce erau; că era suficient să ajungă acolo după ora două și le găsea pișate pe ele, nu trebuia să fie seara târziu. 

De fapt, dacă mă gândesc mai bine, cred că mi-a fost mereu frică de alcool. 

Tot tata meu ne povestea că, atunci când era el mic, tatăl lui a avut niște probleme. La colectivizare, când au venit ăștia și au luat cai, vaci, pământuri, boi și tot ce-au putut, el, pentru a-i opri să-i ia pământul, s-a dus peste deal și a dormit acolo, a declarat că el acolo locuiește, pe câmp, unde și-a dus niște lemne și a făcut un fel de colibă. Obținuse cu greu pământul și nu voia să renunțe la el, motiv pentru care l-au catalogat drept nebun. Atunci a început să bea foarte mult și tata a rămas marcat de treaba asta. Și și-a dorit ca el să nu ajungă acolo, să nu bea, copiii lui să nu treacă prin asta. 

Așa că l-am luat și eu pe nu în brațe – ai dreptate, de mică. 

Dar uite că fac toate schimbările în viață după 50 de ani.


La ce te referi? 

Am o prietenă, Dorina, care s-a întors recent, după foarte mulți ani, din Italia; așa că, de câteva luni, am început să stau cu ea și cu soțul meu, seara, la câte un deget de vin. A trebuit să mă-nvăț; și-am vrut să-nvăț, să fiu și eu în rând cu lumea. 

Tot ea mi-a zis că trebuie să-mi iau timp și pentru mine. 

Și am început să beau și cafea – cappuccino. 

Nu-ți zic… Mustața mi-am dat-o jos prima oară acum trei săptămâni! Nu e vorba că n-am avut 30 de lei sau că nu mi-a păsat de igiena mea până la vârsta asta, dar n-am putut concepe că sunt programată undeva peste, să zic, două săptămâni. Dacă trebuie să plec?! Doar n-o să mă țină pe loc o unghie sau o mustață!


Ai avut alte priorități.

Poate pentru că toată viața mi-am dorit bani – nu mi-am dorit nimic altceva, numai să muncesc și să am bani. Nu mi-a păsat de mine.

 

Auzi, dar la facultate te-ai înscris ca să poți să te angajezi ulterior la APIA? Sau care a fost motivul?

Nu. Am făcut facultatea în primul rând ca să scap de gura fratelui meu. Eram trecută de 30 de ani când am început-o și, pentru că am fost studenta fratelui meu, care-i și acum profesor la USAMV în Cluj, m-am ținut de treabă, chiar dacă la început creșteam și porci. El ne-a bătut la cap să facem facultatea, și pe mine, și pe soțul meu. 

Și aici e o poveste interesantă. Mie mi-a plăcut foarte mult biologia – și, în ultimul an de facultate, s-a ivit la școala din Crasna un post de suplinitor; era director, în perioada aia, un tip foarte dur, foarte serios, care acum vine și depune dosarul la mine, la APIA, ca să vezi cum e și viața asta… Așa că mi-am pus în minte să iau concursul, mi se părea foarte faină ideea că el mi-ar putea fi șef. Și am luat postul. Dar am fost profesoară o singură zi – după care n-am mai mers. 

Pentru mine fusese important să îmi dovedesc că pot să devin profesoară, așa cum, ca croitoreasă, am vrut să îmi dovedesc că pot să cos două rochii de mireasă – și după ce le-am cusut m-am oprit.


De ce două? 

Pentru că pe prima ți-o poate comanda cineva – și se poate înșela foarte tare. Dar pe a doua ți-o comandă cineva care a văzut-o pe prima și i-a plăcut.


Ai muncit și tu în străinătate sau numai soțul tău?

Ba cum să nu! Am muncit și în Franța – am băgat carne în mațe la abator –, și în Italia. Acolo am plecat în 2005, în aprilie, pe 17 sau 20, când a murit Papa Ioan Paul al II-lea, îmi amintesc exact. 

În Italia am nimerit la o familie de bătrânei din Sicilia – și aici e o chestie interesantă, că au vrut să mă dea afară la-nceput, după care s-au răzgândit și au vrut să-mi lase casa.


De ce? Ce-ai făcut? 

N-am făcut nimic. Am întârziat prea mult la cumpărături. Curvele, afară! Așa mi-au zis, chiar dacă nu era vina mea – eu mersesem cu altcineva cu mașina, așa că fusesem nevoită să aștept. 

Cum ziceam, după numai trei săptămâni, tot ei au fost cei care au vrut să-mi lase mie casa. Femeii îi plăcea că îi îngrijeam călcâiele, că îi ajustam hainele… Slăbise foarte mult și îi plăcea că putea coborî de fiecare dată la prânz sau la cină aranjată, îmbrăcată frumos, ca atunci când era mai tânără – și m-am înțeles bine cu ea. 

Dar el, sclerozat, voia mai mult de la mine – până într-o zi, când l-am scuturat serios în baie și am plecat de la ei la altă familie. 

Prietenii îmi zic că ar fi trebuit să nu fiu proastă și să accept propunerea lor, chiar dacă moșul întindea coarda și credea că pentru 5-10 euro fac orice; asta doar pentru că eram venită din România. Dar pe mine m-a jignit foarte tare… Și moșul era și insistent, venea noaptea la mine în cameră… De asta am plecat la altă familie – de obezi, de data asta. 

Soția domnului murise, dar el n-avea treabă cu mine, puteam să dorm liniștită; nu deschidea ușa camerei mele. Deși, când venea fiul lui pe acolo, când avea treabă prin zonă, mă cam temeam. Și el a bătut la ușă noaptea.


Și-ai plecat și de acolo.

De la ei am plecat la o familie care avea trei băieți polițiști, da. Mama lor era diabetică, trebuia să-i fac insulină, și ăsta era un stres pentru mine; nu mai băgasem acul în cineva niciodată până atunci. 

Am slăbit foarte mult acolo… 

Moșul era și el sărit. Îi plăceau și lui tare mult femeile. Era genul de om care nu putea să treacă pe lângă mine fără să-mi bage bani în sân, așa că pentru prima oară în viață mi-am luat niște haine din care să nu se mai vadă nimic; tricouri pe gât, cum n-am purtat în viața mea. Dar nu se putea cu el. 

Nevasta lui, cum ziceam, era la pat. Avea 85 de kile, care se simțeau când trebuia s-o întorc… Înainte să mănânce, ca să mănânce curată, trebuia s-o spăl, s-o schimb… Dar eu nu mai puteam mânca. Mă duceam și vomitam tot. Ajunsesem că mi-era suficient să mă duc să pregătesc sosurile alea cu bulion de roșii că îmi venea să vomit. 

Doi ani după ce m-am întors acasă n-am mai vrut să văd sosuri! Am învățat tot felul de chestii acolo, tot felul de mâncăruri, Patricia era fascinată, dar eu nu puteam să le văd. Nu le simțeam gustul, eram zăpăcită de ce trăisem.


Erai studentă pe-atunci, am înțeles corect?

Da, eram și studentă pe deasupra. Dar nici în Italia n-am stat mult, pentru că fratele meu m-a sunat să vin să-mi dau neapărat examenele, să nu-l fac de baftă – pentru că el a muncit ca să ajungă acolo unde era și nu-și permitea ca eu, sora lui, să fiu singura din an care nu-și dă examenele. 

Oricum, pe lângă faptul că trebuia să mă întorc să-mi dau examenele, mă gândeam și că la un moment dat o să am și eu părinți bătrâni de îngrijit, așa că poate că nu-i bine să mi se ia de asta de pe acum, mai ales că știam că pot să vin acasă și să muncesc altfel de lucruri, că nu-i nevoie să fac ceea ce făceam ca să am ce mânca. De fapt, 450 de euro pe lună, cât câștigam acolo, nici nu erau cine știe ce bani. Din porci câștigasem mai mult. Dar așa era acolo, pe insulă, nu se prea făceau bani.


Dacă nu trebuia să-ți dai examenele, ce crezi, ai mai fi stat?

Partea bună e că aveam câte o oră-două libere în fiecare zi, timp pentru mine. Eu, care nu avusesem niciodată timp liber. Și, pentru că slăbisem, îmi plăcea să ies să alerg, să mă pigulesc, să am grijă de mine. 

De exemplu, la ultima familie, de la soția băiatului cel mare am învățat foarte multe; ce înseamnă o mască de față, cum să te îngrijești și să te dai cu tot felul de chestii pe corp…


 

Dar am înțeles că nici să pleci n-a fost chiar floare la ureche.

Când să plec, a venit ăsta despre care îți spuneam, băiatul cel mare, care era șeful Poliției din Calabria, și mi-a zis că ei nu-și pot permite să mă lase să plec de pe azi pe mâine – două-trei luni, cum le-am zis eu că vreau să plec –; că înțelegerea a fost să plec doar dacă se întâmplă ceva grav în familie, nu, vezi, Doamne, pentru că sunt studentă. Așa mi-a zis. 

A trebuit să le dovedesc că sunt studentă, și chiar și așa nu au vrut să mă lase să plec. 

Într-un final, mi-au dat voie să plec, cu condiția să le aduc pe cineva în loc, o femeie care să fie catolică, pentru că așa le plăcea lor să fie femeile care le veneau în casă, catolice, de parcă pe moș îl interesase ce religie am. 

Nici bătrâna de care îngrijeam nu voia sub nicio formă să plec; aveam o relație bună cu ea, o epilasem și în zona inghinală, ceva ce nu-mi închipuisem niciodată că se poate face la optzeci și ceva de ani, și mi-a zis că o să-i pună pe băieții ei să-mi facă toate relele de care sunt în stare, numai să nu mă lase să plec, pentru că, a zis, eu știu că dacă pleci nu te mai întorci la mine, așa fac toate, zic că se întorc, dar nu se mai întorc.


E o dramă și pentru bătrânii ăștia. 

De acord, dar nici plecarea mea înapoi n-a fost ușoară, pentru că, după ce i-am găsit femeie în loc, eu a trebuit să plec, dar nu aveam autobuz decât o dată sau de două ori pe săptămână – și, pe scurt, m-am nimerit așteptându-l într-o baracă dintr-astea, la un român de-ai noștri, unul Petre, venit de la Baia Mare, care îi ajuta pe cei care aveau nevoie de câteva nopți de cazare, în fine, pe cei care aveau probleme. 

Acolo am cunoscut femei de tot felul, și românce, și marocance, fete care făceau sex pe bani, fete care erau cu ligheanul după ele la marginea drumului, cum le ziceam noi, că acolo se spălau între clienți. În fine, multe mai vede omul și multe mai pățește într-o viață.


Apropo de viață, am observat că o împarți în două – generic, înainte și după 50 de ani. Ți s-a întâmplat ceva în jurul acestei vârste? 

După ce-am avut accidentul vascular m-am trezit cu niște fobii pe care nu le-aveam înainte – de spații închise, de exemplu. Dar trebuie să mi le depășesc, pentru că nu îmi închipui că n-o să mai zbor cu avionul niciodată – eu iubeam să zbor cu avionul! 

Am coborât în salină de două ori, tot așa, ca să-mi depășesc fobia asta, pentru că înainte obișnuiam să merg cu Patricia și de două ori pe an, pentru astmul ei. Dar, dacă e să fiu sinceră, simt cum mi se pune un nod în gât și când urc în mașină în spate, iar de cea fără portiere pentru bancheta din spate nici nu mai vorbesc. 

Oricum, am pierdut multe din cauza accidentului, am pierdut mult din cine eram, dar nu mă las, merg mai departe. Mie mi-e suficient să-mi fie bine astăzi, mâine o să văd eu ce-o să fie. Cei din familia mea n-au înțeles asta niciodată.

Chiar și așa, zic eu, dincolo de accident, după 50 de ani îți dai seama că a trecut viața – îți dai seama de asta în tot ce faci, cum te deplasezi; azi te doare spatele, mâine te doare și spatele, și altceva; încet-încet se accentuează toate, bătrânețea se pune. 


Pe ce dai vina când te gândești la accidentul ăsta?

În anii în care Ionică era plecat la muncă în Franța eu nu m-am menajat și-am muncit la casă, am construit; mai ieșeam cu francezii din când în când, ghid, mai coseam, dar am făcut multă muncă fizică la viața mea. 

Și, în plus, am fost nepăsătoare în multe privințe, nu m-am gândit la sănătatea mea. În 2018 am făcut AVC-ul. Veneam, cum ziceam, după foarte multă muncă, după moartea bunicii din partea mamei, iar căderea tatei la pat mi-a pus capac. Mi-am revenit abia după un an de zile. Trebuia să mă operez și pe inimă, dar ar fi fost prea mult pentru mine.


Și acum cum te simți?

În general, de când cu problemele de inimă, nu mai am aceeași viteză. Ce-mi propun astăzi, să zic așa, reușesc să fac în proporție de 60%; și mi-e greu să accept. Vreau să fac mai mult decât pot… Pentru că sunt lucruri care altădată erau normale – pe care le făceam una-două! 

Zilele trecute mă gândeam că aș fi mai liniștită dacă aș avea răbdare să ies la pensie de la APIA, să nu mă mai întind după nimic. Doar că eu nu pot să stau mult într-un loc.



Sunt curios, cum ai perceput pandemia, cum s-a simțit în satul tău? 

Când a venit pandemia, Patricia era în India, așa că grija mea cea mai mare era să o văd ajunsă acasă. După ce-am văzut-o acasă, mi-am luat două săptămâni de concediu, mânată de tot ce citeam și tot ce vedeam la știri. Și ne-a prins bine, nu mai fuseserăm de mult împreună. Și, tot așa, ca niciodată, am avut timp să mă uit la filme ziua, să mă odihnesc – a fost un concediu în care mi-am făcut timp pentru noi, nu pentru munca de acasă, așa cum fuseseră toate celelalte concedii de până atunci. 

În schimb, a fost rău că vreo câteva zile am mers la tata, care era la pat, numai cât să-i agăț punga cu pâine în poartă. Ne-am temut, în special pentru el. Acasă puseserăm preșuri cu clor la ușă, ne dezinfectam picioarele în două rânduri… Dar frica asta n-a ținut mai mult de două săptămâni. Oamenii au început să iasă, să muncească – sigur, fiecare la el în curte. Așa, pe drum, a mai durat o bucată; lumea își punea mască, de exemplu, să nu-i facă fetei de la magazin probleme, dar cam asta a fost pandemia.


Dar războiul din Ucraina? Sunteți la 150 de km de Punctul de Trecere a Frontierei Sighetu Marmației. 

Războiul m-a speriat foarte tare. Colegii de la muncă zâmbeau când mă vedeau așa, dar eu le știam pe ale mele; aveam niște bani dați cu împrumut, aveam și niște datorii pe care voiam să le plătesc – pe scurt, nu puteam să cer banii de la oameni de pe o zi pe alta, nu puteam nici să-mi plătesc datoriile, n-aveam nici cu ce bani să plec, dacă situația se agrava… 

Atunci m-am gândit că poate așa sunt și alte femei care fug din calea rușilor, că poate n-au decât 50 de euro în casă în momentul ăla și cu banii ăia trebuie să plece și să se descurce mai departe, cine știe pe unde, ceea ce m-a făcut să spun că o să primesc pe oricine vine și o să împart cu ei tot ce am, oricât timp o să fie nevoie. 

Am pus la bătaie casa părintească, în caz că vreo familie de refugiați și-ar fi dorit să vină și aici, în Marin. Am hotărât să mai cumpăr o mașină de lemne dacă trebuie, să poată veni și cu copii mici – o lună, un an, cât ar fi fost nevoie. Fratele meu a fost și el dispus să pună la bătaie casa de pe deal – tot așa, și pentru un an de zile. 

Oricum, războiul m-a făcut să mă-ntreb la ce bun construiești atâtea, case, grajduri, hale, la ce bun aduni atâtea lucruri în viață? Ce faci cu ele dacă trebuie să pleci într-o noapte? Și m-a făcut să realizez că nu mai vreau decât să fiu liniștită, la muncă, acasă, și să pot să mă odihnesc.


Pare că războiul te-a făcut să te deschizi mai tare – și spre tine, și spre ceilalți.

Eu am învățat ce înseamnă acțiunile caritabile demult, de la francezi. Ei îmi tot ziceau că trebuie să dai… Dar eu mă gândeam pe atunci: cum să dai dacă nu ai nici pentru tine? La care ei spuneau că măcar un lucru ai, timp, și-l ai din belșug, așa că trebuie să dai din el.


 

Și ați făcut lucruri împreună? 

Hai să-ți mai povestesc o fază. Într-o zi erau la noi la masă și au văzut-o pe Patricia venind plângând de la grădiniță, cu bretelele salopetei murdare de caca; și m-au certat, m-au întrebat, adică, de ce nu știe să se așeze corect pe veceu. Eu am luat fata, am spălat-o, iar lor le-am zis să termine de mâncat că pe urmă îi duc să vadă cum arată toaletele la grădinița din sat, să nu creadă că-i vina copilului. 

Când au văzut, în două săptămâni s-au întors cu bani pentru toalete moderne. 

Noi am făcut aici o organizație, Fiii Marinului, ei, în Franța, au făcut o organizație care să ne ajute, Avec les filles des Marin. Așa s-au donat multe pentru sat, s-a tras apa și s-au instalat chiuvete la Căminul cultural – unde, la fiecare nuntă sau înmormântare trebuia să spălăm toate vasele la lighean. Tot așa s-a renovat grădinița și s-a amenajat spațiul de joacă. 

Au fost locuri unde au venit francezii și au săpat cu mâinile lor, în timp ce oamenii de aici se mirau că cineva poate să sape pe degeaba, să mai vină și din Franța pentru asta, și erau unii care ziceau că trebuie să fie tare proști ca să facă asta. Îți zic, nu venea nimeni să ne ajute. 

Pe de altă parte, când mergeam în Franța, ne duceam cu toții și vindeam crepe și galete pe stradă. O dată m-am costumat în clovn… Ce n-am făcut ca să adunăm câte o mie sau două de euro și să mai facem pe aici câte ceva, la grădiniță, la școală, oriunde a fost nevoie… ! Până și un scaun stomatologic ne-au trimis francezii, în ideea că poate reușim să amenajăm un cabinet pentru locuitorii din Marin, doar că scaunul a ruginit pe undeva; birocrația a fost mai puternică decât noi toți la un loc. 

De multe ori am avut impresia că e greu să-i schimbi pe oameni; sunt și-acum inși prin sat care nu se uită la ce-am făcut pentru noi toți, ci se gândesc că cine știe câți bani am câștigat așa. Or noi îi mai și hrăneam pe francezi și-i cazam ori de câte ori veneau în satul nostru. Eu umblam pe la primării să îi ajut cu hârtiile, mama cocea și gătea toată ziua pentru mai mult de 10 oameni, câți eram… Dar așa e lumea, mereu o să se găsească unii să vorbească aiurea.


Ce-ai face dacă într-o dimineață ai decide că nu te mai interesează să faci nimic din ce-ai făcut până acum, ce ai face strict pentru sufletul tău? 

Într-o cameră am tot felul de dantelării, mi le cumpăr vechi și visez să am cândva vreme să le cos pe un material și să-mi fac din ele fețe de pernă cu dantele. Cred că asta aș face. Îmi place mult să merg acolo, acolo mă simt eu cel mai bine, unde am toate costumele populare – și oricând prin un pic de timp mă duc și le calc, le aranjez, am grijă de ele.


Dă-mi voie să te mai întreb un singur lucru: care-i regretul tău cel mai mare? 

Că nu mi-am luat permisul de conducere. La cât am făcut naveta și la cât am circulat – singură sau cu Patricia –, o mașină m-ar fi ajutat foarte mult. 

Îți zic, nu a fost deloc ușor ca femeie. 


În ce sens? 

Nu conta că aveam o geantă în spate și un carton pe care scria, de exemplu, SEBEȘ, pentru unii șoferi nu conta nici că eram căsătorită. 

Îți mai zic o chestie: mereu mi-a fost mai frică să mă urc în mașinile mici care opreau când făceam autostopul decât în TIR-uri; contrar opiniei populare, TIR-ul are un traseu, omul de la volan trebuie să ajungă undeva anume la o oră anume, în timp ce mașina mică poate să se abată de la drum când vrea – poate să se ducă unde vrea. 

Am și pățit-o cu unul: a luat-o pe o stradă lăturalnică, poate-poate mă sperie. 

Dar se întâmpla de multe ori să mi se facă avansuri, să mi se ceară numărul de telefon, iar până la Cluj schimbam nu știu câte mașini. Fă calculul tu: câte drumuri am făcut, înmulțite la treizeci-patruzeci de ani… Cam atât de greu a fost.


Acest interviu face parte dintr-un proiect derulat de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău în parteneriat cu Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale și este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) și Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

1 comentarii la De la croitoreasă la porcăreasă și de la badantă la funcționar public

  1. Felicitari !Viata de poveste am avut si eu !La 50 ani am terminat a doua facultate ,vaduva cu trei copii ,Am avut portie la colectiv,am facut o ferma de vaci in 2000 cu credit ipotecar ……!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.