Cine luptă împotriva exploatării gazelor de șist

În Polonia, SUA și România, oponenții exploatării gazelor de șist sunt disidenți improbabili.

Ogonki, Polonia

Pictura de pe hambarul lui Edward Sawicki e frumoasă și terifiantă. Pentru câteva minute, tac uimit, încercând să-mi dau seama ce să cred. Am venit până în sătucul Ogonki din Pomerania, în nordul Poloniei, ca să scriu despre gazele de șist. Arta nu era pe agenda mea.

Cu toate astea, iată o pictură de vreo 30 de metri lungime, făcută pe o latură a hambarului, care spune o poveste la fel de sublimă ca oricare dintre viziunile apocaliptice ale apostolului Ioan. Din nori întunecați de furtună, grei ca niște ugere, cad stropi mari și negri pe pământul uscat. Plin de reziduuri toxice verzi, un sicriu plutește în aer. Și acolo, în mijlocul scenei, stă sursa răului: o sondă în vârful căreia arde o flacără de gaz, strălucind ca un ochi atoatevăzător.

Pictură murală pe hambarul lui Edward Sawicki din sătucul Ogonki, Polonia.

Pergamente pictate se scurg din cerul pictat, oferindu-le neinițiaților o explicație în poloneză. „Nu ne vom lăsa pământurile pe mâna corporațiilor”, scrie pe unul dintre ele. „Fiecare puţ nou săpat e otravă pentru apa noastră”, scrie pe altul. „Opriţi gazul de şist.”

„A fost ideea mea”, spune Sawicki, când mă vede holbându-mă la perete. „Câţiva artişti au venit să-mi viziteze ferma și le-am spus ce voiam. Aşa că l-au pictat.”

Un bărbat solid de aproape 40 de ani, cu ochi albaştri, păr blond tuns scurt şi un început de chelie, îmbrăcat într-o cămaşă albastră, blugi şi ghete vechi cu şireturile desfăcute, Sawicki e un crescător de vite care a decis să se împotrivească exploatării gazelor de şist la el în regiune. Are o fermă izolată, ascunsă între păşuni bucolice, dealuri împădurite şi lacuri limpezi și e cunoscut în zonă ca unul din cei mai implacabili opozanți ai forării de gaz.

Îl urmez în curte. Două tractoare lucesc parcate în depărtare. O stivă perfectă de buşteni stă lângă un siloz nou de grâne care străluceşte în soarele amiezii. Pe peretele exterior al casei e fixată o placă pe care e ștampilat steagul Uniunii Europene, un certificat de fermă organică. Cineva iubeşte locul ăsta.

Sufrageria lui Sawicki e aerisită şi spaţioasă, cu ferestre mari care dau spre o peluză însorită. Pe pereţi are icoane înrămate cu Iisus şi Fecioara. În celălalt capăt e montat un televizor mare cu ecran plat. Nişte canapele moi căptuşite cu piele înconjoară o masă din lemn lăcuită, plină de dulciuri, prăjituri şi ceai.

„Trebuie să prizăm ceva înainte”, îmi spune rânjind, şi-mi dă ceva ce arată ca un corn miniatural, gravat cu un leu heraldic şi cuvântul Kaszëbë. „E o tradiţie în Kashubia”, adaugă. Îmi arată cum să-mi torn tutunul de prizat – tabacul vacii, îi spune el – pe dosul palmei.

Încerc să prizez. Senzaţia plăcută, mentolată din nări mă dă pe spate.

„Bun venit în Kashubia”, râde el.

Kashubia e o mică enclavă lingvistică din Polonia, fără vreun statut administrativ special, dar care se mândrește cu un spirit independent şi cu autonomie culturală. Semnele de circulaţie din zonă sunt bilingve, în poloneză şi-n kashubiană, iar în regiune flutură steagul kashubian cu negru şi galben. Locuitorii Varşoviei le spun în glumă kashubilor „ţopârlanii din nord”. Kashubilor nu le pasă.

Cu bărboiul ţepos şi cercelul din urechea stângă, Sawicki aduce mai degrabă a corsar decât a fermier. Faptele de vitejie din Bătălia de la Viena au adus familiei sale domeniul în 1683, când o ducesă locală i-a făcut mici nobili şi le-a oferit 400 de hectare drept răsplată pentru loialitate şi serviciu în lupta de a apăra Europa de amenințarea Imperiului Otoman. Deşi redusă la 60 de hectare astăzi, ferma a supravieţuit cumva haosului istoriei poloneze, războaielor şi revoluţiilor, invaziilor prusace şi ruseşti din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, celor naziste şi sovietice din secolul al XX-lea. Dar, la începutul secolului XXI, a apărut un nou inamic.

În aprilie 2011, Departamentul de Energie al Statelor Unite a anunţat că în Polonia există depozite de 5,3 miliarde de metri cubi de gaze de şist – suficiente să acopere consumul ţării est-europene pe 300 de ani. Hrănită de posibilitatea ca această nouă resursă de combustibili fosili să reducă dependenţa energetică de Rusia, febra hidrocarburilor a cuprins ţara. Chiar şi după ce Institutul Geologic Polonez şi US Geological Survey au redus în anul următor estimările iniţiale cu 90%, credinţa în gazul de şist a rămas neclinită.

Gazul de şist, spunea povestea oficială, ar atrage investiţii străine de miliarde de dolari, ar crea sute de mii de slujbe şi ar putea transforma Polonia, într-o bună zi, în „a doua Norvegie”. Rapid şi fără prea multe consultări publice, vreo 30 de companii de gaz internaţionale şi locale au primit 111 concesiuni de exploatare pe o suprafaţă de 90.650 de kilometri pătraţi – o treime din întregul teritoriu polonez.

Proprietatea lui Edward Sawicki e pe una din suprafeţele concesionate.


O platformă de gaze de șist din nordul Poloniei.

Gazul de şist a iscat poate cea mai mare vânătoare de combustibil fosil a începutului de secol 21. S-a spus despre el că e o cale spre independenţă energetică şi renaștere industrială, mai puţin poluantă decât cărbunele. Niciun alt subiect energetic nu a atras atâta atenţie din partea presei în ultimii ani. Companii, politicieni şi economişti au declarat că asta e soluţia pentru rezervele tot mai mici de combustibili fosili. Cel mai important, gazele de şist abundă în zone diferite, din SUA până-n China, Argentina, Indonezia sau estul Europei. Dar vânătoarea globală după gaze de şist a iscat şi o opoziţie globală, atât organizată cât şi individuală, pe măsură ce fiecare stadiu al extracţiei a provocat probleme de mediu.

Spre deosebire de gazul natural convenţional care se strânge în rezervoare subterane mari, relativ uşor de străpuns, extracţia gazului din şist (care e o rocă cu permeabilitate redusă) impune o tehnică invazivă numită fracturare hidraulică cu un volum mare de soluție apoasă cunoscută sub numele de fracking. După ce se termină forajul, soluția apoasă, numită şi lichid de fracturare (un amestec special de câteva milioane de litri de apă, nisip fin şi chimicale), e injectată cu presiune imensă în puţ ca să fisureze şistul şi să elibereze gazul metan din el.

Din cantităţile mari de apă folosite pentru lichidul de fracturare, cam un sfert din ele revine la suprafaţă ca flowback şi saramură, conţinând nu numai chimicalele iniţiale ci şi concentraţii mari de săruri, metale grele şi, ocazional, radioactivitate scăzută. Pentru că acest rezultat e greu de tratat, e adeseori pompat în gropi de steril căptuşite cu plastic sau în puţuri de absorbție în adâncime – sunt și cazuri în care a început să fie reciclat.

Forarea gazului de şist presupune și o densitate mare de puţuri – platforme de foraj străpungând imense zone geografice. Apoi, e nevoie de noi drumuri către fiecare platformă, de iazuri de acumulare pentru lichidul de fracturare, de staţii de comprimare a gazului care consumă cantităţi enorme de combustibil şi de mii de kilometri de conducte noi care traversează păduri şi câmpuri. Şi, desigur, de cisterne – până la 1.000 pentru fiecare puţ.

Cu cât a aflat mai multe despre procesul extracţiei gazului de şist, cu atât Sawicki a ajuns să-l considere apocalipsa lui personală. A citit toate articolele în poloneză de pe Internet. S-a uitat la Gasland, un documentar nominalizat la Oscar despre gazul de şist din Statele Unite şi contaminarea apei asociată lui. A consultat statistici şi lucrări academice. Un licenţiat cu destul timp la dispoziţie, s-a transformat uşor, uşor într-un expert gata de luptă. Pentru că aşa a luat-o: drept o încălcare a proprietăţii familiei lui de corporaţiile multinaţionale şi de guvernul polonez. Iar pentru această distrugere a lumii sale nu avea să primească nicio compensaţie, pentru că drepturile asupra mineralelor din Polonia nu le aparţin indivizilor, ci statului.

Când reprezentanţii Geofizyka, agenția de stat pentru studii seismice, l-au vizitat în august 2011 şi i-au cerut permisiunea de a folosi drumul lui privat pentru nişte studii geologice în zonă, Sawicki a refuzat, chiar dacă mulţi dintre vecini acceptaseră deja. Dar vizitele nu s-au oprit, pentru că BNK Petroleum, compania californiană care avea concesiune în zonă, s-a alăturat campaniei de PR. Gazul de şist, i-au spus ei, nu prezintă niciun pericol pentru pământurile şi apa lui. I-au dat fluturaşi şi broşuri care atestau că la fracturare nu se folosesc chimicale toxice. Doar acid citric, i-a spus un reprezentant al companiei, „un fel de suc de lămâie”.

„Mi-i şi imaginez stând la sondă cu un storcător de fructe şi turnând suc de lămâie”, spune el pe un ton sarcastic. „Pun pariu că chimicalele sunt aşa inofensive că în caz de contaminare vom avea apă cu gust de lămâie”.

Deşi refuzase explicit să permită efectuarea de teste seismice pe proprietatea lui, i s-a dat un document oficial unde, în locul semnăturii lui, cineva scrisese „accept verbal”, permiţând astfel operaţiunea.

Sawicki a fost furios. Împreună cu câţiva fermieri şi proprietari învecinaţi a organizat o mişcare de opoziţie. Artiştii au venit să-i picteze peretele hambarului. Au avut loc mai multe marşuri de protest, majoritatea cu o mână de entuziaşti, dar şi unele mai mari. În martie 2012, vreo 200 de localnici au participat la marşul din satul apropiat Klukowa Huta, unde se fora un puţ.

Apoi, după o blocadă temporară a camioanelor de studii seismice care veniseră în zonă, Sawicki a început să primească mesaje anonime pe telefonul mobil. A fost acuzat că e un colaborator rus, un trădător al patriei. „Du-te să salvezi păsări flamingo şi orci”, spunea un mesaj.


După-amiază, Sawicki mă ia la plimbare pe păşunile lui. Câteva vaci ne urmează ca nişte câini credincioşi. Deşi e mijlocul lui octombrie, iarba e de-un verde orbitor. În depărtare, păduri de stejar, fag şi mesteacăn formează o dungă întunecată.

„Nu s-a schimbat nimic de la comunism în Polonia în ce priveşte drepturile omului şi atitudinea faţă de oamenii obişnuiţi”, îmi spune el gânditor. „Oamenii n-au influenţă. Poate că au ceva mai mulţi bani, e mai multă culoare, dar e acelaşi sistem politic şi acelaşi dispreţ faţă de oameni.”

Spiritul lui de luptă pare la limită. După un an de proteste împotriva gazului de şist, se simte obosit. Prea puţini îi mai acordă acum atenţie, iar unii vecini nu-l mai sprijină. Ei cred că exploatarea gazului de şist e inevitabilă, indiferent de ce vor ei. Toată lumea se simte intimidată de diferite lucruri: de guvern, de media sau de companii. Prietenii îl întreabă: „Ce rost are să te opui inevitabilului?”

„Dacă aşteptăm să vedem impactul real al gazelor de şist, va fi prea târziu”, spune el. „Nu va mai fi viaţă pentru noi.”

Trecem pe lângă un crucifix mare din lemn de pe marginea drumului, aproape de o remorcă de tractor burduşită cu baloturi de fân. Sawicki le priveşte.

„Dacă mă întrebi pentru ce lupt, îţi spun. Sunt un om simplu, iar filosofia mea e să las cea mai mică urmă posibilă pe acest pământ.”

Bradford County, Pennsylvania, SUA

Ceaţa dimineţii pluteşte pe deasupra văii râului Susquehanna precum un râu geamăn, fantomatic. Conducând mașina închiriată pe un pod lung din ciment, mă simt ca într-un submarin, apa şi aerul amestecându-se într-un alb lăptos şi uniform. Frigul de început de noiembrie a îngheţat pădurile pe ambele maluri făcându-le să arate ca nişte recifuri de corali bizari, albinoşi.

Maşina mea urcă pe un drum şerpuitor de ţară cu două benzi, iar ceaţa începe să se subţieze. Petice albastre de cer se ivesc în timp ce intru în altă lume: platoul Allegheny din Bradford County, în nordul Pennsylvaniei.

Dealuri verzi apar pe toate părţile, un colaj de păduri, păşuni şi pământ proaspăt semănat. Ici, colo, silozurile înalte şi hambarele roşii ale fermelor de lactate, survolate de pâlcuri de ciori, rup modelul geometric al ţinutului. Pietre vechi de mormânt se odihnesc în iarbă lângă biserici de şindrilă.

Dar mai încolo, încep să apară alte forme – una, cinci, zece – spulberând peisajul pastoral. Autocisterne imense şi camionete cu numere de Texas şi Arkansas se perindă în susul şi-n josul drumurilor de ţară. Conducte mari, albe, cu sisteme complexe de valve străbat pământul, tăind câmpurile şi pădurile. Văd bălţi dreptunghiulare, ca nişte piscine mari, pline cu apă. Cam din doi în doi kilometri sunt grămezi de pietriş de mărimea unor terenuri de fotbal, cu şiruri de containere galbene şi rezervoare albe, care seamănă cu un gigantic circuit electronic. Când opresc pentru o secundă motorul maşinii, pot auzi un bâzâit, un şuierat: nesfârşita exhalare a metanului.

Platforme de foraj. Iazuri de acumulare. Conducte. Sunt peste tot.


Cel mai mare câmp petrolifer neconvenţional din SUA şi unul din cele mai mari din lume este Șistul Marcellus, o formațiune de roci veche de 400 de milioane de ani care străbate părţi din Pennsylvania, New York, Virginia de Vest şi Ohio, de la 1.500 la 2.400 de metri adâncime. Deşi se ştia încă din anii ’30 că ascunde gaz, abia în secolul XXI, odată cu dezvoltarea fracturării hidraulice în combinaţie cu forajul direcţional (o metodă care permite forarea pe orizontală, crescând astfel zona de extracție), exploatarea a devenit viabilă economic. În 2008, Terry Engelder, un profesor de geoştiinţe la Penn State University, a calculat că Marcellus ar putea conţine 110 miliarde de metri cubi de gaz, suficient să acopere consumul de gaz natural al Americii pe 14 ani. Alţii – inclusiv Serviciul de Prospectare Geologică al SUA – au emis estimări mai mici, dar toţi experţii au fost de acord că Marcellus avea depozite remarcabile de gaz de şist.

Aşa a pornit totul.

Câteva zeci de companii locale şi internaţionale s-au năpustit în Pennsylvania cu speranţa de a extrage gaze din Marcellus. Numărul de puţuri a crescut exponenţial. Până la finele lui 2012, după patru ani de iureş, existau peste 6.000 de puţuri şi alte zeci de mii erau în plan. Mii de kilometri de conducte şi linii de colectare au fost întinse ca să livreze gaz pieţelor metropolitane de pe coasta estică, în timp ce noi staţii de comprimare, ca nişte inimi de matahale, țin gazul în mişcare prin venele de oţel.

Nu este prima febră a combustibilului fosil din stat: în 1859 primul puţ petrolier comercial din State Unite a fost forat aici. A urmat extracţia de cărbune, una din cele mai mari operaţiuni miniere din lume, care i-a atras Pennsylvaniei porecla „statul cărbunelui”. Totuşi, explozia gazului de şist s-a dovedit o activitate cu totul diferită, complet descentralizată, nerezumându-se la zonele industriale sau la zone de dezvoltare intensă precum în trecut, ci dispersată prin zone rezidenţiale, lângă case, ferme, şcoli, aziluri, biserici, cimitire.

Bradford County – înainte de boom, o comunitate agricolă liniştită din nordul statului, cu 63.000 de locuitori – a devenit brusc epicentrul economic al lui Marcellus, dulcele gaz uscat de sub ferme dovedindu-se irezistibil pentru companii. Aproape 2.000 de puţuri au apărut aici, făcându-l cel mai forat district din stat. În 2010, industria a investit vreo 2,4 miliarde de dolari în Bradford, mai mult decât întreaga sa economie pe 2009, care fusese de 1,8 miliarde. Până acum, proprietarii de pământuri au primit arenzi şi redevenţe de 160 de milioane de dolari.

Dar, odată cu banii, a început să curgă şi poluarea.

Departamentul de Protecţia Mediului din Pennsylvania a înregistrat peste 3.000 de încălcări ale legii de către cei din industria gazelor de şist. Deşi multe din ele sunt de natură administrativă, multe altele implică emanarea de gaze, contaminarea apei şi fisurări ale puţurilor. Chesapeake Energy, cea mai activă companie din zonă, a fost amendată cu 900.000 de dolari – cea mai mare amendă de mediu din istoria statului – pentru că a permis infiltrarea gazului în apa a 16 familii din district în 2010. Apoi, fisurarea altui puţ Chesapeake a provocat o scurgere masivă de lichid de fracturare în pârâul Towanda. Însăşi industria a calculat în 2003 că aproximativ 6% din puţurile noi au probleme de cimentare sau de etanșare (a țevilor în gaura de sondă), o problemă serioasă care poate duce la scurgerea de substanţe periculoase în sursele de apă potabilă. În district au existat până acum peste 600 de încălcări ale legii legate de gazele de şist.

Astăzi, rezervoare temporare de apă stau în multe curţi în care apa din fântâni a fost contaminată de forare. Sisteme scumpe de filtrare a gazelor au fost instalate în pivniţele caselor ca să facă apa  mai sigură pentru consum. Niciunul din lucrurile astea nu trebuia să fie necesare. Dar, pentru mulţi din locuitori, au devenit comune. Idila pare să se fi sfârşit: Bradford County, Pennsylvania, a devenit un pâmânt sub asediu.


Ferma lui Carol French e principalul bastion de rezistenţă, deşi nu pare diferită de celelalte ferme din district: o casă albă din şindrilă, cu două etaje, lângă un ansamblu de hambare roşii şi silozuri de grâne, maşinării şi unelte agricole împrăştiate-n jur. Pe păşunea uşor vălurită din spate, câteva găini şi vaci prind ultimele urme de căldură ale toamnei.

Parchez şi mă îndrept spre verandă, unde proprietara mă aşteaptă. Un golden retriever mă latră anemic, dând din coadă.

„Mă bucur că nu te-ai rătăcit”, spune French şi-mi strânge ferm mâna. „Unora le e greu să-mi găsească ferma.”

Femeia de 49 de ani are o faţă rumenă şi rotundă şi păr blond închis ondulat, ochi de-un albastru deschis care privesc ferm din spatele ochelarilor: un fermier care aduce a profesoară. Poartă blugi vechi şi un tricou pe care e desenat un munte înzăpezit cu o cabană singuratică în depărtare.

Mă invită să iau loc la o masă rotundă din bucătărie. În jurul nostru, pe pereţi, sunt capete de cerbi şi picturi cu cerbi. Candelabrul de deasupra mesei e făcut din coarne întrepătrunse de cerb, ca o coroană de spini. În colţul îndepărtat al sufrageriei de lângă pot vedea un dulap cu arme de vânătoare.

„Sora mea a fost omorâtă recent de partenerul ei într-o dispută domestică”, îmi spune, de parcă ăsta e modul cel mai natural de a începe o conversație cu un musafir nou. „Era o relaţie extrem de abuzivă şi nu am realizat cât de rău fusese totul decât atunci când a fost prea târziu.”

Rămân tăcut pentru câteva secunde. „Îmi pare rău”, reuşesc să bâigui.

„Fermierii şi companiile de gaz sunt în același tip de relaţie abuzivă”, spune într-un final. „Eu aşa văd lucrurile.”

Relația ei zbuciumată cu industria a început în 2006, când ea şi soţul ei şi-au concesionat drepturile asupra mineralelor unei companii de gaze, pentru o plată unică de 85 de dolari pe jumătate de hectar, pentru un total de 65 de hectare. A fost o perioadă de bucurie şi optimism, pentru că sperau că banii obţinuţi vor face bine afacerii lor cu lactate şi vor ajuta familia să facă faţă preţurilor de obicei mici la lapte. Exista promisiunea de noi slujbe, noi drumuri şi, poate, alţi bani, dacă un puţ ar fi fost forat pe proprietatea lor. Toată lumea din regiune discuta despre comoara gazului, despre aurul gazos invizibil care va transforma fermierii în şistilionari. Era soluţia tuturor problemelor din Bradford County; mulţi locuitori, incluzând familia French, au primit companiile cu braţele deschise.

Primul puţ de lângă ferma familiei French a fost forat în decembrie 2010, urmat de încă două, apoi de încă cinci. Proprietatea lor nu s-a ales cu un puţ norocos – iniţial o mare dezamăgire – dar s-a întâmplat altceva: pe 15 martie 2011, apa lor „s-a transformat”. Dintr-un lichid curat, transparent, robinetul a început să scuipe o mixtură lăptoasă. Când French a lăsat apa să se aşeze, a format un strat de nisip la fund cu o substanţă verzuie, ca un muşchi, pe deasupra, care la final a căpătat o consistenţă gelatinoasă. În cei 20 de ani petrecuţi la fermă, French nu mai văzuse aşa ceva.

„Aşa arăta apa mea atunci”, spune şi-mi întinde un borcan cu capac. Îl scutur şi ia aceeași culoare perlată pe care mi-a descris-o.

La scurt timp după ce apa s-a stricat, toată familia a început să aibă iritații pe piele – French își ridică brațele ca să-mi arate mici pete roșii pe pielea ei albă. Unele vaci au avut probleme dermatologice similare. Apoi, în octombrie 2011, fiica ei de 23 de ani s-a îmbolnăvit brusc cu febră, diaree şi dureri acute de stomac, slăbind patru kilograme jumătate într-o săptămână. La spital doctorii i-au găsit splina, ficatul şi ovarul drept mărite, dar nu au găsit cauza. Când câţiva vecini (cărora li se transformase de asemenea apa) au început să aibă probleme similare de sănătate, French a decis că, oricare ar fi cauza bolilor, era timpul să-şi trimită fiica într-un mediu mai sănătos – starea i s-a îmbunătăţit rapid.

„La o întâlnire ni s-a spus că noi toţi, ca americani, trebuie să acceptăm gazul de şist şi să facem un sacrificiu pentru independenţa energetică şi prosperitatea ţării noastre”, îmi spune French. „Dar de ce să fim noi mieii de sacrificiu? La finalul chestiei ăsteia, ferma noastră şi-a pierdut mult din valoare. Ne pierdem clienţii şi, foarte probabil, nu-mi voi putea vinde vacile. Ne-am pierdut sănătatea. Ne-am pierdut fiica”, spune ea, cu propoziţii tot mai scurte. „Am pierdut.”


Carol French nu vrea să se dea bătută. Şi-a unit forţele cu o vecină, Carolyn Knapp, o fermieră de lactate organice care locuieşte la vreo jumătate de kilometru distanţă, şi care a simţit la rândul ei efectele dezvoltării gazelor de şist. Împreună au devenit oponenţi vocali ai frackingului – disidenţii improbabili ai Bradfordului.

Cele două femei au început să petreacă ore întregi în tribunalul din Towanda, reşedinţa districtului, unde au răsfoit mii de pagini de acte, cesiuni, statistici, diagrame ale forajelor – încercând să strângă cât mai multă informaţie despre practicile industriei de gaz. Au citit toate studiile şi documentele pe care le-au putut găsi şi au contactat experţi proeminenţi din domeniu. La scurt timp, cele două au vizitat mici comunităţi din Pennsylvania şi New York, unde au făcut prezentări Power Point, au scris eseuri pentru publicaţii locale, spunându-şi poveştile în presă. Unii fermieri din zonă le-au poreclit „cele două ecologiste”, dar ele n-au părut afectate. Dezvoltarea gazelor de şist era o forţă mult prea mare ca să poată fi oprită, dar voiau ca măcar să educe oamenii despre pericolele identificate de ele.

Când priveşti pe YouTube clipuri din turneele lor, te uimește câte știu despre aspectele legale, economice şi de mediu ale dezvoltării industriei gazelor de şist – două fermiere din Pennsylvania rurală devenite experţi în gaz. Abordează subiecte tehnice. Discută despre efectele sociale ale boomului local provocat de exploatare – creşterea numărului de crime, a preţurilor la chirii, a numărului de accidente, precum şi presiunea asupra serviciilor de urgenţă. Compară generarea de slujbe din domeniu cu cele din industriile de energie regenerabilă. Strecoară şi câteva vorbe bune despre extragerea gazelor de şist, dar, din punctul lor de vedere, dezavantajele sunt de departe mai numeroase decât avantajele.

„Casa asta în care mi-am crescut copiii”, îmi spune French când o întreb despre ce o motivează să lupte împotriva industriei gazelor de şist, „ăsta e căminul meu, din care am amintiri. Aici mi-e sufletul. În capul meu, merită lupta.”

Youngstown, Ohio, SUA

Cutremurul a lovit Youngstown, Ohio la 15:04, pe 31 decembrie 2011. Geamurile au zăngănit, mobila a tremurat, farfuriile au căzut din rafturi. Ornamentele de sticlă au fost smulse din pomii de Crăciun şi s-au spart de podea. Locuitorii speriaţi au fugit din case cu copiii în brațe. În magazine, cumpărătorii întârziați au împietrit.

Apoi, zgâlțâiala s-a oprit, la fel de brusc cum pornise. S-a aşternut din nou liniştea.

Acesta a fost al unsprezecelea cutremur din acel an, într-un loc unde nu se mai înregistrase nici măcar unul până atunci. Ce se întâmplase? Susie Beiersdorfer, geolog la Youngstown State University, care făcea un poster pentru un protest anti-fracking când a început cutremurul, credea că ştie răspunsul.

Trei luni şi încă un cutremur mai târziu, raportul preliminar al Departamentului de Resurse Naturale al statului Ohio (DRNO) a confirmat suspiciunile lui Beiersdorfer. Activitatea seismică recentă din Youngstown se întâmpla în jurul puţului de absorbție în adâncime Northstar 1, aflat la vreo jumătate de kilometru nord-vest de centrul oraşului. Operaţional din decembrie 2010, fusese folosit pentru eliminarea reziduurilor de producţie – flowback şi saramură – provenite din industria gazelor de şist din Pennsylvania, statul vecin.

Cum saramura a fost pompată cu presiune mare la 3.000 de metri în subteran, în rocă precambriană veche de miliarde de ani, a lubrifiat falii geologice naturale, care au alunecat şi au produs cutremure cu magnitudini variind de la 2.1 la 4 grade Richter (cea mai mare) înainte de Anul Nou. Un puț de absorbție asemănător (unul din cele 192 din Ohio) a contribuit la un cutremur de 4.5 grade Richter în Ashtabula, în nordul extrem al statului, în ianuarie 2001, ceva considerat la vremea respectivă un eveniment izolat. Acum, în plin boom al exploatării gazelor de şist şi odată cu creşterea cererilor pentru așa numitele puțuri de absorbție în adâncime de clasa a II-a – practica standard în industrie pentru evacuarea reziduurilor în formaţiuni de roci poroase la mii de metri în subteran – cutremurele deveniseră mai comune.

„A fost un semnal de alarmă pentru mulți oameni din Youngstown. I-a zguduit, la propriu, şi a devenit un catalizator al mișcării de protest împotriva industriei gazelor de şist şi a eliminării reziduurilor”, spune Beiersdorfer, unul din principalii organizatori ai mişcării, în timp ce ne plimbăm în jurul puţului Northstar 1. Aici au fost arestaţi şapte activişti în noiembrie 2011 în timpul unui protest, când au cerut închiderea puţului cu o lună înainte de cel mai puternic cutremur. După Anul Nou, locul a fost închis din ordinul DRNO. 14 rezervoare au rămas încuiate în spatele unui gard cu sârmă ghimpată, iar două cauciucuri supradimensionate blochează drumul spre ele.


Susie Beiersdorfer (dreapta) și încă două persoane protestează împotriva expoatării gazelor de șist în Youngstown, Ohio.

Susie Beiersdorfer se pricepe la combustibili fosili. La sfârșit de 1910 sau la începutul anilor ’20, bunicul ei s-a mutat din Virginia de Vest în California, unde a lucrat pe platforme petroliere şi mai târziu a pornit propria afacere cu echipamente de foraj, pe care tatăl ei a moștenit-o în anii ’50. Vindea burghie de foraj şi tuburi carotiere companiilor de petrol şi gaze, precum şi echipament pentru stimularea puţurilor, denumirea veche a fracturării hidraulice. Familia locuia într-o casă pe o faleză, cu priveliște către Kern River Oil Field de lângă Bakersfield, unul din cele mai vechi şi mai mari câmpuri petrolifere din Statele Unite. Copil fiind, mergea cu tatăl său când acesta făcea livrările zilnice la sondori, iar mai târziu l-a ajutat cu contabilitatea afacerii. În loc să fie populată cu zâne şi uriaşi, lumea copilăriei ei a fost cu turle de foraj şi cu sonde care păşteau prin peisajele pietroase ale Californiei.

Plănuia să devină inginer petrolist ca tatăl său, dar în final dragostea ei pentru roci a biruit. S-a licenţiat în geologie şi a început să lucreze ca analist de sol, examinând şi păstrând date despre straturile geologice în timpul forării după petrol şi gaz, locuind în rulote lângă locurile de exploatare. Soţul ei, Raymond Beiersdorfer, geolog şi el, a lucrat în explorare petrolieră pentru Gulf Oil în regiunea Bakersfield. După scurte şederi în Australia şi Canada, cei doi s-au instalat în Ohio în 1993, unde el a devenit membru al departamentului de Ştiinţe Geologice şi ale Mediului al Youngstown State University.

Plimbându-te prin casa lui Susie şi Raymond, o frumoasă casă din cărămidă cu trei niveluri de pe o stradă liniştită din centrul Youngstownului, e imposibil să nu fi izbit de pasiunea lor pentru geologie – cărţile de ştiinţă sunt peste tot. Chiar şi prenumele fiicelor lor gemene – Chrystal şi Rochelle (franţuzescul pentru pietricică) – poartă amprenta preocupării părinţilor.

Acum pasiunea familiei pentru roci s-a transformat într-o luptă împotriva fracturării hidraulice şi a puțurilor de absorbție în adâncime. Văzând destul din extragerea de petrol şi gaz, cu riscurile implicite pentru mediu, familia Beiersdorfer au dezertat cauza combustibilului fosil. Nişte pancarte mari, înfipte-n peluza din faţa casei, anunţă clar poziţia proprietarilor: „Nu Ne Fracţionaţi Apa” sau „Toți Trăim În Aval”. Studii despre pericolele frackingului sunt împrăştiate prin casă. O cameră de deasupra garajului e biroul lui Susie şi locul unde face fluturaşi şi postere de protest.

Beiersdorfer a devenit principalul motor din spatele mişcării anti-fracturare din Youngstown, un copil al lumii petrolului care luptă contra rădăcinilor ei. La 54 de ani, cu păr mătăsos alb şi un chip palid, sincer, purtând o pereche de cercei cu semnul păcii şi ochelari fotocromatici, are peste tot urmele Californiei anilor 1960, dar e cu picioarele ferm înfipte-n pământul secolului XXI. În prezent asistent la Youngstown State University, a predat cursuri online în ultimii şase ani, prezentându-le studenţilor bazele geologiei.

„Simt că atunci când oamenii învaţă mai multe despre geologia Pământului o pot aprecia mai mult şi pot deveni nişte administratori mai buni”, îmi spune în timp ce stăm în bucătăria pe care ea și soțul o denumesc, în glumă, „zonă liberă de fracturări”.


În prima jumătate a secolului XX, Youngstown, era unul din primii trei producători de oţel din SUA, cu zeci de uzine ale căror hornuri grase zvârleau fire negre de fum către un cer cenuşiu. Oamenii de aici spuneau în glumă că dacă într-o zi n-ar mai fi trebuit să mături funingine din faţa casei, n-ar fi fost a bună.

Cunoscută local ca Lunea Neagră, ziua aia a venit pe 19 septembrie 1977, când 4.100 de oţelari de la fabrica Campbell a Youngstown Sheet & Tube, pe atunci cel mai mare angajator al oraşului, au fost disponibilizaţi. Fabricile de oţel aveau probleme de ani întregi, dar spre începutul anilor ’80 au început să se închidă una după alta, pe măsură ce automatizarea şi importurile ieftine au mutat industria în părţi îndepărtate ale planetei. De atunci, mai mult de 50.000 de oameni din industria oţelului şi alte industrii conexe din zonă şi-au pierdut slujbele, iar populaţia oraşului a scăzut de la 139.000 în 1970 la mai puţin de 67.000 în prezent. Mii de proprietăţi şi terenuri vacante sunt martori tăcuţi ai tragediei. Bruce Springsteen, elegiacul american suprem, a scris despre declinul oraşului: Here in Youngstown, here in Youngstown, my sweet Jenny I’m sinkin’ down, here darlin’ in Youngstown.

Conducând cu Beiersdorfer, pot vedea scheleţii industriei moarte. Terenuri abandonate şi carcase goale de fabrici murdăresc peisajul. Case închise, acoperite cu graffiti, tarează cartierele. Pe stradă rătăcesc dependenţi de metadonă şi beţivi. Funinginea grea a dispărut din aer, dar pâraiele şi solul din zonă sunt în continuare pline de otrăvuri industriale şi metale grele.

„Youngstown are o lungă istorie de industrii care vin aici, exploatează resursele, poluează regiunea şi apoi pleacă, fără să lase în urmă nicio structură pentru locuitori”, spune ea, în timp ce traversăm un pod peste curentul noroios al râului Mahoning, în care nimeni nu îndrăzneşte să înoate.

În ciuda pericolelor de mediu, mulţi locuitori din Youngstown simt că industria gazelor de şist ar putea revitaliza regiunea şi oferi slujbe mult necesare. Pe malul râului, la  jumătate de kilometru de puțul de absorbție Northstar 1, apar deja dovezi: o nouă fabrică de oţel de 650 de milioane de dolari, cu 350 de angajaţi, a fost construită recent de compania franceză Vallourec – primul mare producător care şi-a deschis porţile în oraş de la colapsul economic de acum trei decenii. Fabrica produce conducte de oţel pentru puţurile din Pennsylvania şi pentru extracţia care înmugureşte în Utica Shale din Ohio, alt câmp imens de gaze de sub Youngstown şi estul Ohio. În cele trei districte care înconjoară oraşul – Mahoning, Trumbull şi Columbiana – există deja 79 de puţuri săpate sau aprobate. Camionetele – vehiculul preferat al sondorilor itineranți – umplu locurile de parcare ale motelurilor locale. „Bun-venit Industriei de Petrol şi Gaze” scrie pe un semn din faţa unui club de striptease.

Beiersdorfer recunoaşte că gazele de şist ar putea aduce locuri de muncă extrem de necesare oraşului, dar se teme că se va dovedi încă un vis trecător, lăsând mediul, care abia se recupera după urmările triste ale industriei oțelului, mai devastat decât înainte. În Pennsylvania, la nici patru ani după boomul gazelor, companiile au început deja să plece, speriate de supraproducţie şi de scăderea prețului gazului.

„E mult entuziasm că industria gazelor de şist va reface economia”, spune ea. „O groază de oameni spun că dacă stăm cu ochii pe industrie ucidem orice şansă de prosperitate în zonă. Dar deşi poate exista o creştere a numărului de joburi, acestea nu sunt permanente. Avem nevoie de o industrie sustenabilă, ceva precum producerea de panouri solare şi turbine de vânt. Trebuie să coborâm de pe roata de hamster a combustibililor fosili. Pentru mine, gazul de şist e o bulă clasică.”

După mai bine de doi ani de cercetare a fracturării hidraulice şi puțurilor de absorbție, e pe deplin convinsă de pericolele amândurora asupra rezervelor de apă. La sfârşitul lui noiembrie 2011, după prima serie de cutremure, ea şi câţiva alţi locuitori au pornit o mişcare împotriva producţiei de gaze de şist şi a evacuării reziduurilor pe teritoriul oraşului. După cutremurul de pe 31 decembrie, au creat Frackfree Mahoning Valley. Grupul, cu un nucleu de vreo 30 de activişti, a organizat de atunci zeci de proteste, evenimente educaţionale şi forumuri comunitare, şi a lansat site-uri ca să contrabalanseze campaniile puternice de PR plătite de companiile de gaze. Majoritatea protestelor au fost mici, cu câteva zeci de oameni. (După cutremurul mare, o întâlnire organizată de primărie a atras peste 500 de localnici îngrijoraţi.) Folosind social media, s-au aliat cu organizaţii din Ohio, Pennsylvania şi New York.

„Oamenii din industrie au o groază de bani şi putere de lobby, dar noi suntem un simplu grup de cetăţeni, care îşi dedică timpul şi banii acestei acţiuni. Scopul nostru principal e să încercăm să educăm oamenii şi să le indicăm resursele”, îmi spune Beiersdorfer. „Nu sunt atât de naivă încât să cred că o să ne dezbărăm de produsele petroliere chiar acum. Atâţia oameni conduc maşini, îşi încălzesc casele cu gaze naturale. Toată lumea are plastic în jur. Nu pretindem că producem vreo mare schimbare, dar cred că, puşi un pic sub reflector, cei din industrie ar trebui să fie un pic mai grijulii decât le-ar plăcea.”

Pentru o întâlnire a industriei cu legislatorii locali, grupul a printat cecuri butaforice supradimensionate cu contribuțiile companiilor de petrol și gaze la campania electorală a unor membri ai Subcomitetului American de Industrie şi Resurse Minerale – 340.684$, scria pe unul, 696.940$, pe altul.

Când consiliul local din Youngstown a aprobat prin vot concesionarea unor terenuri publice pentru extracţia de gaze de şist – incluzând parcuri şi terenuri de golf – Beiersdorfer şi grupul ei au deschis o petiţie care cerea supunerea la vot a interzicerii fracturării în interiorul localității, similară cu o măsură adoptată de Pittsburgh şi alte câteva zeci de orașe americane.

„E inacceptabil ca locuitorii oraşului să nu poată spune unde au voie companiile să foreze după petrol şi gaz”, îmi spune ea. „Nu e vorba numai de fracking, ci de comunitatea noastră. Pare că acum oamenii din oraş au mai puţine drepturi decât corporaţiile.”

Vama Veche, România

„Aţi venit pentru protestul împotriva gazelor de şist?”, mă întreabă femeia de vârsta a doua care stă la ghişeul de la graniţa cu România. Într-un sacou bleumarin, cu păr roşu-henna, aşezată la un calculator vechi, e imaginea clasică a birocratului.

Dau din cap.

Faţa ei rigidă e luminată de un zâmbet prietenos.

„Eu sunt unul din organizatorii mişcării împotriva gazelor de şist”, îmi spune ea. Apoi îşi pune geanta pe birou şi scoate o fundă cu tricolorul românesc şi o insignă pe care scrie, în bulgară, „Nu Gazului de Şist”. „Le voi purta mâine”, îmi spune, privindu-mă fix în ochi.

Rodica Cruceanu strânge semnături în Vama Veche pentru a cere înființarea unei comisii parlamentare care să investigheze impactul exploatării gazelor de șist asupra mediului.

E 1 mai 2012, un pic trecut de miezul nopţii, şi am condus pe coasta vestică a Mării Negre, trecând din Bulgaria în România. Un prieten mi-a spus despre un protest anti-fracking în Vama Veche, la vreun kilometru jumătate de graniţă. Am hotărât să merg să văd.

„Voi strânge semnături la cortul militar mare de pe plajă. N-aveţi cum să-l rataţi”, îmi spune ea şi-mi întinde o chitanţă pentru taxa de drum. „Ne vedem mâine.”

Când intru în sat, o petrecere e deja în plină desfăşurare. Strada principală, care coboară spre mare, e înţesată de tineri – rockeri, punkeri, hipioţi, goths, metalişti, boemi. O reuniune de risipitori. În briză sunt adieri de alcool ieftin şi de iarbă; cântecele din baruri şi cafenele se amestecă cacofonic. Un steag cu craniu şi oase flutură pe deasupra barăcii de lemn La Piraţi, o cârciumă cu motociclete parcate afară. Adolescenţi ameţiţi aşteaptă la cozi încâlcite în faţa şaormeriilor intens luminate. O brutărie e deschisă chiar şi la ora asta şi vinde kürtőskalács. De toate pentru toţi, aici.

Pe plajă, vreo 200 de oameni dansează în jurul unei sonde de butaforie iar câteva zeci de făclii ţinute-n mână dau nopţii o culoare misterios rubinie. Pare un ritual tribal. Guerrilla Radio Rage Against the Machine’s izbucneşte din boxe puternice. Cercul mare se leagănă ritmat, înainte şi înapoi, la stânga şi la dreapta, cu bannere şi pancarte ridicate deasupra mării de capete în mişcare.

„E natura noastră şi decizia ne aparţine.”

„Suntem 60 la sută apă şi nu vrem să fim otrăviţi.”

„România nu vrea Chevron.”

Apoi, cineva începe să scandeze în engleză.

„Get the fuck out, Chevron! Get the fuck out, Chevron! Get the fuck out, Chevron!”

După câteva minute de agitație, cercul se reconfigurează încet într-o linie. Vreo cincizeci din cei mai implicați protestatari încep să mărșăluiască pe plajă şi apoi pe strada principală. Mulţimea le face loc.

„Get the fuck out, Chevron! Get the fuck out, Chevron! Get the fuck out, Chevron!”

Un miting anti-fracking la Marea Neagră, la 1 dimineaţa! Câţiva privitori, neştiind ce se întâmplă dar recunoscând vag înjurăturile, preiau beți scandarea. O echipă de televiziune, căreia i s-a spus despre eveniment, urmează protestatarii, filmându-i.

Mâine, România va afla despre asta.


În 2010, colosul energetic american Chevron, căutând noi afaceri cu şist în afara Statelor Unite, a ajuns în estul Europei. Câteva studii preliminare sugeraseră că Polonia, Ucraina, România şi Bulgaria erau cele mai promiţătoare, iar compania a concesionat rapid mari suprafețe de teren. În România, i-au fost date patru concesiuni de exploatare – trei în Dobrogea (incluzând Vama Veche) cu o suprafaţă totală de 271.139 de hectare; şi o alta, de 647.497 de hectare, în nord-est, lângă Bârlad. Cu sprijinul activ al Departamentului de Stat American şi al programului său recent Inițiativa Globală pentru Gaze de Șist (care a primit ulterior numele mai obscur şi mai puţin alarmant Program de Implicare Tehnică în Gaze Neconvenționale), Chevron a sărit într-o croazieră uşor navigabilă prin fostul bloc sovietic.

Dar ce părea o afacere încheiată a început rapid să se destrame. În ianuarie 2012, după o campanie ecologistă masivă, câteva mii de bulgari din 12 oraşe au ieșit în stradă împotriva exploatării gazelor de şist, forţând guvernul să instituie un moratoriu asupra fracturării hidraulice – al doilea în Europa după Franţa – şi să revoce licenţele de exploatare ale Chevron. Inspiraţi de exemplul vecinilor din sud, vreo 5.000 de români din Bârlad au ieşit în stradă în martie, cerând un moratoriu similar. Deşi guvernul român nu a votat niciodată oficial un moratoriu, a oprit temporar exploatarea şi a promis să acţioneze cu mai multă precauţie şi numai după o evaluare a riscurilor asociate. Totuşi, la începutul lui 2013, prim-ministrul Victor Ponta a afirmat că va permite o explorare preliminară a resurselor, iar în mai Chevron a primit permisiunea de a explora zăcămintele din zona litoralului. La finele aceleiași luni, Ponta a participat la o întâlnire a Consiliului European pe teme energetice, unde s-a dat practic undă verde țărilor europene dornice să exploateze gazele de șist. Ponta a declarat că România vrea să facă asta.


Dimineaţa următoare după petrecerea din sat, o văd pe Rodica Cruceanu, femeia de la vamă, stând lângă un cort militar mare de pe plajă şi strângând semnături pentru o petiţie pentru interzicerea „cercetării, dezvoltării şi exploatării perimetrelor cu hidrocarburi prin fracturare hidraulică.” După ce-a ieşit din tura de noapte, n-a apucat să doarmă, aşa că a trecut pe-acasă să facă un duş şi a venit direct la cortul campaniei. Scopul ei e să strângă suficiente semnături încât să determine o comisie parlamentară să analizeze situaţia şi, poate, să voteze un moratoriu oficial legat de fracturare.

Cortul, împrumutat de la pompieri, e un veritabil carnaval. Un banner mare, colorat pe care scrie „Lăsați Vama Verde” a fost fixat la intrare. Pe bucăţi pătrate de polistiren sunt pictate alte sloganuri: „Opriţi exploatarea gazelor de şist”; „Salvaţi marea”; „Semnaţi petiţia”. Pliante anti-fracking şi foi atent catalogate cu petiţia au fost puse pe o masă mică de lemn.

Cruceanu s-a transformat. Nici urmă de funcţionarul în sacou bleumarin. Poartă în loc şalvari cu dungi multicolore şi un tricou mov cu decolteu, ochelari mari de soare şi o eşarfă înflorată în jurul capului, ca s-o apere de soarele puternic. Cum a promis cu o noapte înainte, poartă-n piept funda cu tricolor românesc şi insigna în bulgară. Activiştii bulgari sunt cei care i-au oferit primele informaţii şi materiale despre pericolele fracturării.

Până în primăvara lui 2012, când media naţionale a lansat ştirea că Chevron a câştigat câteva concesiuni de gaz în România, Cruceanu nu ştia mare lucru despre asta. Avea 43 de ani, era un funcţionar vamal stând la un ghişeu din Vama Veche, care se ocupa de taxa de drum pentru vehiculele care intră în România. Avea o diplomă în economie şi lucrase anterior în Horeca. Nu luase-n viaţa ei parte la campanii ecologiste, cu excepţia uneia, când a ajutat la strângerea de semnături pentru protejarea delfinilor din Marea Neagră. Se mutase în Vama Veche cu 20 de ani în urmă ca să aibă o viaţă liniştită şi relaxată lângă mare. Nimic nu-i putea fi mai străin decât fracturarea hidraulică.

Apoi a văzut Gasland şi s-a îngrozit. Folosind Facebook, a luat legătura cu activişti, care i-au oferit şi alte resurse. Ştiind nişte engleză de pe vremea când lucrase în turism, a citit studii despre efectele negative ale gazului de şist asupra comunităţilor din Statele Unite, despre cazurile de contaminare a apei freatice, chimicalele injectate adânc sub pământ, administrarea dificilă a reziduurilor şi a saramurii, emisiile provenite de la puţuri şi staţiile de comprimare.

„Mi-am spus: Stai aşa! Asta e ţara mea, casa mea, locul unde-mi cresc copilul”, îmi spune ea când reuşeşte să ia pauză un minut de la campanie. „Dacă nu lupt, cine s-o facă? Cuiva trebuie să-i pese de Pământul ăsta, dacă vrem să supravieţuim. N-ar trebui să facem aceleaşi greşeli făcute de ceilalţi.”

Împreună cu Paul Iurea, un prieten jurnalist de investigație local, Cruceanu a pornit o campanie împotriva fracturării hidraulice. Au început să le distribuie pliante vecinilor, dar reacţiile au fost călduţe. Unii înclină să creadă că ar fi o afacere bună. Alţii nici nu vor să asculte, fiind prea preocupaţi cu vieţile lor. „Toţi murim de ceva până la urmă”, au răspuns cinicii.

În ciuda indiferenţei, ea a continuat. În scurt timp, comunitatea de prieteni de pe Facebook care se confruntă cu probleme similare a ajuns să-i fie mai aproape decât proprii vecini. A simţit că face parte din ceva global, mult mai mare decât ea.

„Apa e viaţa noastră, şi nu ne permitem s-o distrugem. Contează mai mult decât câteva joburi”, spune ea. „Putem găsi uşor o altă sursă de energie, dar nu putem găsi mai multă apă. Lupt pentru copilul meu şi pentru toţi copiii ai căror părinţi nu realizează ce se întâmplă.”

Prezenţa la cort e remarcabilă. Zeci de turişti din toată România, majoritatea la 20-30 de ani, se înghesuie la masă să semneze petiţia. Bărbaţi în șorturi, femei în costume de baie. Punkeri, rockeri, metalişti. Câteva cupluri vârstnice. Cruceanu şi jurnalistul Iurea, un bărbat chel într-o tunică brodată din bumbac, cu indispensabilele fundă tricoloră şi insignă anti-fracking prinse-n piept, abia fac faţă cererilor. Câţiva activişti din alte părţi ale ţării au venit să-i ajute, dar chiar şi ei sunt copleşiţi. Până la finalul campaniei, peste 10.000 de oameni semnează petiţia – nu suficienţi pentru a beneficia de atenția Parlamentului, dar oricum impresionant.

„Mă simt cu adevărat fericită azi”, spune Cruceanu cu un zâmbet imens, în timp ce împarte pliante şi apă minerală trecătorilor. „Reacţia oamenilor e minunată. Unii activişti luptă împotriva frackingului cu dans şi cântec. Dar noi nu putem schimba cu adevărat legile decât prin petiţii oficiale.”

În acel moment îi sună mobilul – The House of the Rising Sun de la The Animals – şi răspunde. E fiica ei.

Părăsesc cortul şi o iau spre mare. Nisipul fin e fierbinte, aproape arzător, sub picioarele mele desculţe. Oamenii şi-au întins prosoape colorate de plajă, fiecare cu bucățica lui de confort.

Înaintez spre apă, apa şi spuma se lovesc de mine, un contracurent ușor mă trage înăuntru. Scoici şi pietricele care în curând vor fi nisip stau împrăștiate sub apă. Acum câteva milioane de ani, creaturi unicelulare au trăit şi au murit în oceanele primordiale, iar rămășițele lor s-au dus la fund, transformându-se lent în petrol. Peste câteva milioane de ani, nimeni nu-și va mai aminti de noi. 


Versiunea în engleză a acestui articol a fost publicată prima oară în engleză în The Virginia Quarterly Review. Documentarea acestui articol s-a făcut cu fonduri de la Pulitzer Center on Crisis Reporting, Calkins Media şi The Balkan Investigative Reporting Network.

Chiar și în aceste vremuri, misiunea noastră rămâne aceeași: spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea de abonați. Dacă ajungem la 4.500 de oameni care ne susțin, veniturile din abonamente vor fi jumătate din cele necesare ca să producem jurnalismul pe care îl facem.

Susține-ne cu un abonament digital. Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă și investești direct în echipa noastră editorială. 

Abonează-te.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *