Din carantină, Lombardia se vede altfel

Când carantina îți desparte familia, până și un loc pe care îl considerai refugiu ajunge să-ți provoace claustrofobie.

Denisa Timiș deschide geamul cu obloane de lemn, cât să lase lumina de amiază să intre în camera cu mobilier și pereți albi. Afară, se văd dealurile și munții. În zona asta începe urcarea spre Alpii Bergamezi, situați cam la o oră de mers cu mașina. În apropiere, câțiva copii se joacă în curțile cu gazon verde crud și arbuști toaletați. Oameni în tricouri și pantaloni scurți mișună pe alei înguste. La balconul unui apartament, flutură un steag al Italiei.

E un moment foarte bun să stai la casă, se gândește Denisa, 34 de ani. Îi invidiază pe părinții care le pot monta leagăne și tobogane în curte copiilor lor. În ultimele săptămâni, nu s-a mai plimbat decât pe aleea îngustă dintre blocuri, iar fetei ei de zece luni îi arată doar de la balcon cum se joacă alți copii. Sunt în carantină de la începutul lunii martie, la fel ca restul Lombardiei – una din zonele cu cele mai multe îmbolnăviri și decese cauzate de coronavirus în Europa. La începutul anului, Denisa n-ar fi crezut că poate simți altceva decât încântare față de împrejurimile care i-au liniștit ochii și sufletul de când era studentă. Apoi au venit sunetul constant al sirenelor, bilanțul zilnic de la radio și frica.

Deși vremea e însorită în perioada asta, străzile din Cenate Sotto sunt goale. Oamenii rămân în grădinile proprii.

Cenate Sotto e o comună cu mai puțin de 4.000 de locuitori, cu străzi înguste care șerpuiesc printre casele și blocurile scunde, de două sau trei etaje. Într-un astfel de bloc locuiesc și părinții Denisei. E un apartament pe care și l-au cumpărat în rate după peste 15 ani de muncă în Italia. Până să fie blocați în casă, mama făcea curățenie în locuințe și la un coafor, iar tatăl lucra într-o fabrică.

„Mereu a fost un refugiu, am asociat-o cu relaxare”, spune Denisa despre Cenate Sotto, într-un apel video pe WhatsApp dintr-o cameră de la mansardă, cu tavan de lemn care amintește de mirosul și atmosfera cabanelor de munte.


De Crăciun, Denisa a plecat alături de soțul ei Ionuț și de fetița lor, Ana, la părinții din Italia. Aștepta cu nerăbdare să vadă artificiile în seara de Revelion și nu și-a luat bilet de întoarcere, pentru că și-ar fi dorit să stea și după sărbători. Aștepta doar să vadă cum se acomodează copilul în noul mediu.

La Cluj s-a întors doar soțul, care trebuia să revină la muncă în ianuarie. Zborul de întoarcere al Denisei și al Anei era programat pe 1 martie. Cu puțin înainte, în Italia a izbucnit epidemia de coronavirus. La final de februarie erau deja peste 1.000 de cazuri confirmate, cele mai multe în zona de nord, iar unele orașe erau în carantină. Au anulat zborul, din teama de a trece prin aeroport, și au așteptat să se calmeze lucrurile, sperând eventual că Ionuț va putea veni din România să le ia cu mașina.

Pe 8 martie a venit însă carantina generală din Lombardia. Denisa a vorbit la liniile speciale puse la dispoziție de autoritățile italiene, la consulat și ambasadă, dar era exclus să poată călători cu avionul. Când statul român a pus la dispoziție curse aeriene pentru ca românii din Italia să revină în țară, Denisa a fost sfătuită să rămână la părinți, dacă are unde locui, pentru că zborurile speciale erau dedicate oamenilor rămași fără loc de muncă sau fără locuință. Oricum, Denisa nu se vedea într-un centru de carantină alături de copil, la întoarcerea în țară.

Revenirea acasă n-a mai fost o opțiune.


Înainte de pandemie, când ieșea cu Ana la plimbare în Cenate Sotto, Denisa era obișnuită să se oprească pe stradă și să vorbească cu necunoscuți. Copiii veneau să se joace cu fetița și simțea din plin ospitalitatea. Odată cu carantina, oameni au devenit mai temători și mai retrași. Acum vorbește doar de la balcon cu vecinii care ies dimineață să-și bea cafeaua. Teama e mare într-o comunitate mică, în care e foarte posibil ca fiecare să cunoască oameni care au ajuns la spitalele suprasolicitate, unde medicii trebuie să aleagă pe cine tratează.

Acum câteva săptămâni, a ieșit alături de ceilalți vecini la balcon când o ambulanță a luat un bărbat infectat din blocul de vizavi. Denisa i-a văzut soția, de vârstă apropiată cu părinții ei, cum și-a continuat totuși rutina zilnică. Apreciază capacitatea italienilor de a-și continua viața, în ciuda a ceea ce se întâmplă. Uneori, rutinele zilnice, obiceiul de a-ți spăla hainele sau de a găti la prânz sunt suficiente ca să te facă să te ridici din pat dimineața.

Mama Denisei și-a dat seama că bărbatul s-a întors acasă atunci când a văzut într-o seară un morman de haine pe balconul lor. Era atipic pentru femeie să lase lucrurile în dezordine, deci era probabil îmbrăcăminte care trebuia dezinfectată. Apoi, au văzut-o cu mască și mănuși, înainte să-și viziteze soțul în izolare, într-un apartament vecin. Din spital, bărbatul s-a întors cu povești despre o familie întreagă care a murit din cauza virusului. El și soția lui se simt norocoși că n-au trecut prin altele mai rele.

Investigația unui ziar local a arătat că numai în luna martie, în Provincia Bergamo au murit aproape 4.500 de oameni din cauza coronavirusului, deși doar despre 2.050 se cunosc date oficiale legate de vârstă, sex și existența altor boli. În prima săptămână din aprilie, Bergamo a trecut de 10.000 de oameni infectați. Pe străzi, vehiculele militare cară sicrie spre crematorii, iar bisericile au devenit camere mortuare imense, cu zeci de cadavre așteptând să fie incinerate.

Din peste 150.000 de oameni confirmați cu COVID-19 în întreaga Italie în a doua săptămână din aprilie, aproape 60.000 erau din Lombardia.


Andra tutto bene, sloganul cu care italienii se încurajau în primele săptămâni de pandemie, și-a pierdut treptat din forță, iar entuziasmul oamenilor care cântau și aplaudau la balcoane a devenit nerăbdarea de a reveni la viața obișnuită, însă carantina va mai dura cel puțin până pe 3 mai.

Denisa simte asta la vecinii care roiesc în zilele cu soare prin curți, încercând să-și facă de lucru prin grădini. În viața obișnuită, italienii sunt calzi și sociabili. În viața obișnuită, au încredere în sistemul medical.

„Le e frică să mai ajungă în spitale”, spune Denisa. A simțit asta când mama ei de 54 de ani a stat aproape două săptămâni în pat, chinuită de o răceală. Toți cunoscuții „îi recomandau să stea acasă când era bolnavă”. Denisa nu știe dacă mama ei a avut COVID-19, pentru că nu a fost testată, deși a avut febră și tuse. Au ținut legătura cu medicul de familie, care le-a recomandat să stea cât mai izolați de ea posibil. Prin episoade scurte de răceală – cu simptome ușoare, însă – au trecut și Denisa, tatăl ei de 61 de ani și copilul, însă toți și-au revenit.

Pentru Denisa, e prima oară după 16 ani când locuiește cu părinții. Nu e ușor, când fiecare are propriul ritm. Părinții ei suferă de insomnii, așa că nu era neobișnuit să se trezească și să povestească între ei de la 2 la 4 dimineața. Nu mai pot face asta cât doarme Ana, care se trezește la orice zgomot.

Pe de altă parte, Denisa se simte norocoasă. „Dacă aș fi singură în carantină, cred că nu m-aș ridica din pat cu orele.” Și-a făcut un blog în care scrie despre nerăbdare, despre filmele și serialele pe care nu le poate duce la capăt, despre dorul de zile banale, cu pâine artizanală și croissante de la brutărie și plimbări de seară.

Deocamdată, Ana îi structurează programul zilnic: se trezesc, mănâncă, dorm și se joacă. Dar a devenit tot mai greu să o păcălească cu jucării și ieșiri scurte la balcon. Când tatăl Denisei iese din casă pentru cumpărături, fata merge după el în fața ușii și îl privește dezamăgită. „Are și ea zile mai bune și mai puțin bune”, spune Denisa.

Îi lipsesc toate lucrurile din Cluj. Pizza pot găti în casă, dar ar mânca un burger de la Bărbăr Store. Și cel mai dor îi e de Ionuț. Nu s-au mai văzut de la jumătate lunii februarie, când el a venit în vizită. Când se gândește că e posibil ca Ana să nu-l mai recunoască când se vor revedea, Denisei îi dau lacrimile. Timpul pe care îl petrec seara pe FaceTime nu compensează momentele în care ar fi împreună, în care Ionuț ar vedea cum cea mică a început să se pupe singură în oglindă.

Între somnul de prânz al Anei și apelurile video de pe FaceTime, Denisa o ține pe fetiță ocupată cu jucării și scurte ieșiri la balcon.

Pe 13 mai, când Ana va împlini un an, vor aniversa probabil la distanță. Glumesc pe tema asta și-și spun că-i vor amâna data nașterii, până când vor fi iar împreună să sărbătorească. Nu știu însă când se vor revedea.

Planurile pe care și le-au tot făcut au fost amânate pe măsură ce perioada de carantină a fost extinsă. În același timp, Denisa e conștientă că pentru soțul ei e cel mai greu. E singur acasă și muncește zilnic. Acum, când nu pot avea familia împreună decât pe FaceTime, își dă seama cât de importante erau orele pe care le petreceau toți seara, când Ionuț revenea de la birou. „Acum, o oră împreună pare foarte mult.”

Deocamdată, părinții Denisei n-au simțit repercusiuni financiare. Primesc șomaj și reușesc să-și plătească ratele și facturile la timp, cu ajutorul Denisei și datorită economiilor pe care le mai aveau. Deși statul italian a venit cu măsuri de sprijin, nu au vrut să-și amâne plățile, ca să nu-și îngreuneze situația în viitor. Speră că vor depăși neliniștea de acum, că se vor descurca și vor reveni la muncă.

Din apartamentul lor, Denisa privește seara dealurile și munții dimprejur, același peisaj în care admira înainte luminile din satele pierdute. Acum se simte închisă, iar locul îi dă o senzație de claustrofobie. „Nu știu dacă o să mă mai întorc prea curând.”

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *