Dragă Bunica

O scrisoare de la nepoată.

Mai întâi, te rog să mă ierţi. Am rătăcit nuvelele lui Cehov. Ultima dată când ne‑am văzut erau pe patul din dormitorul mic, iar când ai plecat la spital am vrut să ţi le dau, să‑ţi ţină de urât, dar mi‑ai zis să le păstrez. Abia te mai mişcai. Îţi paralizase partea dreaptă, nu mai mâncai, noaptea respirai greu, dar te încăpăţânai să te ţinem departe de doctor. Ai ştiut că dacă pleci n‑ai să mai vii niciodată acasă. Poate de asta mi‑ai lăsat nuvelele atunci. 

Acum, când mă gândesc, te văd stând pe un colţ de pat ca să nu mă stinghereşti când învăţ, cu ochelarii pe nas şi cu Cehov în braţe, ca la şcoala de catiheţi a lui Popa Smântână. Citeşti şi moţăi. Când dau pagina vreunui eseu la care lucrez, tresari şi te scuturi de spate, zicându‑mi senin că tocmai ţi‑a trecut moartea pe acolo. N‑am uitat vorba asta şi când mă mai trece vreun fior, o repet în gând şi râd.

Mai aveai mata nişte vorbe pe care mi le ziceai din anii de ocupaţie. Una era proletară, cu „Stalin şi poporul rus, libertatea ne‑o adus!”. Alta era a lui Tănase, un pamflet care‑ţi plăcea mult. Mai ţii minte?

„Rău era cu der, die, das

Da‑i mai rău cu davai ceas.

De la Nistru pân’ la Don

Davai ceas, davai palton

Davai ceas, davai moşie

Haraşo, tovărăşie.”

Ce mă mai amuzam că nu mai ştiai ce făceai la noi în casă cu o zi înainte, dar ţineai minte versuri şi întâmplări de când aveai 16 de ani!

Erai un copil. La Băhrineşti, raionul Cernăuţi, unde te‑ai născut, jumătate de sat purta numele tău. Aşa era lumea românească de acolo. Înghesuită. Mai întâi de habsburgi, apoi de cazaci. Ca să nu se scurgă sângele printre străini, românii s‑au luat în familie şi nimănui nu i‑a fost de mirare că bunicul Anton, cu care ai împărţit toată viaţa, ţi‑era văr de‑al doilea. Când am fost în Ucraina, la Băhrineşti, după căderea URSS, mi‑am cunoscut familia. Nu mai trăia Bunicu’, săracul. Asta i‑a fost lui soarta, să nu‑şi mai vadă niciodată fraţii şi mama. În cimitirul din sat, jumătate din morminte erau cu numele nostru. Câţi n‑or fi murit cu istoria în braţe, aşteptând să se îndrepte lumea.

Îmi amintesc că am dat peste un frate de‑al bunicului care era încă în viaţă. Semănau leit: aceiaşi ochi luminoşi, aceeaşi vorbă, aceeaşi bunătate. Am stat cu el o după‑amiază întreagă într‑o casă tristă, arsă de soare, şi nu‑mi venea a crede ce depărtare a pus destinul între doi oameni atât de asemenea. Îl vedeam pe Bunicu’, ieşit la pensie din sistemul ceauşist, cum îşi purta bătrâneţile prin crâng în bastonul lui de lup singuratic. Copil fiind, îi însoţeam cu năzbâtiile mele plimbările, îl târam la heleşteu să vedem împreună bărcile, îl ocoleam prin desişuri şi‑l puneam să‑mi măsoare înălţimile de la care săream din copaci. El mă dojenea surâzând, apoi se cufunda adumbrit în tăcere. Bunicu’ murise de mult, dar omul pe care‑l cunoşteam dincolo graniţă avea aceeaşi lumină în surâs şi aceeaşi adâncime a tăcerilor. Îi lega, aşternută între două ţări, o eternitate de cuvinte nerostite.

Când mi‑ai citit prima dată din Cehov, dragă Bunica, mi‑ai spus povestea aceea a copilului sărac, pus slugă la stăpânul rău, care‑i scrie bunicului implorându‑l să‑l primească înapoi acasă. Dar pe plic nu ştie să scrie vreo adresă şi trece doar atât: Bunicului din satul meu. Mata uitai că mi‑ai citit nuvela şi mi‑o tot repetai, rostind apăsat la final: „Bunicului, din satul meu”. Şi râdeai.

Eu nu ştiu cum se aşază lucrurile în lumea în care te‑ai dus. Cine, unde stă, dacă are adresă. Bănuiesc că nici oamenii nu se mai împart aşa, în ruşi buni şi ruşi mai răi, în românii de aici şi românii de dincolo. Mă gândesc că ai de adunat în jurul tău atâţia oameni cu care nu te‑ai văzut de‑o veşnicie, încât nu mai ai vreme să‑i desparţi. Să‑mi spui dacă greşesc. Sper că te simţi mai bine, că ţi‑ai revenit cu sănătatea, că poţi să mănânci şi să citeşti după cum îţi place. Iar dacă afli ceva de Cehov, te rog, dă‑mi un semn. M‑aş bucura tare mult să ne mai vedem, nopţile măcar, când îţi mai faci ceva timp. Dar, dacă nu se poate acum, altădată, cine ştie, într‑o lume mai bună.

Te rog să nu uiţi să‑l pupi pe Bunicu’ din partea mea. Te îmbrăţişez cu drag.

Liana.

Liana Alexandru (fostă Pătraș) e jurnalist. Până în 2010 a prezentat ştiri şi a moderat talkshow‑uri la Realitatea TV, iar acum lucrează la proiectul unui nou canal de ştiri. 

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #6

Familie
Vară, 2011

Cumpără revista

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *