Două activiste rome povestesc ce le motivează să continue lupta

Loredana Mihaly și Nicoleta Bițu, despre importanța educației, cum trăiești decenii întregi cu discriminare și cum găsești energie să continui.

NOTĂ: Interviurile fac parte dintr-o serie de conversații care au avut loc în proiectul Roma S/Heroes, desfășurat de asociația Cu Alte Cuvinte și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, care folosește poveștile în educația pentru diversitate. În acest proiect, tineri romi între 16-22 de ani au intervievat artiști și activiști romi contemporani, iar poveștile de viață ale acestora vor deveni, în această toamnă, cărți ilustrate pentru copii preșcolari. Coordonatoare au fost jurnalista Delia Marinescu și scriitoarea Iulia Iordan. Poți afla mai multe despre proiect aici. Poți citi încă un interviu, cu Connect-R, aici.


Loredana Mihaly

Inspector-expert pentru romi și facilitator comunitar Baia Mare


Andra: Cine este Loredana Mihaly?

Loredana: Mie îmi place să cred despre mine că sunt o mamă bună, că sunt un prieten adevărat, că sunt acolo unde trebuie de fiecare dată. La cei 45 de ani imediat, am un parcurs plin de suișuri și coborâșuri, pentru că viața nu e roz, dar e frumoasă, cu bune, cu rele, și îmi place să cred despre mine că pot să fiu un suport la nevoia celor din jur.

Florin: Care sunt cele mai frumoase amintiri din copilărie pe care le aveți? 

Loredana: Îmi aduc aminte că eram cea mai rebelă din familie, fratele meu mai mare, Alin, încerca să fie parte din năzbâtiile mele. Pe vremuri erau mașini de spălat de alea cu furtun, stiți? Nu erau mașini automate și, noi doi fiind primii născuți în familie dintre cei opt, asta e cea mai comică amintire a mea, eu nu știam atunci ce înseamnă ,,a face duș”, dar îmi plăcea să scot acel furtun de la mașina de spălat, să mi-l torn în cap. 

Evident, îmi plăcea să sar cu papucii în cele mai mari bălți lăsate de ploaie, deși eram de mâna părinților, îmi făcea o deosebită plăcere să sar în bălți și să stropesc cu apă, și îmi mai  plăcea ceva tare mult și mă amuza că toată lumea fugea de ploaie, mă dezbracam cât de tare puteam și mă bucuram de ploaia caldă. 

Astea sunt câteva bucurii, ale mele personale. Mă mai bucuram în copilăria mea mică pentru că doar până la zece ani m-am bucurat de mama mea, mă bucuram de câte ori se aduna familia extinsă și evenimentele din familie se făceau acasă, nu erau ca și astăzi în anumite locații de astea foarte fancy. Apoi, mama mea atât de mult a iubit copiii, încât și își permitea și aveam o viață foarte îndestulată și foarte bună. Erau harnici părinții mei, făceau bănuți, o duceau bine. 

Iubind atât de mult copiii, mama a dat naștere la opt copii. La nașterea surioarei mele, Andreea, a decedat mama mea, a avut 34 de ani. Din fetița zglobie și rebelă, într-o singură zi, am simțit cum m-am maturizat. Parcă o voce îmi spunea în capul meu: „Tu de azi nu mai ai voie să te joci cu acei copii de vârsta ta, de azi nu mai ai voie să sari coarda sau elasticul”.

Am avut noroc că am rămas cu un tată iubitor, deși suferea foarte tare pentru că ei au fost doi oameni care s-au iubit enorm. Pe lângă faptul că zi de zi o vizita la cimitir și noi îl așteptam cu grijă acasă, și-a luat două serviciuri tocmai ca să ne poată întreține la școală pe toți. 

Am avut norocul că mama mea s-a zbătut pentru noi foarte mult, deși era o femeie fără școală, dar era de-o inteligență sclipitoare, atât ea, cât și tatăl meu. S-a interesat și ne-a pus bazele școlare foarte bune. Am rămas în clasă cea mai bună elevă, am participat la toate olimpiadele, concursurile. Tata s-a zbătut să participăm la toate excursiile, au fost niște părinți de vis. 

Am avut noroc că am fost într-o clasă cum mi-aș dori să fie toți elevii romi din ziua de astăzi, care, din păcate, duc o viață extrem de grea și clasele segregate sunt durerea mea actuală. Mă gândesc și le spun tinerilor cu care lucrez de fiecare dată, că sunt aici pentru că am fost în clasă cu români și că jumătate am fost romi și jumătate români. Am fost într-o clasă competitivă și m-a motivat să nu rămân codașa clasei. 

Am ajuns în clasa a VIII-a A și a venit perioada de înscriere la liceu, eu n-am știut ce-i aia. Îmi imaginam că e o casă mare, ce să fac acolo? Dacă se duc toți copiii, mă duc și eu; sau nu mă duc, mai bine stau să îmi îngrijesc eu frații. Fratele meu Alin, care era unul dintre elevii cei mai deștepți din școală, deja el era la liceu, a venit acasă și mi-a spus: ,,Vii la liceu la mine, i-am povestit profesoarei de franceză de tine și te așteaptă.’’ 

Am mers la examen și am urmat pașii pe care mi i-a spus fratele meu că îi am de urmat. Ghiciți ce? Am intrat în cea mai bună clasă. A fost mândria vieții mele. Acolo am cunoscut copii extraordinari, însă mereu am avut așa o teamă și o reținere să nu se afle că sunt de etnie romă. Am ascuns lucrul ăsta, nu se vedea pe mine pentru că nu-s de culoare, nu avea nimeni treabă, dar aveam eu așa o teamă în suflet. În copilăria mea mică, în care trăia mama, până la zece ani, de fiecare dată ne zicea: ,,Aveți grijă să nu se afle că suntem țigani, că vine poliția.’’ Era încă teama aceea, în subconștient și se discuta pe vremea comunismului că Ceaușescu, conducătorul țării, dorește să ducă țiganii în India, și atunci se făceau controale acasă. Chiar și eu am prins un control, mică fiind, în care venea poliția și ne întreba dacă suntem români sau țigani. Mama a negat întotdeauna, de frică. 

Nu a fost ușor, deși am fost foarte apreciată la liceu, foarte îndrăgită și de colegi, și de profesori, a fost foarte greu. Ne duceam cam 4 km pe jos, iarna mă spălam pe cap și îmi uscam părul deasupra aragazului, că nu aveam uscător de păr și aveam așa un păr bogat, și creț, și lung. De multe ori nu îl uscam atât de bine și până ajungeam eu la liceu, puneam mâna în păr și aveam părul înghețat, dar îmi reveneam în liceu, că era călduț. De multe ori, nu aveam papuci adecvați, mă duceam, dar nu știa nimeni problemele de acasă sau că ne este greu. De multe ori mergeam cu papucii lipiți sau cusuți de noi, important era că mergeam la liceu. Nici nu ne loveam de chestia asta, dar profa de franceză, de care vă ziceam la început că a prins drag de mine fără să mă cunoască doar din poveștile fratelui meu, a fost foarte atentă și trăiește și astăzi și stă în Brașov, Oltiția Olteanu. A fost îngerul meu păzitor pe durata liceului.

Andra: O să schimbăm puțin subiectul ăsta emoționant și o să trecem mai departe la următoarea întrebare, care este: Știm dintr-o conferință că profesoara de limba română v-a dat încredere că puteți și v-a pus în prima bancă pentru a fi printre cei mai buni. Care sunt mentorii dumneavoastră?

Loredana: Nici eu nu am realizat atunci ce înseamnă mentorat, că aș fi ipocrită, dar involuntar și în viața tuturor cred că mama și tata sunt esențiali. Învățătoarea mea, ce mi-a plăcut de doamna Rusu Eugenia este că eram la final de clasa a IV-a când a murit mama, dar să știți că un profesionalism și o vocație extraordinară am simțit din partea ei prin faptul că nu m-a tratat niciodată altfel: „Vai, a murit mama ta, hai să fim nu știu cum”, nu. Atât am observat: grija de a fi acolo unde eram și înainte de a muri mama, adică să fiu la toate concursurile, să fiu la toate activitățile, nu am simțit niciun moment că nu mai eram atât de bine îmbrăcată și de îngrijită, să fiu tratată diferit. 

După aceea a fost diriginta mea care m-a preluat din clasele V-VIII, doamna Sfară Maria. Să știți că cea mai grea perioadă a fost în gimnaziu. Erau conflicte, au început, că în clasele V-VIII copiii nu mai sunt așa de cuminți și e normal în perioada asta, dar avea ceva dumnezeiesc femeia asta, avea ceva dumnezeiesc, o bucurie, o pace, nu puteai să nu o asculți, o voce angelică, o stare, o postură, nu aveai cum să nu o asculți și îi liniștea pe copii. Din cei mai răi a făcut cei mai buni și fără eforturi. Asta înseamnă pentru mine și predatul pedagogic și vocația de a fi dascăl, că nu oricine poate. 

Bianca: Nu am putut să nu observ câtă pasiune au avut profesorii tăi pentru tine și știm că după ce ai absolvit școala gimnazială Vasile Alecsandri, te-ai întors ca să fii profesor de limba romani timp de 12 ani. Cum a fost experiența ca profesor? Te-ai simțit vreodată inferioară colegilor prin simplul fapt că ești de altă etnie?

Loredana: La început, Bianca, a fost destul de greu, în sensul că am găsit copii care erau diferiți față de cum eram noi, dar am știut asta pentru că am crescut lângă ei și am știut situația lor. Domnul director a făcut toate eforturile, probabil de două ori mai mult pentru că am fost eleva școlii și am simțit așa mândria la dânsul că un fost elev vine ca și dascăl la școală. 

Copiii au aflat, practic, pentru prima dată prin aceste ore de romani că existăm, că avem niște drepturi, că avem limbă care este respectată și care este scrisă, și care este studiată la nivel universitar, că avem un imn, că avem literatură, deci a fost un BUM din acest punct de vedere. În continuare, făceam cursuri de formare prin care mă profesionalizam, aplicam la școală, și astfel, am ajuns și metodist în cadrul inspectoratului școlar, prin munca pe care o realizam. Am participat tot prin CRCR (Centrul de Resurse pentru Comunitățile de Romi) Cluj la o formare prin care am devenit formator și prin care am învățat, cred că am fost primii care au adus în Baia Mare în școală metode interactive de predare, pentru că nu se prea știa despre asta, și prin aceste metode interactive am realizat mici cărticele cu copiii, am avut rezultate fantastice. 

Pentru prima dată am sărbătorit Ziua Internațională a Romilor, ceea ce nu știa lumea că există, deci s-au făcut atât de multe lucruri frumoase. Am realizat revista Steluțe Rome, câteva ediții cu care am câștigat premii județene, naționale și internaționale, în care apăreau lucrările copiilor. Am făcut cu atâta drag, încât am crescut o generație de copii prin care eu mi-am văzut rezultatul muncii, practic, și a mea, și a lor, evident, fiindcă dacă nu studiezi și tu ca și copil, e degeaba, și vreau să vă spun că am ajuns să participăm la olimpiadele naționale de limba romani, adică faptul că am ajuns până acolo era fantastic. 

Faptul că iei niște copii din cocioabe și îi aduci la un concurs național, îi scoți cu trenul prima dată din oraș, îi scoți în lume, stau și văd și ei hotelul, participă la niște concursuri la care, dacă nu exista studiul limbii romani, ei nu ar fi avut parte de așa ceva, asta mi se pare fantastic. 

Durerea mea a fost mereu că nu participam împreună cu românii la activități extrașcolare, noi le făceam întotdeauna separat și nu am știut atunci să lupt, nu am știut, recunosc. Adică, nu mi s-au aprins mie niște beculețe, dar m-am focusat în continuare pe a-i ține pe copii la școală, pe a lucra la mentalitatea părinților romi și a fost fantastic pentru că nu era așa de mare gradul de căsătorii timpurii atunci, era altfel. Cumva, am început să mergem pe un drum bun și am început să ne facem văzuți, a crescut vizibilitatea romilor, am apărut și noi la ziare, ne mai băga lumea în seamă, că până atunci romii nu apăreau, se ascundeau încă sub preș, cum spunea mama mea: „Vezi să nu ziceți că…”. 

Eu abia când eram a XII-a mi-am asumat identitatea etnică. În clasă așa, știți voi, când stăm pe bănci, fiecare relaxat și cu nostalgia aia că urmează să ne despărțim și le-am spus: „Bă, fraților, eu trebuie să vă spun ceva”. În momentul în care le-am spus că sunt de etnie romă m-a așteptat teama mea, i-am și pus la încercare, să văd care îmi vor mai fi prieteni. Au rămas așa, s-a făcut liniște, nicio reacție și au început: „A, nu cred, nu, nu se poate”, „A, nu, tu ne minți” și am zis:  „Nu mint, dar așa mi se pare corect, oricum ne vom despărți și am simțit să vă spun, să fiu cinstită față de voi.” „Și ce crezi? crezi că te vom iubi mai puțin? ,,Nu, te respectăm și mai mult.”

Andra: Că tot ai adus vorba de limba romani, cum ți se pare ție limba romani și care este perspectiva asupra acestei limbi? Și de asemenea, ne-am bucura dacă ne-ai putea spune niște cuvinte care crezi tu că te definesc în această limbă.

Loredana: Limba romani a existat, există și va exista întotdeauna. Depinde de noi, fiecare, unde vrem să o ducem și la ce nivel. Din punctul meu de vedere, este foarte important profesorul de limba romani. În rândul tinerilor promovez acest lucru de fiecare dată. Eu îi încurajez să acceadă, să acceseze, să promoveze, însă sistemul de cele mai multe ori le pune piedici, trebuie să recunoaștem asta. 

Limba romani poate fi un promotor de emancipare reală a comunității, limba romani, în cazul meu, a fost „startul” meu în viață. 

Cuvintele care mă reprezintă pe mine în romani? Bună întrebare. Niciodată nu mi-am pus-o. 

Dar, nu pot să spun cuvinte, Andra, iartă-mă. Pot să spun limba în sine, pentru că mă simt jignită când văd că încă există și mai ales, mai grav, cadre didactice care îi opresc pe copii să vorbească în limba romani, motivând că „noi nu înțelegem ce spuneți și poate ne înjurați”. Serios? I-ai spus vreodată unui maghiar să nu-și vorbească limba? Nu. I-ai spus unui neamț să nu-și vorbească limba? Nu. Și e o problemă dacă tu îl obligi pe copil să nu își vorbească limba. E dreptul lui. Tu ești cadru didactic, sau ești funcționar public, sau ești ce oi fi, nu mă intresează. Nu ai dreptul să mă oprești să vorbesc în limba mea.

Deci, Andra, draga mea, cele mai scumpe cuvinte în limba romani sunt i daj (mama), kamipen (iubirea), lachipen (bunătatea) și cu astea ai rezolvat tot. Pentru că nu îți permiți. Când ai oprit un copil să își vorbească în propria limbă l-ai ucis, i-ai ucis stima de sine, i-ai ucis existența, că nu alegem cum să ne naștem, ce etnie, ce naționalitate, în ce țară, în ce loc. Lasă-mă și acceptă-mă așa cum sunt. 

Bianca: Cât de mult te-a ajutat faptul că ai fost profesoară și cât de mult ne ajută să ne exprimăm? De ce nu mai lucrezi în învățământ?

Loredana: Foarte bună întrebarea. La vârsta de 23 de ani am intrat în învățământ. Am fost foarte tânără. Așa cum v-am spus, am avut și piedici în asta. Am avut… cumva, în comunitatea romă dacă ești un pic mai bun decât ceilalți apare invidia și acolo, dar dacă știi să o gestionezi și explici oamenilor cu răbdare că de fapt nu faci asta pentru tine, ci că faci pentru ei, pentru copiii lor, pentru viitorul lor, cumva se diminuează invidia respectivă. Dar când apar răutăți și invidii din partea majoritarilor, e mai greu de dus. Nu am știut să gestionez atunci, după doisprezece ani de învățământ. 

Și a fost cel mai greu moment care a dus la renunțarea mea la educație, la a munci în educație, fiindcă nu am renunțat de tot. A fost când piedicile au devenit prea vizibile, prea directe. Aveam acel program de mentorat, evident am avut cele mai urâte clase, pentru că eram la clasele de romi, cele mai proaste bănci. Eu cumva m-am mulțumit și cu asta. Nu am știut că pot să cer să fie mai bine, pentru că, cu cine discutam zicea: „Na, bine că vă lasă, că sunteți romi” și n-am știut să lupt atunci, cu alte cuvinte. 

Dar picătura care a umplut paharul a fost momentul în care, vă povesteam cu atâta bucurie de generația de aur căreia i-am fost profă și cu care am rămas în contact în continuare, eram la programul de mentorat, eram vreo cincisprezece copii care veneau sâmbăta, ne întâlneam sâmbăta la școală și se schimbase directorul. Din nou, politica… care ar trebui să iasă din discuții când vine vorba de educație: a schimbat PDL-ul directorii fără concurs, omul meu, pila mea, pe sistemul acesta, preferatul meu, îl pun director și ăsta este rezultatul neprofesionaliștilor, din punctul meu de vedere, care nu au avut curajul să îmi zică în față: „Loredana, uite, nu mai veni sâmbăta, că ne încurci, că ne deranjezi, că nu avem resurse, că nu vrem sau nu se mai poate”. A fost o zi de sâmbătă în care în urma mea, ca un șir indian, au fost cei 15 copii. Am intrat în școală și erau două intrări, da? Stânga, dreapta, și am vrut să intrăm și pe fiecare ușă din stânga, dreapta au fost lacăte.

Bianca: Lacăt fizic?

Loredana: Fizic. Lacăt fizic. Și a fost momentul în care am zis stop. Știu, astăzi, după 10 ani, știu că nu am procedat corect, știu că ar fi trebuit să lupt, dar să vă spun ceva. Nu aș fi putut lucra cu aceeași dăruire într-un loc unde știam că nu sunt bine văzută, bine primită. 

Nu am întrebat pe nimeni nimic, am discutat numai acasă cu soțul meu, Edi, am suferit și am plecat. Nici măcar nu i-am salutat pe cei de la școală, credeți-mă. Dar nu m-am supărat pe copii, mi-au lipsit, i-am visat, am zis că vom continua prin ONG și am continuat. Și primăria mi-a oferit spațiu pentru întâlnirile cu copiii. Nu m-am rupt total de învățământ. 

Apoi în 2014 s-a întâmplat ceva groaznic, groaznic s-a întâmplat. În 2014, ne opreau oamenii în cartier și ne spuneau: ,,Tu, Lore, vreau să ne înscriem ai noștri copii la școală și nu ne primesc dosarele” și am zis: ,,Poftim?”. Eu nu i-am crezut, vă spun drept, că și ai noștri au momente când fabulează și trebuie cumva să fim corecți, și n-am crezut, și îmi spune un părinte, îmi spun doi și trei, și patru, și cinci părinți, și am zis că nu se poate și am mers eu după doi ani și am zis: „ Ce se intâmplă? Mă opresc părinții că vor să-și înscrie ai lor copii la școală și nu le primiți dosarele”. 

Și au evocat tot felul de motive: „Nu vin la timp. Nu au dosar… nu vin în prima etapă de înscriere” – un alt act legislativ, care încurajează discriminarea pentru că acești copii. Și am luptat foarte tare în 2014 și am constatat că este foarte adevărat ce îmi spuneau oamenii, și știți de câți era vorba? De 60 de copii cărora li se încălcau acest drept fundamental. Am mers la Inspectorat, nu s-a putut. A venit și doamna asta care se ocupă de noi în ședința de la Prefectură. Au chemat ONG-urile, școlile, și am fost făcută praf. De ce? Pentru că vreau și am vrut să fie respectat acest drept fundamental.

M-am ridicat și-am zis: „La revedere!”. Mi-a dat Dumnezeu putere. Am mers la un bar din colț, unde am fost singură și am zis: „Nu se poate! Eu vreau binele comunității și instituțiile să-mi sară în cap pentru asta? Nu se poate!” Și parcă cineva m-a ridicat de haină și am mers direct la Primărie (peste drum este), și m-am dus glonț la ușa primarului Cătălin Cherecheș:  „Domn primar, am fost la ședința din Prefectură, unde au fost toate instituțiile, iar eu am 60 de copii din Craica să-i înscriem în proiect. Vă rog să ne ajutați să facem ceva, deoarece eu plec la Uniunea Europeană unde voi vorbi despre educația pentru romi și spuneți și dumneavoastră dacă va fi potrivit să spun exact ceea ce se întâmplă acolo”. Am reușit să-i înscriem pe acești copii.

Bianca: Acum, știind și despre Edy, știm ca aveți două fiice. Care este relația pe care o aveți cu ele?

Loredana:  De prietenie. Nu simt că am doi copii și simt că avem două comori. Noi avem un grup pe Messenger și așa se și numește: Comorile mele, unde mai vorbim. Sunt fete care m-au sprijinit chiar și în 2018 când am fost într-un internship în America și la o reuniune de familie, eu speram să spună să nu merg, dar ele au zis: „Mami, trebuie să te duci… să vezi și tu lumea și datorită muncii tale”. 

Florin: Ești mândră de ele că au succes. Ce înseamnă succesul pentru Loredana Mihaly? 

Loredana: Succesul? Doamne, Florin, ce întrebare! Măi, succesul pentru mine este că, de exemplu, am reușit să fac ceva frumos sau pot să dorm liniștită noaptea. Succesul pentru mine înseamnă să-mi văd rezultatul muncii. Să văd că un om se ridică din propria cenușă, să faci să-i fie bine. 

Andra: Se pare că am ajuns și la ultima întrebare a acestui interviu, care se leagă oarecum de scopul proiectului nostru. Dacă ai fi un personaj dintr-o carte, ce personaj ai fi și de ce?

Loredana: Nu știu, nu știu ce să zic. E ceva fantastic. Eu am citit cărți despre alții, nu despre mine, dar dacă ar fi să fie, cred că aș fi un personaj pozitiv, care se ridică ori de câte ori poate. Un personaj care se ridică. 

Andra Beatrice Dima este studentă în cadrul Universității Transilvania Brașov, Facultatea de Litere, specializarea Studii Americane. Este olimpică națională la limba și literatura romani, iar visul ei este să ajungă la un masterat în Statele Unite ale Americii.

Bianca Bărbosu are 20 ani și este studentă la o facultate cu profil de informatică, matematică și fizică. Adoră să facă voluntariat, să citească și să facă sport. Deși este introvertită din fire, este încântată să cunoască persoane noi.

Florin Varga este student în anul I în cadrul Universității „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, specializarea Asistență Socială. Încă din perioada liceului a făcut voluntariat. Își dorește ca toți copiii de etnie romă sau de orice altă etnie să fie încurajați să-și valorifice potențialul.


Nicoleta Bițu

Activistă și feministă romă

Mirela: Pentru că am prima onoarea, te întreb cum ți-ai descrie copilăria?

Nicoleta: Oi, Doamne! Asta începe să fie ca o sesiune de terapie de grup, știi? Numai terapeutul meu mă întreba lucruri despre copilăria mea. 

Mirela: Păi sunt și la Psihologie, adică…

Nicoleta: A fost o copilărie tristă, voi mă știți o tipă veselă, comunicativă, așa, blândă… a fost o copilărie tristă. A fost o copilărie în care nu m-am jucat cu copiii afară, nu am avut prieteni foarte mulți și eram foarte singură și foarte retrasă așa în mine. Au fost două motive pentru care copilăria mea a fost așa. 

Unul a fost că a fost rasismul, pentru că, atunci când aveam patru ani, ne-am mutat într-un bloc nou, în Tomis Nord, în Constanța, care era pe vremea aceea unul dintre cele mai, să zic așa, cartiere fancy, adică na, cine stătea acolo? Pentru că era aproape de mare, de satul de vacanță. Tatăl meu a fost ofițer de poliție și i-au dat de la muncă acel apartament, așa cum era pe vremea comunismului, și am ieșit afară cu copiii. Nu știu cum s-a întâmplat, îmi aduc aminte doar că au început să mă strige foarte tare ,,ț*gancă” și să nu mai vrea să se joace cu mine. Și îmi aduc aminte că am început să plâng, m-am dus sus la mama. Mama atunci mi-a zis să mă liniștesc, că nu-i nimic în neregulă cu mine, a fi ,,țigan” nu înseamnă ceva rău și că problema e a celorlalți care mă fac.

Deci, aveam patru ani când m-am trezit la această realitate și cred că am avut și o altfel de… cum să spun… de conștiință a ceea ce era în jurul meu, pentru că eram foarte trează, în sensul că vedeam totul și internalizam tot. Și atunci, am avut o copilărie destul de singuratică, noroc cu faptul că, așa cum e la noi la romi, aveam o familie mare, lărgită, cu mulți veri (râde) și mă jucam cu ei.

Al doilea motiv de tristețe era că tata o bătea pe mama. Era un bărbat violent și gelos. Ce este ciudat este că frații mei – am o soră și un frate mai mici – nu au trăit chestia asta așa ca mine, adică violența. 

Copilăria mea nu a fost o copilărie din asta… plină de… adică memoriile mele nu sunt unele care îmi aduc fericire, din păcate. Sunt lucruri faine, dar, per ansamblu, aceste două lucruri din copilăria mea m-au marcat pe viață. Probabil că din cauza asta sunt cine sunt și am făcut ce am făcut. 

Mirela: Ești atât de sinceră și atât de deschisă! Următoarea întrebare este legată de ce ai spus acum. Cine a ajutat-o pe Nicoleta Bițu să devină ceea ce este astăzi?

Nicoleta: Măi, să știți că într-un fel aceste două blesteme din copilărie au fost și, cumva, motoarele care m-au mobilizat. Eu am un interviu pe care l-am dat la Roma Education Fund, în care spun că rasismul prin care am trecut a fost, în același timp, un blestem și o binecuvântare, pentru că, faptul că ceilalți au fost rasiști mi-a dat ca un fel de forță din asta, supranaturală, dacă vreți, de-a merge mai departe și de-a avea un fel de motor care nu, care nu și-a terminat combustibilul nici măcar acum. 

Mirela: Ai spus mai devreme că tu consideri o superputere că ești ț*gancă?

Nicoleta: Da! Pentru mine este pentru faptul că m-am născut în familia în care m-am născut, că nu toți romii, nu toți copiii au parte de această familie în care m-am născut, nu toți au parte de această familie care să zică: ,,Nu e nimic în neregulă cu tine. Ești ok, chiar ești ok, ești faină, nu-i nimic în neregulă în a fi ț*gan.”

O mândrie din asta, un fel de…o mândrie din asta chiar exagerată, dusă la un moment dat chiar la nivel de aroganță. Totuși, a fost și presiune, să știi, în același timp a fost o superputere, dar a fost și o presiune, pentru că tot timpul a trebuit să demonstrez ceva celor din jur.  

Mirela: De obicei, superputerile vin cu o responsabilitate, nu-i așa?

Nicoleta: Vin și cu niște costuri pe care le plătești, foarte mari câteodată, din păcate. Dar nu cred că aș schimba, nu cred că aș vrea să mă nasc altceva decât m-am născut. Niciodată!

 

Mirela: Venind un pic mai în prezent, ai povestit într-un interviu că la începutul anilor ’90 au avut loc niște conflicte interetnice. Spuneai că ți-au lăsat sau că ai avut în acel timp o frică impregnată în piele. Sau ură. Întrebarea mea este: Cum ai reușit să gestionezi asta?

Nicoleta: Foarte greu. La ce mă refeream în interviul ăla este că activismul meu a început datorită acestor conflicte violente între romi și ne-romi. Motivate diferit, din diferite motive au început, s-au întâmplat 67 de conflicte de genul ăsta între decembrie ’89 și ianuarie 97, deci a fost și perioada în care în România se schimbase regimul și oamenii nu mai aveau încredere în autoritățile statului, în special în Poliție, și ajunseseră să își facă ,,dreptate” singuri, adică justiția era făcută de oameni. 

Am văzut multe, am fost în foarte multe localități afectate de conflicte. Eram foarte tânără, aveam 21 de ani. Bineînțeles, când s-a întâmplat primul conflict, la mine în casă s-a plâns, erau toți afectați de ce se întâmplase. Toată familia noastră era afectată. La noi în familie tot timpul a fost chestia asta de injustiție, de nedreptate și am fost o familie care a reacționat pe de-a-ntregul la nedreptăți și atunci mi se părea nedrept ce se întâmplă. 

Sunt 30 de ani de când am început să activez… 31 se fac în septembrie… am luat o pauză numai ca să alăptez. Am învățat să gestionez asta în timp, pentru că mi-am dat seama că am fost mai privilegiată decât alți romi, eram educată, am avut o familie care m-a încurajat să merg la școală, am avut o familie de clasă mijlocie, nu foarte bogată, dar decentă. Cred că părinții mei mi-au influențat acest simț al datoriei față de cei mai neajutorați, în primul rând că la noi în casă nu era niciodată gol, toată lumea care avea nevoie de adăpost era la noi. 

Am învățat să îmi gestionez stările în timp. Și să mă iubesc pe mine, pentru că la mine a fost o mare problemă chestia asta, să reușesc să mă iubesc cu aceste umbre în sufletul meu și în mintea mea. A trebuit să învăț să mă iubesc. Cred că trebuie să vă iubiți așa cum sunteți. E important. 

Mirela: Da, cred că trebuie să avem în viața noastră și persoane cum ești tu, care să ne aducă aminte că suntem demni. Mai am o întrebare: Cum ai reacționa la un episod de discriminare? 

Nicoleta: Am un registru de reacții, dacă vreți. Nu știu dacă știți, dar eu în prezent lucrez la Londra cu romii din România care dorm pe străzi, care sunt homeless. De doi ani. Am reușit să fac o echipă care se ocupă numai de asta în toată Londra. 

S-a întâmplat recent că un grup de romi care erau într-o tabără, un grup de romi de prin jurul Sibiului, care muncesc toți, unii dintre ei muncesc ,,la negru” și sunt exploatați, e sclavie modernă, dar muncesc, au ieșit să își ia o casă. Să își ia chirie, prin toamnă. În ianuarie, a intrat poliția peste ei la 6 dimineața, le-a pus cătușele și i-a percheziționat, le-a luat toate bunurile, inclusiv telefonul. Îi cunosc pe oamenii ăștia de un an de zile, rar am văzut oameni atât de cuminți. Cum am reacționat? Oamenii m-au sunat și de frica poliției au ajuns din nou pe străzi. A fost această revoltă că în secolul nostru, în Londra, unde te gândești: ,,Doamne, este Marea Britanie!” se întâmplă abuzuri de genul ăsta și violența poliției, și ești cumva: ,,Mă întreb când se va termina”. De 30 de ani nu se mai termină. Ești ca un șoarece în laborator, care tot merge cu roata aia și nu știi unde duce roata. 

Reacția firească la mine în situațiile de genul acesta este cum să ajut oamenii ăia și cum să rezolv problema și cum să fac poliția să își dea seama că a greșit. M-am dus la ei unde erau pe străzi, a trebuit să cer permisiunea specială, că nu aveam voie. Sunt înăuntru acum, după două săptămâni după ce m-au sunat, i-am băgat înăuntru într-un hostel. Acum lucrăm în a găsi un avocat să-i ajute să dea în judecată Poliția. Deci, am reacții emoționale foarte puternice. Sau dacă este rasism pe stradă, la un magazin, imediat reacționez. Mi s-a întâmplat în magazin. Am făcut chiar o plângere la H&M în Piața Unirii, din cauza asta. Care nu a dus nicăieri. Dar ideea este că reacționez, nu pot să trec pe lângă un abuz. 

Mirela: Că tot spuneai despre problemele cu care te-ai confruntat în ceea ce faci. Ai avut un moment în care ai vrut să renunți?

Nicoleta: Da. Am avut, da. Am avut două momente mari în viața mea, în care am vrut să renunț (râde). Începusem deja activismul, era în ’90 și. Venisem în București la facultate și locuiam în casa vărului meu cel mai mare. În ’94 acesta a fost ucis de niște tineri romi. Deja începusem activismul, deja eram pe teren, era perioada aia urâtă cu conflictele, era foarte greu să gestionezi asta. Am avut așa un moment de răscruce. Am avut momentul ăla de rătăcire, de răscruce, în care nu am vrut să mă mai întorc în școală. 

Mirela: Și ce te-a făcut să continui?

Nicoleta: Al doilea moment a fost când am avut 50 de ani. Foarte recent. Ăsta a fost motivul pentru care am plecat la Londra, am emigrat. Am vrut să… nu am vrut să renunț, am vrut să iau o pauză sau să nu mai am de-a face cu chestia asta. Mi se pare că ești imatur și la 50 de ani. Am lăsat totul acasă, mulți oameni au spus că este o nebunie curată ce fac, statutul meu de acasă, toate cunoștințele pe care le aveam, viața decentă. Puțină lume știa că nu mă puteam ajunge cu banii din cauza ratelor și mi-am spus că nu mai pot trăi așa. Plus de asta, mediul în care mă învârteam devenise foarte toxic pentru mine. M-am hotărât să plec din țară. Eu nu am avut niciodată această dorință de-a pleca din țară. Eu am zis că am o datorie față de România, să o fac mai bună pentru toată lumea, inclusiv pentru romi. 

Dar am plecat, la 50 de ani. Vreau să vă zic că am fost ca un emigrant ca oricare aici, am lucrat la depozit la împachetat cutii, două luni de zile când am venit. Am aplicat la un job la organizația asta care se ocupă de oamenii străzii și una dintre managerele care au văzut CV-ul meu m-a alocat la echipa din România, unde erau 60 de romi care dormeau pe străzi. Mi-a luat ceva timp până să mă acomodez cu ideea că o să o iau de la capăt. 

Pe de altă parte, pe mine oamenii ăștia m-au salvat. A început pandemia și nu am mai avut de ales, a trebuit să lucrez cu ei, să îmi fac datoria, dar m-au salvat oamenii ăștia pe mine, pentru că, mi-am dat seama că pentru asta m-am născut pe pământul ăsta. Altceva nu cred că pot să fac. 

Oamenii ăștia m-au salvat în sensul că, mi-am dat seama că nu cu romii am ceva, ci cu unii oameni din Mișcarea Romilor din România și din toată Europa. Orice mișcare socială are o parte de toxicitate pe care alegi dacă să o trăiești sau nu. 

Niciodată nu le-am zis oamenilor pe care i-am ajutat că i-am ajutat sau să le reproșez că i-am ajutat. Pentru că, parțial, am făcut-o pentru mine. Egoism, dacă vrei: te simți bine când îi ajuți pe ceilalți. Îți dă un sens dincolo de normalitatea vieții. Pentru mine, rasismul, violența tatei, toate situațiile astea mi-au dat un sens vieții, m-au luminat. 

Albert: Este Anglia diferită de România?

Nicoleta: Da este, Albert, este. Pentru mine este diferită și a fost diferită în ambele sensuri. Știi ce-i diferit aici? Cultura muncii. Când te duci la muncă, ai un salariu destul de decent și ai sentimentul ăla că poți să o duci la capăt. Este această diferență majoră de plată a jobului și e o cultură a muncii impresionantă. Nu ești umilit la muncă, dacă ești un profesionist, ceea ce în România se întâmplă și oamenii nu țin neapărat cont de calitatea ta ca profesionist și mai degrabă de rețele, cu cine ești, în ce gașcă ești, pe cine știi. Sunt alte lumi profesionale care funcționează altfel în Anglia. Asta m-a ajutat să mă iubesc mai mult și să înțeleg că sunt un om cu valoare. 

Pe de altă parte, ce îmi lipsește de acasă sunt prietenele mele, foarte mult. Acasă, în România, sunt relațiile astea interumane mult mai blânde, mai calde. Și fetele mele îmi lipsesc. Sunt amândouă în București. Nu mai e niciuna aici. 

În ceea ce privește rasismul, nu este nicio diferență. Din păcate. Reacționează lumea la fel. Se taxează lumea diferit. Sunt oameni care îi taxează pe rasiști. În România, nu prea sunt oameni care taxează pe alții.

Albert: Cum îi taxează?

Nicoleta: De exemplu, dacă eu merg într-un magazin și chem pe cineva n***er, ceilalți clienți reacționează la ceea ce spun eu. Sunt vocali. Nu e ca la noi că închid ochii când cineva te face ț*gan sau te abuzează pe stradă. Sunt cetățenii de rând care reacționează la situațiile de genul acesta. E o altă conștiință. Despre rasism și despre cum lucrurile trebuie să fie corecte. Nu e nevoie de intervenția statului de fiecare dată ca să regleze lucrurile, ci oamenii se reglează unii pe ceilalți. Aici este diferența mare între Anglia și România. Dacă arunci o hârtie pe stradă, nu trebuie să vină poliția să îți spună. Sunt ceilalți din jurul tău care îți atrag atenția.

Albert: În România e mai mult cultura de ,,să îmi văd de treaba mea”.

Nicoleta: Adevărat, da. Exact asta este. Stau în carapacea mea, nu mă interesează nimic, nu-i problema mea. Aici fiind un stat mai vechi decât al nostru, a fost un imperiu, fiind o națiune mai veche decât a noastră, construcția națiunii ăsteia a fost și această conștiință civică. Ceea ce e în jurul nostru, este al tuturor. Noi am moștenit chestia asta în România, că spațiul public nu e al nostru. Doar spațiul privat este al nostru, ce e în casa noastră. Greșit. 

Albert: Care îți este obiectivul în viitor?

Nicoleta: Sună a interviu de job. (râde). Mi-am atins într-un fel obiectivul, pentru că am reușit să fac o echipă, o echipă de romi (de cinci oameni) și ne-romi, care lucrează împreună pentru toate cartierele din Londra ca să pună capăt dormitului pe stradă. Pentru mine să vin ca emigrant și să reușesc în doi ani de zile să pun pe picioare această echipă și să lucrez cu Primăria Londrei e ceea ce mi-am dorit. Exprimarea mea ca persoană ține foarte mult de domeniul acesta. O să vă dezvălui un vis ascuns pe care îl am de foarte mulți ani: aș vrea să scriu terapeutic. Am multe pagini scrise deja, iar durerile astea pe care le-am acumulat în viață și faptul că ele au devenit carburant pentru lupta mea, aș vrea să le împărtășesc și cu altă lume, pentru că aș vrea să știe că rasismul are aceste două fețe.

Albert: O autobiografie sau povești?

Nicoleta: Aș vrea să scriu ceea ce am simțit eu ca om, crescând în România, crescând în familia în care am crescut, văzându-l pe tata bătând-o pe mama. Ce simți ca și copil văzând violența. Mama a fost supărată un timp pe mine, pentru că i-am mărturisit că eu nu l-am iubit pe tata. 

Aș vrea să scriu pentru că sunt lucruri pe care le-am trăit și trebuie să le scriu ca să scap de ele. Mă gândesc că, scriind, poate și alți copii care trec prin asta văd o lumină în toată nebunia asta. Lucrurile astea au fost pentru mine și întuneric, și lumină.

Albert: Unui copil de 10 ani care trece prin discriminare, insulte de genul, ce i-ai recomanda?

Nicoleta: Ioi, Doamne! E greu, Albert! E cea mai grea întrebare. 

Albert: Dar și cea mai importantă.

Nicoleta: Este. În primul rând, sunt prea bătrână ca să îmi mai aduc aminte cum era la 10 ani. Și doi: toată viața mea m-am ferit de sfaturi. Copilul de 10 ani trebuie să înțeleagă că nu e vina lui, nu e vinovat pentru ura celor din jur. Nu e vina lui că ceilalți au ură în suflet. Cred că ăsta e cel mai important lucru. De multe ori, mi-am asumat vină gratuită, fără să fie a mea. Mi-am internalizat-o. E important să înțelegi că nu e vina ta ca să te salvezi. E ca un colac de salvare această înțelepciune. Cum mi-a spus mie mama mea: ,,Nu e vina ta și nu e nimic în neregulă cu tine. Ei sunt cei care au o problemă, nu tu.”
Mama mi-a dat o altă cheie de înțelegere în momentul ăla. Din punctul ăsta de vedere, au fost niște părinți foarte ok. Niște părinți extraordinari. Adică rar primești părinți ca ăștia în comunitățile de romi. 

Georgiana: Te simți o femeie împlinită? Dacă da, de ce? 

Nicoleta: M-ai luat direct (râde!). Da, cred. E ciudat să ajungi la 50 de ani și să spui abia la 50 de ani chestia asta. Trebuie să vă mărturisesc ceva: în viața mea nu m-am simțit atât de liberă cum sunt acum. De orice constrângere socială, de orice responsabilitate, având copiii mari, fiind văduvă și nerecăsătorindu-mă, nimeni nu mă mai întreabă ce fac, unde mă duc. Și nici nu trebuie să fac lucruri care să o satisfacă pe mama, pe bărbatul meu, pe copiii mei. Fac ce îmi place și cum îmi place. 

A trebuit să ajung la 50 de ani ca să am această aromă a libertății ca femeie. Ești supusă cumva așteptărilor mamei, societății, trebuie să bifezi anumite lucruri, trebuie să te comporți într-un anumit fel. E cumplit. Da, mă simt o femeie împlinită. Pentru că m-am căsătorit cu un om pe care l-am iubit foarte mult, cu care am reușit să construiesc, am avut un parteneriat, am construit foarte mult în Mișcarea Romilor. Pentru că am doi copii minunați, pe care i-am crescut și au devenit niște adulți autonomi, exact așa cum ne-am dorit noi. Fetele mele nu trebuie să confirme că sunt sau nu cineva. Am reușit și eu, și tatăl lor să le dăm această libertate de-a fi ceea ce vor ele să fie, fără presiuni. Pentru că am reușit să fiu sora, la nevoie, a multor altor femei. Pentru mine a fi femeie înseamnă să ajuți alte femei la nevoie. Mă definește cumva. Nu poți fi împlinită dacă nu ajuți alte femei când au nevoie. Această suroritate este esențială pentru mine ca femeie. Am fost coerentă cu mine, de treizeci de ani fac același lucru, în diferite poziții, în diferite roluri, am rămas dedicată luptei împotriva rasismului. Pentru mine este important să ai o viață coerentă.

Georgiana: În afară de suroritate, ai alte principii după care te ghidezi în viață? Dacă da, care?

Nicoleta: Asta e important în viața mea și știi foarte bine. Este principiul non-violenței, cred cu tărie că violența nu rezolvă nimic, nici în relația dintre parteneri, nici în relația cu copiii, nici în relația dintre națiuni. Sunt moduri diferite de-a reacționa la rasism, nu trebuie să fii violent. Pe mine m-a inspirat foarte mult Ghandi, cel care a fost adeptul non-violenței și a fost militant pentru libertatea Indiei și a făcut-o în moduri extraordinar de inteligente, fără să fie violent la rândul lui. Nu a reacționat cu violență la violență. 

Toată viața mea am crezut în partea bună a oamenilor. În capacitatea oamenilor de-a fi buni, chiar dacă am fost o victimă a rasismului. Ura celorlalți nu a reușit să îmi distrugă sufletul. M-am luptat ca sufletul meu să rămână așa. Nu trebuie să îi lăsați pe cei din jurul vostru să vă distrugă sufletul. Nu trebuie să le permiteți să ajungă acolo. 

Georgiana: Ți se pare greu să reușești ca femeie romă? 

Nicoleta: O, da! Foarte greu! Ești în încregăturile astea urâte, o societate care nu încurajează femeile, în general, nu numai femeile rome. Ești într-o Românie în care a fi femeie deșteaptă e un păcat. Tupeistă este păcatul suprem și o cultură în care ni se spune și ne învață că o femeie trebuie să fie într-un anumit fel. Trebuie să facă numai anumite lucruri. De exemplu, mama mea a fost obsedată de virginitatea mea. Trebuia să mă păstrez virgină. Din păcate pentru ea, nu s-a întâmplat. Dar a fost obsedată. Am fost virgină până la 21 de ani. Era obsedată pur și simplu, m-a dus la control când aveam 15 ani, să mi se confirme virginitatea. Nebunii absolute.

 Într-un fel te duci la școală, reușești la școală, dar ți se pune frână, pentru că ești ț*gan. Este succesul ăla, toată lumea știe că ești deșteaptă, că ești fată deșteaptă, în același timp, oi fi tu deșteaptă, dar tot trebuie să te măriți, tot trebuie să fii fată mare. Niște presiuni din astea care vin pe tine, care nu încurajează niciun copil. Lideră în România, era foarte greu să stai la masă cu toți bărbații. Eu le zic băieți, sunt mai mici decât mine. Și intenționat, să îi pun în situații mai mici decât mine. 

Îmi aduc aminte că reacția cea mai urâtă am avut-o când trei bărbați s-au întâlnit să vorbească despre viitorul meu în politica României, fără mine la masă. Am avut o reacție viscerală. Îmi planificau un viitor nemaipomenit în politica din România, candidată la nu știu ce primărie, în Parlament și toate astea. Această chestie că ești deșteaptă și când ești femeie singură, când am devenit văduvă, bărbații simțeau nevoia să te protejeze ca și cum tu nu ești în stare să te descurci singură, pentru că tu ai rămas fără bărbat, ceea ce te definește ca femeie în societatea românească și peste tot, în cea romă.

Când rămâi singură, mai toți bărbații vor să te protejeze, să fie protectorii tăi, pentru că tu nu poți să reziști. Eram What the Fuck? Pe bune? E chestia asta de…până și mama mea crede. Mama mea crede că sunt singură. Nu ți se permite să fii femeie singură în nicio circumstanță. Pe tine, ca femeie, trebuie să te definească relația cu bărbatul: ba e tatăl tău, ba e bărbatul tău, ba e fiul tău. Este obsesia asta și a societății românești, și a celei rome. E foarte greu să reușești. Ăsta a fost unul dintre motivele pentru care am plecat de acasă. Dacă un bărbat făcea ce am făcut eu era eroul zilei. Iar eu nu am nici măcar respectul care mi se cuvine. De multe ori. E foarte greu, Geo. Dar asta nu m-a oprit. Mi-am găsit drumul meu. 

Georgiana: Cum ți-ai dat seama că scopul tău în viață este să ajuți femeile rome?

Nicoleta: Cred că de mică am avut chestia asta, pentru că fiind un copil răsfățat și deștept, tot neamul meu era… puteam să zic ce voiam eu, puteam să fiu tupeistă. Mă certam cu unchii mei. Am reacționat de mică la chestia asta. În primul rând, am apărat-o pe mama. Și cred că de acolo vine. Cred că sunt feministă de mică. Mă certam cu tata, o apăram pe mama. Am plătit prețul copilăriei mele pentru asta. Cred că de mică, nu știu când mi-am dat seama. Am făcut, nu cred că am conștientizat decât foarte târziu, când am început să citesc. Am citit cărți pe care le-am primit de la o prietenă foarte bună a mea despre feminism și despre ce înseamnă feminismul. Feminismul afro-american din Statele Unite. 

Au fost niște cărți pe care le-am citit și mi-au dat cheia și am înțeles ce am făcut eu atâția ani de zile și de ce fac unele lucruri, de ce fac chestiile astea. Cred că este așa… cumva, vine din această dorință de a-mi salva tot timpul mama. Cumva, inconștient, am vrut să îmi salvez mama. 

Mirela Busuioc are 21 de ani și a făcut voluntariat de la 16 ani, descoperind astfel că iubește să lucreze cu copiii. Este o fire empatică și oarecum timidă, refugiindu-se cu plăcere în cărți încă din copilărie.

Albert Morteanu are 17 ani și este elev la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din București. Încă nu știe exact cărui domeniu sau cauze să i se dedice în viitor, dar știe clar că vrea să facă lucruri de care să fie mândru.

Georgiana Vătală are 19 ani, este studentă la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București și joacă în spectacole de teatru. Timp de șapte ani a făcut dansuri și în viitorul apropiat își dorește să studieze Pedagogie sau Psihologie.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.