Frica era aici și înainte

Ce discuții a născut cazul de la Caracal între adolescenții din România?

Într-un petic de umbră, un bărbat și un copil mâncau înghețată. Pe trotuarul de vizavi, un băiat se cocoțase pe gard să vadă mai bine acțiunea. Spre marginea mulțimii, un grup de patru bărbați între 40 și 50 de ani veniseră și ei. „De curiozitate și indignare”, spuneau. Două adolescente s-au desprins din miezul mulțimii care părea și mai gălăgioasă decât până atunci și s-au apropiat de grup. Erau fiicele unuia dintre bărbați și le-au povestit că mai în față săriseră unii la bătaie. Tatăl spunea că își adusese fiicele în această vânzoleală special ca „să vadă ce se poate întâmpla”.

Fetele fuseseră aduse acolo să vadă ce pericole există. Să fie și mai conștiente de ce li s-ar putea întâmpla. Să se sperie și să fie în gardă. Prin țară, telefoanele multora vibrau și sunau pe măsură ce mame, bunici și tați țineau să le spună fiicelor și nepoatelor lor să aibă grijă cu cine se urcă în mașină sau să nu umble singure.

Am vrut să știu ce înseamnă pentru adolescentele României să crească cu frică și cum se simțeau în freamătul post-Caracal, care le reducea la statutul de potențiale victime fără să le dea șansa de a spune ceva despre propriile gânduri și dileme. Am vorbit cu peste 30 de adolescente din București, Breaza, Câmpina, Alba Iulia, Sibiu, Bacău, Alexandria și Caracal despre cum se simt în această perioadă și care sunt conversațiile lor despre a fi fată în România. Tinere din familii care le încurajau libertatea sau care, din contră, le controlau excesiv. Fete care abia așteaptă să plece la studii departe de România și fete care știu că aici își vor forma la rândul lor familii. Toate aveau în comun o teamă cu care au crescut încă din copilărie, alimentată și justificată de experiențele lor sau ale prietenelor.


În aceeași duminică de final de iulie, într-o tabără din Portugalia, Andreea, o liceană de 17 ani, scrolla pe Instagram. O postare despre protestul „Cade una, cădem toate” din București, un eveniment de solidaritate cu victimele violenței și familiile lor, a făcut-o să se oprească. Nu știa că televiziunile din România vuiau deja de vreo două zile cu speculații despre Alexandra, fata de 15 ani care sunase la 112 să anunțe că a fost răpită, bătută și violată de un bărbat care o luase la ocazie din satul ei către Caracal. De la primul apel pe care Alexandra l-a făcut la 11:05 dimineața și până când poliția a intrat în casa în care fusese sechestrată s-au scurs 19 ore. Polițiștii nu au mai găsit-o acolo.

Postarea care-i atrăsese atenția Andreei era a Girl Up Romania, o comunitate globală înființată de United Nations Foundation pentru a lupta împotriva stereotipurilor de gen și reprezentată de Sofi Scarlat, 16 ani. Andreea avea colege în Girl Up, le cunoștea activitatea și le-a dat mai multe mesaje întrebând „ce s-a întâmplat?”. Și-ar fi dorit atât de mult să fie în fața Guvernului alături de fetele care purtau bannere, banderole sau măști medicale pe care scriseseră mesaje ca „Poliția ucide”, „Patriarhat și Stat, același KKT”. La protest, dincolo de indignarea față de felul în care autoritățile au gestionat cazul Alexandrei, s-a țesut un fir narativ paralel: adolescentele vorbeau pentru prima oară public despre teama cu care cresc în România de când sunt mici. „Credeți-ne”, și-au scris fetele pe banderolele și măștile chirurgicale pe care le-au purtat când au ieșit să protesteze.

Andreea a fost și ea învățată de mică să nu umble niciodată singură noaptea, să-și anunțe părinții cu cine e și unde, să fie atentă la numerele de înmatriculare ale mașinilor în care se urcă. Mereu le-a spus părinților unde se duce, căci altfel nu ar lăsa-o nicăieri, iar condiția lor pentru a-și da acordul este să fie măcar un băiat în grup care să o conducă până acasă sau să-i cheme pe ei să o ia. Și pe ea au încercat să o agațe bărbați în toată firea la festivaluri. Și ea are prietene care știu de mici toate măsurile de siguranță pe care Girl Up Romania le-a enumerat în mesajul pe care Sofi Scarlat l-a citit și la megafon, la protest:

„Nu purta niciodată căști când mergi pe jos noaptea; ține cheile de la casă între degete; trimite-le prietenelor tale poză cu plăcuța de înmatriculare a șoferului de Uber sau taxi și anunță-le de îndată ce ajungi acasă în siguranță; prefă-te că te oprești să îți cauți ceva în geantă, astfel încât persoana care merge în spatele tău să ajungă în față, unde o poți vedea; evită să-ți porți părul într-o coadă; dacă e posibil, mergi peste tot cu un prieten; nu pulveriza excesiv spray-ul de piper pentru că atunci ai putea fi tu arestată în loc de atacator. Toate avem povești.”

În Viena, Maria, o elevă de clasa a XII-a de la clasa de percuție de la Liceul Național de Muzică „George Enescu”, venită la un curs de limba germană, citea știrile și simțea furie amestecată cu greață. Știa deja că vrea să se mute din România după liceu și deseori căuta statistici cu cele mai sigure orașe din lume. În Viena mergea pe stradă aproape mirată că nu-i spune nimeni nimic nasol. Când s-a întors în țară, s-a dus direct la protestul din 10 august, ca să-și strige toate frustrările acumulate: de la bărbații care-i strigă obscenități pe stradă până la tentativa de viol de care sora ei mai mare scăpase printr-un noroc acum câțiva ani, la prietena lor care a fost roofied de cinci tipi la mare, adică drogată fără știrea ei și apoi violată, până la toate fetele pe care nu le cunoaște, dar pentru care spune că acum îi este frică. E hotărâtă să-i propună directoarei liceului ei să organizeze la începutul școlii o discuție cu fete și băieți despre siguranță, agresiune, limite. „Chiar dacă unii vor râde și vor crede că sunt prostii feministe, măcar le trece pe la ureche. Măcar aud despre asta.”

În Valea Seacă, un sat din Bacău, Elisa, o fată de 18 ani, membră a unui grup de tineri romi format de organizația E-Romnja, vorbea cu verișoara ei despre frica pe care o simțeau după ce s-au uitat la știri. N-au putut să vorbească în grupul lor de tineri despre Caracal, că sunt și fete de 14 ani acolo și n-ar fi vrut să le sperie. Dar, după ce că părinții lor erau oricum temători de fiecare dată când fetele mergeau la liceu, după Caracal a devenit imposibil pentru Elisa să mai iasă seara. Mama i-a repetat îngrozită să aibă grijă cu cine vorbește, să o sune oricând i se pare ceva suspect. „Frica era aici și înainte”, mi-a spus Elisa. „Mai ales când treceam pe lângă taxiuri, în oraș. Mereu strigă «Fata, ești frumoasă, ești mică! Nu vrei să vorbești cu omul ăsta, că-i plac fetele mai tinere? Hai cu noi!»” Acum era însă ceva mai mult: dezamăgirea și certitudinea că nu te poți baza decât pe cei dragi, că ai vrea să fii adult, dar tot pe mama sau tata trebuie să-i suni dacă te temi.

Girl Up Romania a fost una dintre organizațiile care le-au cerut fetelor să povestească în scris momente în care nu s-au simțit în siguranță. Au primit atât de multe încât au decis să creeze un cont de Instagram cu numele oriundeoricandoricui, dedicat poveștilor care narau zeci de incidente petrecute începând cu 10–11 ani: „Aveam 11 ani. (…) Nu îmi place să mă îmbrac strigător și nici pe atunci nu-mi plăcea. Eram îmbrăcată în pantaloni cargo largi, bluză oversize și niște converși. Urcase o femeie îmbrăcată foarte stilat, lângă ea un bărbat îmbrăcat tot în felul acesta. Se uitau insistent la mine. Autobuzul se golise. Bărbatul se apropie și se așeză lângă mine. Mă uitam furioasă în telefon nevrând să fac contact vizual. Acesta începe să se joace cu părul meu. M-am încordat și am tras capul. Îmi zice „de ce te ferești așa, frumoaso?”.

„Unul dintre copiii mai mici cu care mă jucam mi-a tras rochia și mi-a dezvelit pieptul gol, deja în formare. Când m-am dus la adulți să le spun, un bărbat, tată de fată mi-a spus: Ce? Și zici că nu ți-a plăcut? (…) La 13 ani băieții îmi cereau nude-uri și ăsta era singurul motiv de socializare. La 14 ani eram fluierată și agresată pe stradă de bărbați mult mai mari decât mine. La 15 ani aproape am fost violată de un coleg de liceu.”

Citind genul acesta de mărturisiri, multe dintre adolescentele cu care am vorbit se regăseau și simțeau nevoia să-și împărtășească propriile experiențe. (Poveștile) „erau dureroase, dar totally relatable”, mi-a spus Andreea. „Citeam și eram da, am pățit. Da, prietena mea. Da, tipa aia. Da, eu ieri. Oricui”, au spus și alte fete. Mai toate fetele mi-au spus propriile povești începând cu cum erau îmbrăcate sau machiate când li s-a întâmplat să fie hărțuite pe stradă. Instinctul de a te scuza pentru ca ceilalți să te creadă că nu a fost vina ta e din păcate mai mare decât teoria pe care o știu mai toate: că n-ar trebui să se întâmple, indiferent ce porți.

Maria, eleva de 17 ani de la Liceul George Enescu, mi-a spus că simte „o ură profundă față de cei care ar trebui să ne mențină în siguranță în România”. A simțit teama asta amestecată cu furie mereu, încă de pe la 12–13 ani. „Nu mi se pare normal că trebuie să merg cu cheia strânsă în pumn, și nu de acum de la Caracal, ci de mult”, mi-a zis, tremurând. „După Caracal, cu oricine vorbeam, toată lumea cunoștea pe cineva sau avea propria poveste despre abuz. Nu e normal!” Neputința era cea care o făcea să tremure și o umplea de singurătate. Chiar și mama ei a întrebat-o pe sora ei mai mare cu ce era îmbrăcată când un necunoscut a încercat să o violeze.

„Nu mi se pare normal că trebuie să merg cu cheia strânsă în pumn, și nu de acum de la Caracal, ci de mult.” Maria, 17 ani, București

Studiul Out of the Shadows, lansat de The Economist Intelligence Unit în 2019, spune că România are cel mai mic scor general din Uniunea Europeană în ceea ce privește măsurile luate împotriva exploatării și abuzului sexual al minorilor (52.1).

În statistici nu arătăm neapărat rău. În 2018, dintre cele 15.253 de cazuri de abuz și exploatare a copiilor raportate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, 977 de cazuri au fost abuz sexual și exploatare sexuală. În primele șase luni ale anului 2019, au fost înregistrate 946 de infracțiuni de viol, media anuală fiind în ultimii ani constantă între 1.800 și 2.000 de cazuri. Dacă ar fi să ne comparăm cu țări ca Franța, Suedia sau Marea Britanie, ar putea părea că suntem o țară sigură, căci aceste țări raportează zeci de mii de cazuri de viol și agresiune sexuală (16.815 violuri în Franța lui 2017, peste 100.000 de cazuri de violență sexuală în Marea Britanie).

Dar ar fi o capcană.

În România oamenii nu fac plângere când sunt loviți în familie sau de parteneri, iar violența sexuală este un secret și mai bine protejat. În orice conversație într-un grup de fete sau femei pe care am purtat-o luna asta mereu a fost cel puțin una care trăise cel puțin un abuz sexual. De cele mai multe ori, niciuna nu depusese plângere. Iar cele care încercaseră, se descurajaseră după ore de dat declarații și de întrebări standard ale poliției pe care le-au parafrazat așa:

„Dar sigur nu-l cunoșteai?
Cu ce erai îmbrăcată?
Ești sigură că nu l-ai provocat?
De ce ai mers cu el?
Ai băut?
Vrei să-l nenorocești pe om?
Ți-a plăcut și acum a aflat prietenul tău și vrei să te răzbuni?
Ne dai de lucru ca să nu te certe părinții că te-ai dus de bună voie.”

Scenariile cu care creștem

Fetele învață din experiențele lor și ale prietenelor să-și facă scenarii în gând. Dacă merg singură pe strada asta, care e cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla? Dacă taximetristul blochează ușile și nu mă lasă să cobor, ce pot să fac? Dacă tipul care mă urmărește intră după mine în bloc, care trebuie să fie următoarea mișcare? E un proces care întreține starea de anxietate, dar care te ajută și să fii în gardă, să fii pregătită și să ai opțiuni. Gândurile astea pornesc încă de când primești primele avansuri nedorite și se transformă în strategii pe măsură ce înveți să te protejezi.

„Știi, uneori mă gândesc că dacă vin două matahale, ție îți dau în cap și pe mine mă violează în fața ta”, i-a spus o roșcată de 18 ani iubitului ei, când ne-am întâlnit la un suc să vorbim despre „chestia de la Caracal”, așa cum o numeau. Pe ea o înfuriase atât de tare încât spunea că simte că urăște toți bărbații. Pe el îl speriase și voia să-i cumpere un spray cu piper, ca s-o știe mai protejată.

„Nu cred că e chiar așa. Matahalele nu vin să dea în cap ca să violeze… Psihopații sunt diferiți”, a contrazis-o băiatul de 20 de ani cu plete care-i ajungeau la brâu și brațe subțiri tatuate. Era însă conștient că fizic nu ar putea să o apere, că trebuie să umble în grup ca să fie în siguranță.

„N-ai de unde să știi! Se poate întâmpla”, a insistat ea.

Aceeași fată s-a întors deseori acasă sau și-a sunat prietenii să o ia pentru că nu se simțea în siguranță. A început să se teamă de la șapte ani, de când mergea singură la școală și la cursuri de balet, iar de pe la 11–12 ani i-a fost evident că bărbați în toată firea îi făceau avansuri pe stradă. Crede că ar țipa și ar lovi dacă ar fi pe viață și pe moarte.

„E șansa mea să dau”, mi-a spus. Preferă să nu umble singură, să stea cu cineva la telefon, să ocolească, să scaneze împrejurimile după oameni cărora ar putea să le ceară ajutorul. O face din instinct, fără să se gândească prea mult la asta. Și nu le spune altora că-i e teamă și că-și face des scenarii, ar fi prea cringe. Pentru că „tipii sunt egoiști și cred că astea sunt victimizări și exagerări”, pentru că la școală nu vorbește nimeni despre asta. „Oricum, contează doar pentru fete, pentru ce ar putea să li se întâmple și lor și pentru cum ar fi corect să fie tratate. Băieții nu dau doi bani.”

„Băieții n-au cum să înțeleagă”, mi-a spus și Elisa din Valea Seacă. „Poate doar dacă am vorbi împreună despre asta. Acum și ei sunt dezamăgiți de poliție, că e de filme de groază ce s-a întâmplat. Dar o să se uite până începe școala.”

La două săptămâni de la cazul Caracal, două fete de 16 ani mi-au povestit că au ieșit la alergat în București. Un grup de băieți s-a apropiat, iar ele se așteptau să le spună ceva neplăcut. După o vreme începi să simți când o să vină vorbele sau atingerile nepotrivite. Ele țineau ochii în pământ, sperând ca lipsa contactului vizual să-i descurajeze. „Stați puțin! Nu l-ați văzut pe unchiul meu?”, le-a strigat unul dintre ei. „Nu, lasă-ne!”, au răspuns. „Îl cheamă Gheorghe Dincă și vrea să vă ia la ocazie!”, a insistat băiatul, apoi au izbucnit toți în râs. Cele două au fugit acasă, în pragul plânsului. „Cum ai putea să glumești cu așa ceva?!”, m-au întrebat. Dar așa cum tipii nu știu cum e să ai 16 ani și ce simți când auzi o astfel de glumă, nici noi nu știm cum e să ai 16 ani, să fii băiat și să nu înțelegi.

Sunt însă și adolescenți care înțeleg o parte din teamă. Cum e prietenul din Sibiu al Dianei Ducu, care, când se întoarce noaptea acasă, dacă vede o fată singură în fața lui, ca să nu-i dea senzația că o urmărește, alege un drum mai ocolit. Pentru că fetele din jurul lui au vorbit despre asta, pentru că Diana i-a explicat cum se simte frica asta. Când le-a povestit colegelor de la un atelier de jurnalism despre prietenul ei, celelalte fete au zis „Wow! Nu am mai auzit niciodată așa ceva! Ce tare! Bravo!”. „Știu, hes a keeper”, le-a răspuns mândră sibianca de 15 ani.

Andrada, o adolescentă membră în trupa de teatru Brainstorming din București, a aflat de Caracal de la părinții ei, care deseori îi povestesc știrile nasoale cu fete violate și omorâte. „Încerc să le ignor pentru că au ajuns să mă enerveze. Eu nu sunt aproape de ele, nu am trecut prin ceva atât de nasol. E foarte greu să văd chestia asta ca pe o realitate”, spune Andrada care, deși se simte în siguranță în București, le dă întotdeauna mesaje părinților ei cu firma și numărul taxiului sau Uberului în care se urcă. „Să știu că știe cineva de mine.”

E un obicei creat de părinți, pe care îl urmează pentru că o ajută să se simtă mai în siguranță. După ce a participat vara asta la festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, din Alexandria, și și-a ascultat o colegă de trupă recitând o poezie feministă, Andrada s-a întrebat dacă ar putea folosi teatrul pentru a-și „salva prietenele”. I se pare însă că e prea greu să faci asta într-un oraș mic cum e Alexandria, „în care parcă te întorci cu 50 de ani în urmă”. „Și oricum frica devine activă doar când se întâmplă un lucru nasol. Ca și la Colectiv, abia atunci ne-am trezit la realitate. Și după un anumit timp lumea trece peste și se rezolvă doar 1%.”

Sofia Ulubeanu, o liceană de 17 ani din București, mi-a spus de asemenea că ar vrea să trăiască într-o țară în care să nu fie nevoie să-și ocupe timpul și mintea cu teama asta. „Precauția permanentă a devenit o normalitate”, spune ea. „În societatea noastră s-a normalizat ideea de pericol, neîncrederea în cei din același oraș cu tine și teama de a rămâne singur pe stradă. A devenit ceva obișnuit să te ferești și nimeni nu ia în calcul scenariul în care nu te îngrijorează nimic atunci când ieși din casă.”

Mai toate adolescentele alungă scenariile de groază. Dar toate simt că au avut noroc în atât de multe zile sau nopți când au fost singure și au reușit să ajungă întregi acasă. Noroc că au fost doar înjurate, doar pipăite, doar sărutate fără voia lor. Doar hărțuite. Doar violate și nu omorâte.

Dacă nu spun, nu s-a întâmplat

E greu să spui când se face trecerea de la frica de necunoscut pe care o simți de mic și frica de a nu fi atinsă de necunoscuți.

Scriu din 2014 despre violență împotriva femeilor. Am intervievat mulți adolescenți și adolescente despre violență în cuplu. Am crescut ca martor al violenței în familia mea. Am fost lovită de un iubit în liceu. Dar în iarna din clasa a XII-a mi s-a mai întâmplat ceva ce nu am spus nimănui vreme de 13 ani, până când toate reacțiile post-Caracal m-au făcut să vărs povestea, mai întâi unor colege de redacție și apoi soțului meu.

Nu pot să spun ce s-a întâmplat exact, pentru că dacă o să mă aud înșirând detaliile, va deveni adevărat, parte din mine și imposibil să mă mai prefac că nu a existat. Și pentru că mi-e rușine că nu am făcut plângere și e posibil să fi contribuit astfel la violul altor fete. Prin lipsa mea de reacție i-am validat agresorului ideea că e suficient să intimidezi o puștoaică ca ea să meargă cu tine.

Mă gândesc deseori de câte ori a mai încercat aceeași tactică și de câte ori o mai încercase înaintea mea: în plină zi într-o stație de tramvai, un bărbat înalt, brunet și tânăr s-a prefăcut că mă cunoaște îmbrățișându-mă, apoi m-a ținut de mână strâns, spunându-mi la ureche că dacă țip sau spun ceva, are cuțit. Nu reușesc să-mi amintesc dacă mi-a și arătat cuțitul. Îmi amintesc doar senzația de amețeală, căutând o soluție în gând. Niciuna nu părea că ar funcționa. Și-mi amintesc haina bleumarin de iarnă pe care am refuzat să o mai port vreodată de atunci, spre enervarea mamei care mi-o cumpărase și nu înțelegea de ce dârdâi în alte geci subțiri în loc s-o port pe aceea. Mi-o amintesc atât de bine și pentru că și eu am fost șocată că am pățit așa ceva într-o duminică în care purtam blugi, ghiozdan și o haină groasă, nu în atâtea zile în care umblasem cu burta goală și fusta până la fund, zile în care iminența pericolului îmi părea mult mai mare.

Îmi spun astăzi că am avut noroc că am trăit, că nu am fost lovită sau traficată. Am învățat că nu a fost vina mea de la alte victime și specialiști de la care am auzit de zeci de ori că nu toate țipăm, că unele înghețăm. Știu însă că am fost total nepregătită să reacționez și că m-am simțit într-o capcană din care părea imposibil să ies vie altfel decât făcând ce mi-a cerut. Acum știu că era posibil să fiu la fel de paralizată de frică și dacă aș fi avut toate informațiile despre ce ar trebui să fac într-o astfel de situație.

Dar tot mi-e greu să scap de scenariile în care aș fi acționat diferit. Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi țipat în tramvai, dacă aș fi rugat vânzătorii din piață, taximetriștii pe lângă care am trecut cu el de mână, dacă aș fi țipat în scara de bloc în care m-a băgat formând codul de la interfon, dacă aș fi apăsat butonul de alarmă al liftului pe care l-a blocat?

Nu mi-am dat voie până acum să simt această traumă și m-am disociat de Ana adolescentă ca să pot să trăiesc ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Dar când citești și asculți zilnic mărturiile altor agresiuni, creierul tău le simte și le trăiește odată cu ele și aduce din urmă tot ce credeai că ai pus într-o cutie pe care ai aruncat-o de mult.

Acum trei ani am intervievat-o pe Leslee Udwin, realizatoarea documentarului Indias Daughter, care spune povestea unei adolescente din India, violată și ucisă. „Și eu am fost victima unui viol”, mi-a spus. „Nu e surprinzător să spun asta, chiar dacă ani de zile am ascuns-o. Una din cinci femei din lume a fost violată. Nu e o raritate să te întâlnești cu o victimă a violului.” Nu m-am gândit nicio clipă că și eu sunt una din cinci, atât de ascunsă era experiența de la 18 ani. „E infracțiunea cea mai puțin reclamată și este foarte comună”, a continuat atunci Leslee. „Nu vorbim despre asta. Nici eu n-am vorbit vreme de 20 de ani până când i-am mărturisit soțului meu”. Când am transcris interviul, mi-am amintit puțin, apoi mi-am spus: „Eu n-am să spun. Niciodată.”

În ultimele săptămâni mi-am început și încheiat zilele citind mărturii ale unor fete care au decis că acum e momentul să-și spună poveștile. Am ținut televizorul deschis și m-am înfuriat de noi și noi cazuri de minore dispărute sau violate, cazuri gestionate execrabil de cei care ar fi trebuit să le protejeze. Mi-am spus în permanență că mă încarc conștient cu aceste narațiuni, ca să înțeleg cum sunt aceste zile pentru societatea noastră.

Zi după zi, mai apărea un caz. Era fata de 14 ani de la Galați cu picioarele pline de sânge care a avut nevoie de o intervenție chirurgicală, despre care directorul DGASPC Galați a avut tupeul să spună că a avut parte de un act sexual consimțit.

Era fata de 16 ani dintr-un centru de plasament din Bistrița care i-a scris unui activist pentru drepturile copiilor instituționalizați că este obligată să facă sex cu mai multe persoane sub amenințarea bătăii.

Și dacă nu erau în presă, erau în mesageria mea privată. O cunoștință violată de un tip de pe Tinder mi-a spus că după ce a decis să-și facă povestea publică, alte trei tipe i-au spus că și ele au fost violate. Erau ca mine, nu mărturisiseră până atunci.

E ușor să ajungi în punctul în care m-am trezit eu la început de august și am realizat că trebuie să spun ce mi s-a întâmplat la 18 ani. Nu mai puteam să dorm, mi-aș fi dorit să opresc tot fluxul de informație și să nu mai simt nimic. Să nu mă mai identific în toate aceste cazuri, atât ca persoană abuzată, cât și ca părintele unei fete de aproape patru ani și al unui băiat de aproape doi.

Și știam foarte bine teoria. Că media caută acum cazuri care urmează mai mult sau mai puțin firul narativ al celui care ne-a aprins. Că un pic de anxietate e normală după un eveniment traumatic pe care îl urmărești desfășurându-se în presă. Dacă după câteva zile nu îți reiei viața și nu te detașezi, înseamnă că trebuie să te oprești din a-l urmări, pentru că îți face rău. Și totuși n-am putut să mă opresc, pentru că pentru prima oară în cei 13 ani de când am trăit acel viol am ascultat adolescente vorbind despre experiențe mai mult sau mai puțin similare și am putut să mă întorc la cine eram atunci.

„Nu cunosc vreo fată căreia să nu-i fie frică să iasă pe stradă după ora 10, care n-a fost fluierată pe stradă, n-a fost atinsă, nu s-au dat dubioși la ea cu «Hai gagica te fac o tură», sau căreia să nu-i fie frică să poarte o fustă pentru că lumea îi spune «Ea și-o cere».” Stephanie, 17 ani, Galați

Psihologul la care am apelat în timp ce documentam acest text, întrebându-mă dacă simt nevoia să spun ce mi s-a întâmplat sub influența acestei narațiuni colective, mi-a spus că dezvăluirea în sine nu are o miză atât de mare. M-a întrebat și ce m-ar reține să menționez asta în acest text. Cu ochii închiși, m-am auzit spunând toate stereotipurile pe care nu credeam că le-aș putea interioriza: că nu vreau să mă definească această experiență, că mi-ar fi rușine de colegi și de familie, că nu vreau să fiu „jurnalista violată”. Am decis că vreau să le înfrunt, dar că nu vreau să scriu o confesiune detaliată.

Confesiunea în sine nu e mare lucru. Am fost pe lista lungă și nescrisă a fetelor care nu au spus niciodată ce li s-a întâmplat, acum îngroș lista celor care decid să vorbească pentru a sublinia că abuzurile, chiar și cele aparent inofensive, nu sunt cazuri izolate, ci parte dintr-un continuu pe care îl trăiești ca fată și femeie în România. Mult mai greu va fi să înțeleg în ce fel m-a influențat, iar acesta e un proces lung, de care îmi e teamă, dar pe care am decis să-l încep.

Vorbim cu părinții?

Dincolo de teamă, de dorința de a schimba ceva și de cât s-au identificat cu Alexandra, multe dintre adolescentele cu care am vorbit vara asta simțeau că momentul Caracal le afectează și relația cu părinții. Fetele mi-au povestit că n-au mai avut voie în tabere sau la mare, că unii părinți le-au interzis să mai iasă seara, că le cer non-stop să-i anunțe unde și cu cine sunt, iar unii le-au instalat aplicații pe telefoane care le spun în timp real unde sunt și cu ce se deplasează. „Te văd că ești într-o mașină! Cu cine ești? Ți-am zis să nu iei Uber!”, sună apelurile panicate. „Sunt în autobuz, mama”, vin minciunile înapoi. Mulți părinți se încruntă sau se opun când le văd îmbrăcate în fuste sau pantaloni scurți.

„Hai să vorbim despre festivaluri și cum n-am voie să port pantaloni scurți sau fustă scurtă pentru că părinții mei o să intre în șoc anafilactic”, le-a spus într-o după amiază Sophia Țigănaș, o fată de 16 ani din București, colegelor dintr-o tabăra de jurnalism. Toate erau de acord că părinții reacționează absurd, dar și că nu se simt în siguranță îmbrăcate așa. „Am auzit de foarte multe ori discuția asta, că vai, fetele s-au băiețit, că de ce nu mai poartă fuste. Și dacă porți, urlă toți”, a completat o alta, care nu mai purtase fustă din clasa a VIII-a, pentru că nu mai suportă să-i fie ridicată.

I joke on the system! Pantaloni scurți pe sub rochie”, a spus Sophia și le-a arătat blugii negri scurți de sub rochița înflorată. Tot ea povestește că brățările de minori pe care le primești la festivaluri, colorate diferit decât cele de adult, nu opresc bărbați în toată firea să facă comentarii deplasate, să încerce să le atingă sau să insiste chiar și când li se spune ferm „NU!”. Și nu ar vrea să fie paranoică și să bănuiască pe toată lumea de cele mai negre scenarii, doar să existe limite.

Magdyz, adică Magdalena Roșian, o vloggeriță de 18 ani, a povestit într-un clip pe YouTube cu peste un milion de vizualizări cum era să fie violată în clasa a XI-a de un taximetrist. Și ea și-a început povestea insistând că nu era deloc îmbrăcată provocator și că nu purta deloc machiaj. Șoferul i-a spus Magdei că o cunoaște, i-a arătat că-i scrisese mai demult pe Facebook un mesaj la care ea nu-i răspunsese, încerca să o atingă pe picior și i-a spus că o duce acasă, dar nu la ea. A scăpat pentru că a fugit din taxi la un stop și s-a ascuns într-un magazin. A reținut indicativul mașinii și a sunat la dispecerat să anunțe ce s-a întâmplat. La poliție i-au spus că atâta timp cât nu există probe fizice, tentativa de viol nu a existat. E cuvântul ei împotriva cuvântului lui. Dar la două săptămâni după ce și-a publicat videoclipul în care i-a menționat ID-ul de Facebook și indicativul, bărbatul a fost prins de poliție. „Violase o femeie”, spune Magda.

Un an mai târziu, Magda spune că le dă mereu părinților sau fratelui mesaje cu indicativul taximetriștilor cu care circulă, sau face share my ride din Uber cu o prietenă. Dar nu se închide în casă: „Să te ascunzi nu e o rezolvare. Le dăm atâta putere bărbaților să creadă că încă suntem la 1400. Femeia încă trăiește cu gândul că nu are voie să se îmbrace nu știu cum. Știu că există un muzeu în care sunt expuse hainele victimelor și majoritatea sunt haine de copii sau haine care nu au deloc referință sexuală. Ca părinte nu trebuie să-ți educi fata să nu iasă după 11 și să nu poarte fuste scurte, ci să-ți educi băiatul să nu facă lucruri de genul”.

Când ai 16 ani și e vacanță, oricât ai plâns de mila Alexandrei și de furie față de societatea în care te-ai născut, doare al naibii de tare și că nu mai ai voie în tabără pentru că mama ta nu mai închide televizorul și e complet terifiată chiar și când ieși doar o oră cu o prietenă. Înainte de Caracal erau zile în care nu te sunau în continuu să verifice unde și cu cine ești. Erau zile în care nu deschideau aplicația cu care te localizează. Acum îi vezi că sunt permanent online, verifică din oră în oră unde ești. Și te forțează să minți și să te ascunzi mai bine.

„Și nu are niciun sens. Pe cine am omorât de trebuie să mă simt ca un infractor și să mă ascund?”, se întreba Cami, o fată de 16 ani din București care și-a dorit mult să vorbim, dar să rămână anonimă, că avea destule probleme cu părinții care nu o mai lăsau nicăieri. Era scindată între presiunea controlului pe care îl aplicau ai ei și teama viscerală pe care o simte când merge singură pe stradă. Simte în stomac pericolul pe care i-l amintesc și părinții mereu, simte și furia și greața post-Caracal, dar sigur că tot ar vrea să se vadă cu prietenii. Ce altceva poți să faci vara?

„De ce trebuie să merg cu ochii în pământ, de teamă că dacă fac contact vizual cu cineva o să facă un comentariu deplasat? Poate mi-aș dori să merg și eu cu capul sus, zâmbind”, s-a revoltat, apoi și-a răspuns singură: „Dar mai bine las ochii în asfalt decât să mi se întâmple ceva”.

Ochii în asfalt, așa cum a făcut-o și într-o tabără unde era voluntar și din prima zi un angajat de pe acolo care „avea sigur peste 40 de ani și nevastă” a început să o complimenteze și să-i caute insistent compania. Într-o noapte, o prietenă i-a dat mesaje să o invite să bea bere cu tipul ăla. I se făcea gol în stomac de fiecare dată când vibra telefonul. A refuzat, a încercat să-i spună prietenei că nu se simte confortabil, dar nu le-a tăiat-o ferm. Nu voia să-i supere. Încerca să fie drăguță, chiar dacă-i era greață și i se părea complet nepotrivit tot ce se întâmpla.

„Mama îmi dă spray cu piper, ceea ce apreciez. Keep me safe. Dar cel mai tare mă enervează: nu vorbi cu străinii. It’s not that simple, străinii vorbesc cu mine. Și unii pot să fie de treabă.” Sofia, 16 ani, București

Când am întrebat-o de ce crede că avem unele dintre noi pornirea asta de a fi „drăguțe”, de a nu spune un „nu” ferm, indiferent pe cine am supăra, mi-a răspuns schimbându-se la față:

„Cred că de acasă. Mama mereu mi-a spus când mă certa că am supărat-o foarte tare, că e tristă din cauza mea. M-a făcut să mă simt responsabilă pentru cum se simte. Așa că am încercat mereu să fiu cuminte, să fiu bună, să nu-i fac asta”.

Ioana Budura e clasa a XI-a la Colegiul Național „Iulia Hașdeu” din București și spune că are o relație de încredere cu părinții, în care vorbesc deseori despre cum să fii în siguranță. Aceștia i-au spus de pe la 11–12 ani cum să strige și să dea din mâini și din picioare dacă se simte în pericol.

Cât era copil se juca pe străzile din Giurgiu cu prietenii până la 11 noaptea. Părinții aveau încredere – Ioana nu știe cum, crede că ea ar fi mult mai panicată ca mamă și ar controla continuu. Verificau dacă e în siguranță doar dacă nu mai auzeau gălăgie în fața porții. De pe la 13 ani însă, nu s-a mai simțit în siguranță seara. Nu iese des în oraș, iar când iese își roagă părinții să o ia din stație sau să stea cu ea la telefon. Chiar și așa, au fost bărbați care s-au luat de ea. La început de iunie, Ioana a fost cu trei prietene la mare în Constanța. Aveau 30 de minute de mers pe jos de la plajă până la cazare. Un adolescent s-a apropiat de prietena ei, care purta un costum de baie peste care înfășurase un șal, și a ciupit-o de sâni, apoi a fugit. Ioana a început să tremure și nu putea să-și revină.

Prietena ei i-a spus: „Se întâmplă. Treci peste…”.

„Cum să trec peste?! E o persoană care te atinge într-o zonă intimă împotriva voinței tale. Nu, n-ar trebui să se întâmple. Nu se mai face așa ceva! E 2019”, mi-a spus Ioana, convinsă că, dacă tipul s-ar fi întors, l-ar fi lovit.

După Caracal, Ioana spune că a acumulat și mai multă furie. Întoarsă acasă din vacanța de la bunici, a simțit că toată furia se transformă în curaj. A venit să vorbim despre ce simte zilele astea purtând pantaloni scurți de blugi și un maieu, niște haine pe care nu crede că și le-ar fi pus luna trecută. A vrut să fie citată cu nume și prenume pentru că își dorește să vorbească public și să nu mai fie frici și povești ascunse. Și-a cumpărat o fustă mini și s-a înfuriat când tatăl ei i-a spus să aibă grijă.

I se pare că vede în jurul ei tot mai multe fete care umblă cu pantaloni lungi, chiar și în zilele caniculare. Și-a imaginat cum ar fi să o întrebe cineva: „Tu mai ai curaj să te îmbraci așa după ce s-a întâmplat la Caracal?” și și-a pregătit în cap discursul despre cum fetele nu și-o caută și nu e OK să te simți îndreptățit să le spui mizerii doar pentru că sunt îmbrăcate într-un fel.

Diferența între curajul pe care Ioana simte că l-a căpătat zilele astea și teama și rușinea lui Cami, care se ascunde de părinții ei ca să se poată vedea cu prietenii, stă și în cum au vorbit despre siguranță și sexualitate în familie. Ioana știe că poate să le spună părinților orice, că ei vor să o asculte, și ține doar de ea dacă le acceptă și ajutorul. Cami nu le-ar povesti niciodată părinților ei o problemă de la școală sau din tabără, pentru că se teme că ar acționa în locul ei, apoi ar închide-o în casă.

Sigur că e greu să ai încredere în lume și în copiii tăi adolescenți. Să te abții să-i controlezi. Chiar și ei spun că probabil își vor controla copiii și vor fi foarte temători ca părinți. Mi s-a părut foarte bizar să-i aud susținând că vor folosi aplicații de localizare și nu-și vor lăsa copiii singuri pe stradă. Nu știu încă cum e să fii părinte de adolescent. Am 31 de ani și dansez pe sârma dintre fricile pe care o mamă le simte la tot pasul și nevoia de libertate, respect și liniște pe care mi-o amintesc din adolescență. Uram să dau explicații. Uitam să anunț că întârzii. Mi se descărca telefonul și apăream ca o floare după ore bune în care mama se schimba la față de parcă murise cineva.

„Frica apare din start. Ca să scap de asta vorbesc la telefon cu o prietenă tot drumul. Merg repede și pot să spun în timp real dacă se întâmplă ceva.” D., 15 ani, Alba Iulia

Atunci nu înțelegeam și mi se părea enervant, deși aveam multă libertate să ies, să beau, să fumez. Voiam să-mi văd de viață fără să fac o estimare legată de cât o să dureze, fără să cer voie să stau mai mult, fără să mulțumesc că am putut să stau. Credeam că viața mea mi se cuvine doar mie. Sper să pot să le dau spațiu copiilor mei fără să mă paralizeze frica. Să-i învăț să se apere și să intervină când văd abuzuri în jurul lor. Dar, în același timp, îi înțeleg pe toți părinții care vara asta au redus ora maximă de intrat în casă și au interzis excursii și tabere.

E greu să le dai drumul copiilor dacă ai televizorul mereu pornit pe știri, dacă ai trăit la rândul tău abuzuri. E ușor să interzici mersul în tabără sau la un festival de teatru în vacanța de vară pentru că te-au speriat știrile. Dar e infinit de greu să repari ce pierzi pe drum: încredere și respect reciproc.

Să vorbim despre sex

Într-un centru de primiri în regim de urgență, la sfârșit de iulie, peste zece fete cu vârste între 14 și 16 ani s-au adunat una lângă cealaltă să urmărească știrile de seară despre Alexandra și Luiza. Era singura lor conexiune cu lumea de afară, căci mai toate ajunseseră aici aduse de poliție, pentru că fugiseră de acasă, majoritatea la câte un iubit cercetat pentru trafic de persoane sau bănuit că asta urmărea. Regula centrului e ca ele să nu aibă telefon sau acces la Internet în cele câteva luni în care trebuie să se liniștească, să primească vizite doar de la membrii familiei, iar echipa centrului să găsească soluții pentru revenirea lor acasă. Telefonul, spune psihologul, le-ar vulnerabiliza, pentru că toate își doresc să ia legătura cu iubiții care și-așa vin pe la poartă și insistă să le cheme să stea de vorbă.

Ca să nu se simtă complet izolate, personalul folosește momentul știrilor de seară pentru a vorbi despre societate și ce se întâmplă în țară, iar țara vorbea despre viol, lipsire de libertate și autorități oarbe.

Psihologul centrului a folosit acest prilej pentru a deschide o conversație despre pericolul în care se aflau la rândul lor. Le-a conceput un chestionar menit să le arate dacă băieții de care sunt îndrăgostite sunt potențiali loverboys, care încearcă de fapt să le traficheze. Toate au negat. Tragedia de la Caracal era comisă de un psihopat extrem de îndepărtat de ele. Băieții pentru care fugiseră de acasă erau altfel, nu le-ar fi făcut niciodată rău. Le făceau cadouri, le făceau să se simtă frumoase și iubite. Unii dintre ei le ceruseră să se prostitueze „pentru că nu mai aveau ce mânca”, nu pentru că urmăreau altceva. Vindeau droguri ca să aibă din ce să trăiască.

„Ele nu sunt speriate de iubiții lor, de pericolul de lângă ele, ci de omul negru, psihopatul care le-a chinuit pe fetele din Caracal. Nu fac legătura cu propria stare de vulnerabilitate”, mi-a spus psihologul care în această perioadă a vorbit zilnic cu fetele despre viața lor sexuală începută precoce. Le-a pus filmulețele Adrianei Radu de la Sexul vs Barza, un canal de educație sexuală pe YouTube. I-a fost evident că nimeni nu vorbise vreodată cu aceste fete despre sex. Aveau întrebări, aveau povești, aveau nevoie să întrebe și să fie ascultate. Pentru psiholog era la fel de evident că un copil cu carențe afective majore își începe viața sexuală și își oferă trupul ca să câștige acceptare și iubire. Că nimeni nu le-a vorbit așa frumos cum le-au vorbit băieții care le-au promis că se vor îmbogăți împreună. Dar pentru poliție, și de foarte multe ori și pentru familiile din care provin, ele sunt „încă niște panarame”.

„Poliția nu face nimic acum, astăzi, pentru zeci de fete. Nu s-a schimbat nimic”, mi-a spus psihologul, care lucrează de 15 ani în acel centru și simte că a venit momentul să iasă din sistem pentru că nu mai rezistă. „Pot să fie 100 de Caracaluri, tot așa le văd. Instituțiile nu funcționează. Violatorul e lăsat liniștit la domiciliu iar copilul e dublu traumatizat, o dată de instituționalizare, că se tăvălește pe aici de dorul iubitului sau al familiei, și pe de altă parte de expertize IML, audieri și așa mai departe. Eu dispar așa cum am și apărut în viața lor. Tot ce pot să fac este să le zăpăcesc încontinuu că familia e baza. Să le întorc spre familii.”

„Uneori e greu să comunici cu părinții legate de chestiile astea, e o barieră de comunicare, nu vrei să-i panichezi și să te închidă în casă. Foarte mulți părinți vor să te facă să crezi că sunteți prieteni, dar nu poți să vorbești cu maică-ta așa.” A., 16 ani, București

Suntem țara celor două Românii, ne spunem deseori, atât ca semnal de alarmă, cât și ca mantra a siguranței. Mie și copiilor mei nu ni se poate întâmpla. Noi nu ne luptăm cu sărăcie extremă, educație precară, stigmă socială, bariere etnice, lipsa transportului public. Cele două Românii se întâlnesc însă pentru multe dintre femeile din România.

Nici fetele fugite de acasă și în risc de a fi traficate, nici Elisa din Valea Seacă, nici Mălina de la George Enescu și niciunul dintre cei peste 30 de adolescenți cu care am vorbit nu a participat vreodată la o discuție la școală despre relații, consimțământ, hărțuire. Nimeni nu le-a vorbit despre toate lucrurile care-i frământă. Iar a duce discuția în școală ar putea fi o soluție pentru felul în care ne vorbim pe stradă sau pentru cel în care ne formăm relațiile încă din pre-adolescență.

Documentarista Leslee Udwin a fondat un ONG, Think Equal, și colaborează cu ONU pentru introducerea în școli a unei discipline obligatorii care „să ne educe copiii să se prețuiască și să se respecte. N-ar trebui să fie obligatoriu ca fiecare copil să învețe valoarea oricărei ființe umane?”.

„Mi se pare incorect să ai frica asta constant, e bolnav. Îmi place să mă lupt cu chestia asta.” 
Una Toma, 18 ani, București

Ne apărăm

Am început interviurile cu adolescenți întrebându-mă cum se raportează la starea asta de teamă și furie pe care le simțeam cu toții în miez de vară. Credeam că le va fi greu să verbalizeze starea de fapt cu care creștem: că fetele trebuie să fie deștepte și să se ferească. Ce nu mă așteptam să se întâmple a fost să dau peste zeci de fete dornice să vorbească și să se asculte. Nu am purtat așa discuții niciodată în adolescență cu prietenele sau prietenii mei. Feminismul era subiect de bășcălie, iar în cercurile în care m-am învârtit în familie sau la școală egalitatea sau violența de gen nu au fost vreodată teme. Cei peste 30 de adolescenți pe care i-am ascultat au capacitatea de a vorbi despre ce simt, dar și de a pune propriile experiențe în contexte economice, sociale și politice. Înțeleg ce e greșit, înțeleg cine sunt actorii care trebuie trași la răspundere și sunt frustrați de lipsa unui astfel de discurs la școală.

Același lucru l-a simțit și colega mea, Irina Tacu, care în august a participat la tabăra Girl UP! Camp organizată pe un deal din județul Covasna. (Girl UP! Camp e un proiect diferit de comunitatea Girl Up Romania.) Au fost 15 participante din toată țara care au venit în tabără să învețe despre egalitate de gen, violență sexuală, violență domestică și autoapărare. Una dintre ele a venit chiar din Caracal. Când a aflat de răpirea și uciderea Alexandrei a simțit revoltă, teamă și indignare, iar apoi s-a gândit la soluții: să ceară cursuri de autoapărare în liceu, pentru că fetelor pe care le știe le era oricum teamă să meargă pe stradă și înainte. Poveștile lor s-au împărtășit într-o sală de mese cu scaune mari din lemn, unde fetele s-au așezat în cerc. Unele încă mai aveau sclipici auriu pe piele de noaptea trecută, când au decupat reviste, poze și cuvinte și au făcut colaje pe care au scris „Patriarhatul te rupe de autonomia corporală” sau The future is female.

Una a vorbit despre „proful de fizică pedofil”, cum e cunoscut la ea în liceu. Proful cu burtă, care, când vorbește cu ea, îi pune mâna pe cap și o mângâie pe spate. Care când scoate fete la tablă se plimbă prin spatele lor, prin spațiul strâmt dintre tablă și catedră. Pe care se gândește că nu poate să-l raporteze pentru că e directorul adjunct al școlii. De când a fost mică i s-a spus că nu poate să facă lucruri pentru că e fată și de atunci vrea să arate că poate, că poate să fie the head of the fucking table.

Laura, o participantă de 17 ani care face naveta zilnic ca să ajungă din satul unde locuiește în liceul din oraș, a povestit o întâmplare de pe drum. A urcat într-un microbuz și s-a așezat lângă o altă fată, care părea să-i ceară ajutor din priviri pentru că un bărbat cu o sticlă de bere în mână o ținea de vorbă. După ce fata a coborât, Laura a rămas cu el, iar el n-o mai lăsa să coboare și îi spunea că vrea s-o ducă până acasă. Nimeni din microbuz nu s-a băgat, dar ea a reușit să-i dea un SMS tatălui ei. Părintele s-a grăbit până în stație și a bătut în microbuz până s-au deschis ușile.

O altă fată și-a amintit cum, pe la opt-nouă ani, se juca v-ați-ascunselea cu un grup de băieți mai mari și când s-au ascuns după o bancă, un băiat mai mare i-a pus mâna pe fund și a mângâiat-o timp de câteva secunde. Nu numai că n-a uitat, dar nopți la rând i-a revenit episodul în minte, l-a visat și nu i-a dat pace. Ani mai târziu, într-o tabără, un băiat a chemat-o la el în cameră ca să-i dea un hanorac. A trântit-o apoi pe pat, iar ea i-a spus că țipă dacă nu o lasă să plece. A reușit să fugă și așa a scăpat de viol.

O altă fată le-a spus celorlalte că abia recent a început să-și amintească de un abuz din copilărie pe care îl îngropase în memorie. Nu putea să-l descrie, pentru că îi revin atacurile de panică. O alta, Andreea, a ridicat mâna și a început să vorbească. „Am trecut prin două abuzuri sexuale, dintre care o să vorbesc doar despre unul”.

Cu privirea undeva în dreptul șosetelor înalte colorate în galben și albastru, fata de 17 ani și-a spus povestea. S-a întâmplat în clasa a VII-a, când a mers cu niște prieteni la o petrecere la cineva acasă. Toată lumea i se părea „majoră, fumată și beată”, așa că s-a dus într-o cameră unde să fie singură. Apoi a venit un tip și n-a mai lăsat-o să plece.

Fetele o priveau cu ochii mari.

Andreea le-a povestit cum a lovit-o și scuturat-o dintr-o parte în alta. Le-a arătat cicatricile pe care încă le mai are pe mână, de când a izbit-o într-o oglindă. „Totul a durat cam jumătate de oră”, le-a spus, dar s-a simțit de parcă au fost trei. „Nu eram îmbrăcată în niciun fel”, a întărit și ea, ca mai toate fetele și femeile care mărturisesc un abuz, „aveam blugi, tricou și un hanorac pe mine”. Vocea a început să-i tremure și lacrimile i s-au adunat când a spus grupului că mult timp nu și-a dat seama ce s-a întâmplat și că abia când a murit mama ei a înțeles că era ceva grav.

Cu vocea aproape pierdută, le-a spus că a ajuns să își provoace răni, să mănânce și să vomite, și că atunci când a ajuns la psihiatru a fost legată de pat pentru că medicii nu reușeau să afle de la ea ce pățise. Când agresorul ei s-a transferat la ea în liceu, ea s-a mutat în alt oraș. Și de atunci, de doi ani, nu s-a mai întors. Acum căuta sprijin. Credea că ăsta a fost motivul principal pentru care a aplicat la tabără. Voia să fie printre fete care au trecut prin lucruri asemănătoare.

Pentru toate era prima dată când se deschideau atât de mult în fața altor persoane. Unele fete spuneau că au o relație bună cu mamele lor, dar că nu le spun lucrurile astea pentru că le e rușine sau pentru că „a trecut”. Dar e ceva la un grup de fete dispuse să-și spună poveștile și să le asculte pe celelalte care nu se compară cu nimic din ce au mai întâlnit. „E sentimentul de solidaritate”, spune Andreea, „senzația că ești ascultată, cu adevărat ascultată, și că nu ești singură”.

E devreme – sau greu – pentru fete să se gândească la soluții structurale, care să implice poate și munca de educare a băieților. Momentan se gândesc la cum le poate fi mai bine lor și altora ca ele. La cum pot fi împreună una pentru alta, chiar dacă asta înseamnă o îmbrățișare după o poveste personală a naibii de grea. La cum se pot redresa și încuraja singure: să se iubească mai mult, să-și spună mai des că sunt frumoase și să aibă grijă de ele. La cum se pot înarma cu forță, cunoștințe și modele noi. Multe au mame, bunici, vecine în sat care fac totul în casă pentru bărbații lor: gătesc, pun masa, fac curat, sunt casnice, renunță la muncă sau acceptă violența ca pe ceva obișnuit. Când în fața lor în tabără a venit o fată înaltă, atletică, toată un zâmbet, care le-a spus că oricine, fată, băiat, poate să facă orice sport dorește și că de asta s-a apucat ea de kickboxing, ochii le-au strălucit. Și-au pus în mâini mănușile de box, au săltat de pe un picior pe altul și au repetat cu ea mișcările de bază. Soluția pentru ele, deocamdată, e să prindă mai multă putere.


Dacă vezi pe cineva în pericol sau știi că cineva trece printr-o situație de abuz acasă, într-o relație, la școală:
• Apelează serviciul de urgență 112 (Poliția), serviciul de securitate (dacă te afli într-o instituție, magazin etc.) sau orice altă persoană aflată în măsură să consemneze evenimentul și să solicite identificarea adultului agresor și a copilului victimă.
• Sună la 116.111, numărul Asociației Telefonul Copilului.
• Sună la Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), care funcționează în fiecare județ și în fiecare sector din București.
• Sună la 0800.500.333, linia telefonică gratuită a Agenției Naționale pentru Egalitate de Șanse, pentru a semnala situații de violență domestică, trafic de persoane, discriminare de gen sau discriminare multiplă.
• Ajută și înregistrările video sau audio, precum și fotografiile. Atenție! Utilizarea lor în alte scopuri decât informarea autorităților este interzisă și poate atrage sancțiuni. De exemplu, postarea pe rețelele de socializare sau distribuirea către mass-media conduc la încălcarea dreptului copilului la „protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale” (Legea 272/2004, art. 27, alin. 1).

Resurse:
• Contul de Instagram @GirlUp.Romania
• Contul de Instagram @OriundeOricândOricui
• Girl UP! Camp organizează workshopuri de o zi despre agresiune sexuală și consimțământ și sesiuni de autoapărare în școli în Vaslui (12 octombrie), Iași (13 octombrie) și Caracal (19 octombrie)
• Salvați Copiii oferă servicii de suport pentru copil și familie în centre de consiliere din București, Iași, Suceava, Mureș, Timișoara.
• Filmul Have I told you I’ve been abused/ Ţi-am spus că am fost abuzată?
• Broșura Generația nevorbită pe site-ul Fundației Friends for Friends (ffff.ro)
• Broșura Violența de gen te privește pe site-ul aleg-romania.eu
• Ghidul Vorbesc cu copilul meu despre abuz pe site-ul aleg-romania.eu
• Articolul Ce poți face dacă ești agresată pe siteul centrulfilia.ro
• Canalul de YouTube SEXUL vs BARZA


Notă de documentare: Au contribuit la acest material Cătălina Albeanu, Irina Tacu, Elena Văduva, Diana Filimon și Oana Barbonie. În august am organizat mai multe întâlniri cu grupuri de adolescenți. Am avut interviuri individuale și conversații online. Unele dintre surse au dorit să-și menționeze numele întreg și școala, pentru a contribui public la această conversație. Cei mai mulți au vrut să rămână anonimi, așa că am folosit pseudonime. Nu am identificat centrul de primire în regim de urgență din text pentru că psihologul care lucrează cu minorele nu avea acordul superiorilor să vorbească cu presa, dar am considerat relevantă munca ei și contextul în care se întâmplă.

Imaginile din articol sunt suprapuneri de fotografii și ilustrații făcute de adolescenți și tineri în momente vulnerabile ale lor și ale prietenilor lor.


Acest articol apare și în:


1 comentarii la Frica era aici și înainte

  1. Jos Guvernul,Jos Dancila .Romania este o tara de RAHAT!!!

Comentariile sunt închise.