Intelectuali în derivă

Fascinat de erudiția prietenului său Mircea Eliade, scriitorul Saul Bellow n-a bănuit niciun moment trecutul controversat al acestuia.

Eșecul intelectului este motorul unei sumedenii de romane, începând cu Don Quijote. Călătoria nu te va lumina dacă ești din start nebun, asta ar putea fi lecția eroului care trăiește cu capul în cărți – și tot acesta e laitmotivul operei lui Saul Bellow. Când Henderson, eroul romanului Henderson, regele ploii, își caută alinarea la bibliotecă, e distras de bancnotele pe care bogatul său tată le folosise ca semne de carte și ajunge să-și petreacă toată după-amiaza scuturând cărți – banii dansează spre podea și el uită complet de citatul după care venise. „Și dacă sunt nebun, mie-mi convine”, se gândește naratorul din Herzog. Soția l-a lăsat pentru alt bărbat, luând cu ea și copilul pe care-l aveau împreună, iar Herzog, în disperarea lui, scrie obsesiv scrisori către prieteni și celebrități, către vii și morți, scrisori pe care nu le trimite niciodată.

Dacă romanele lui Bellow sunt călătorii quijotice, naratorul din Aventurile lui Augie March e Sancho Panza. Augie, supus unei serii de Doni Quijoți, nu le poate rezista țăcăniților vânători-de-vise – de la fratele său și schemele lui de îmbogățire, la iubita care se ambiționează să dreseze vulturi în Mexic. Idioțenia lui Augie stă în faptul că nu îi e clar ce e această lume. Dar chiar și când pare că se lasă dus de val, geniul lui provine din înțelegerea că sunt tot atât de multe idei despre lume câți sunt oameni, că fiecare e efemeră și că toate concurează pentru noi adepți. Viața e un proiect, realitatea e o proiecție individuală. Astfel, pătrunde esența vieții americane moderne. Navighează confuzia lumii; în loc de încercări și angoase, el are aventuri.

 Spre finalul romanului, nava de război a lui Augie e torpilată. Ajunge într-o barcă de salvare, cu un bărbat pe nume Basteshawe ca singur companion. Auto-recomandat ca „psiho-biofizician”, Basteshawe mărturisește că a reușit să creeze celule vii din materie anorganică și prezice că cercetarea lui va conduce la dezvoltarea unui ser care va vindeca odată și pentru totdeauna ignoranța, conflictele și suferințele omenirii. „Dacă n-ar fi genial, aș fi în barcă cu un maniac”, socotește Augie. Când Augie încearcă să dea semnale unei nave aliate, Basteshawe îi arde una cu o vâslă. Psihobiologul preferă să plutească în derivă spre Insulele Canare și să se refugieze pe teritoriul spaniol neutru, ca să-și continue cercetarea. Se încaieră, Augie câștigă și sunt salvați. Și nu erau nici măcar aproape de Canare: „Cercetătorul ăsta, Basteshawe! Era nebun de legat! Păi, am fi putrezit amândoi în marea aia africană, ar fi putrezit și barca și nu s-ar mai fi ales nimic de noi decât moarte și nebunie”.

După ce sunt salvați, Basteshawe e extrem de relaxat cu Augie: „Puterea individului de a influența prin intelect gândirea omenirii e mai mică acum ca niciodată”, judecă dementul.

Limitările vieții intelectuale și irelevanța intelectualului în societate au fost subiecte pe care Bellow le-a sondat toată viața. Dar această temă, pe care inițial a abordat-o în joacă, pentru efectul comic, a început să-l frământe teribil spre finalul vieții. Mai ales după ce s-a simțit nevoit să-și explice prietenia cu filozoful român expatriat Mircea Eliade, după ce s-a aflat că Eliade a fost, în tinerețe, un ideolog fascist convins.

*

„Sunt american, născut în Chicago”, spune prima frază din Aventurile lui Augie March, dar Solomon Bellow s-a născut în Montreal, Canada, în 1915. „Ai mei erau evrei ortodocși ruși. Am avut o educație religioasă. Pe vremea aia, copiii de patru ani recitau deja în ebraică, memorând Geneza și Exodul. Astea au fost rădăcinile mele – copilul unui popor disprețuit, în mahalalele Montrealului.” În 1924, familia s-a mutat la Chicago. În casă se vorbea idiș. „Mă întrebau mereu «Ce spune omul?» și eu le traduceam într-o engleză greoaie… Bătrânii erau la fel de ignoranți într-ale englezei ca și în franceza canadiană.”

Tânărul Bellow s-a răzvrătit; religia ținea de bagajul imigrantului, de abandonat pe drumul spre modernitatea americană. A fost troțkist. La facultate a ales să studieze antropologia, o știință socială pe-atunci în pionierat. Dar America anilor 1960 s-a schimbat și Bellow, la fel.

Chicago-ul din Augie March nu mai exista: „Mahalalele, cum a spus odată un prieten, erau distruse. Nu glumea”. Cartierele sărace, dar dinamice, animate de meșteșugari și comercianți din orașele Europei, purtători de abilități și atitudini urbane, fuseseră destituite prin „imigrația internă din sud și din Puerto Rico. Țăranii, negri și albi, din Kentucky sau Alabama, nu au venit cu astfel de abilități urbane… Industriile cu benzi de asamblare nu aveau nevoie de ele.”

Acest sentiment al dezintegrării sociale l-a transformat pe Bellow într-un critic al multora dintre curentele politicii și culturii contemporane. Pe de altă parte însă, familiaritatea cu stânga și științele sociale l-au adus într-o poziție antagonică. În a doua jumătate a vieții a ajuns să fie văzut ca un susținător al statului Israel, un critic al feminismului și al politicii identitare. Pe scurt, un elitist și un exponent al culturii academice a bărbaților albi defuncți.

*

Detractorii lui Bellow tind să considere Planeta domnului Sammler ca momentul în care Bellow a încetat să mai fie un scriitor tânăr și inovator, dovedindu-se un reacționar, un misogin, ba chiar un rasist: „New York-ul ajunsese mai rău decât Napoli sau Salonic. Era ca un oraș asiatic, un oraș african… Dincolo de ușa împodobită găseai degradare, de la luxul bizantin ultracivilizat, direct la starea naturală, cu lumea barbară de culoare erupând de dedesubt”.

Bellow nu scrie în principal despre America, sau despre anii ’60, despre revoluția sexuală, sau degradarea urbană, sau dinamica rasială, sau oricare dintre motivele ori etichetele spectrului politic al momentului. Nu mai încearcă să îmbrățișeze America prezentului, cu capul înainte și fără răsuflare, ca în Augie March. Într-un fel important, Bellow nu mai e nici măcar un scriitor american – și nu doar fiindcă reușise, până la acea vârstă, să perceapă mahalalele copilăriei ca pe o extensie a Europei. Eroul cărții, Artur Sammler, e polonez, evreu și refugiat. Arătându-ne cum acestei Americi a subculturilor i se zdrobesc temeliile mentale, prin ochii unui supraviețuitor al Holocaustului, Bellow încearcă să cuprindă istoria recentă a întregii planete. New York-ul în toiul revoluției sociale e doar fundalul.

Istoria, a observat Marx în Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte – text pe care Bellow îl menționa adesea –, se întâmplă prima oară ca tragedie și a doua oară ca farsă; iar America șaizecistă a lui Sammler – o combinație de rebeliune adolescentină, activism social și free love – este o farsă. Sammler vede o generație ce caută „căile libere ale barbarismului”, dar sub protecția ordinii civilizației, a bogăției, a tehnologiei și a dreptului la proprietate. „Ca mulți oameni care au văzut deja o dată lumea prăbușindu-se, domnul Sammler credea în posibilitatea să se prăbușească și a doua oară.” Sensibilitatea lui Sammler vizavi de posibilitatea ca pământul să i se caște din nou sub picioare e contracarată de sentimentul că, de data asta, probabil nu se va întâmpla. Luăm de bune instituțiile care ne protejează, ne răzvrătim doar ca să ne afirmăm pe noi înșine și dorințele noastre, în ciuda oricăror constrângeri, fie ele generaționale sau morale, și suntem în general ignoranți. N-avem idee despre ce vorbeau oamenii cu doar câteva generații în urmă, de partea cealaltă a unui ocean. Preferăm să visăm la desfătările unei stări naturale. Domnul Sammler știe din proprie experiență că viața fără constrângeri e urâtă, violentă și scurtă.

Nu contează că Sammler și-a pierdut ochiul în război, că soția lui a fost ucisă de un regim rasist, sau că a cunoscut intelectualii de renume din Londra interbelică. A aterizat în mijlocul unei „revoluții” culturale în care nimeni peste 30 de ani nu e de încredere. Vocea lui ar putea să vorbească despre o Europă de Est sufocată de totalitarismul comunist, despre civilizația evreilor așkenazi nimicită de genocid, despre ordinea intelectuală interbelică acum dispărută. Dar nimeni nu vrea să asculte.

Sammler nu poate să se identifice cu ghiveciul gândirii politizate care-l înconjoară, nu fiindcă ar fi prea radicală pentru gusturile lui, ci fiindcă nu e destul de radicală. Dacă America e incapabilă să asimileze experiența întruchipată de un om mutilat și îndoliat ca Sammler, atunci America nu are nicio noimă.

*

A fost nevoie de zeci de ani ca Holocaustul să devină subiect pentru scriitori și istorici, sau să fie integrat în percepția colectivă. În 1945, orașele din mare parte a Europei zăceau în ruină, provocarea fiind evitarea foametei și a epidemiilor, restabilirea refugiaților și restaurarea infrastructurii.

Abia odată cu revenirea prosperității și a unei oarecare stabilități în politica internațională, au început cu adevărat tratativele de pace cu trecutul. Într-o scrisoare trimisă Sylviei Ozick în 1987, Bellow a reflectat asupra tăcerii cu care el și alți scriitori evrei din America au tratat distrugerea evreimii europene, în anii imediat de după Război: „Am fost prea ocupat să devin un romancier, ca să fiu atent la ce se întâmpla în anii ’40. M-am ocupat de «literatură» și m-am lăsat absorbit de preocupările legate de artă, de limbă, de zbaterile mele în scena americană, de pretențiile de recunoaștere a talentului meu […] – de orice altceva decât de evenimentele înfiorătoare din Polonia. Devenind, încet-încet, conștient de această eludare impardonabilă, n-am știut nici măcar cum să încep să o integrez în viața mea interioară… De la finalul anilor ’40 mă tot frământă”.

Într-adevăr, în 1948, Bellow a fost la Paris, cu o bursă de la Fundația Guggenheim, și a auzit direct de la sursă despre viața în regimul nazist și deportarea evreilor, inclusiv citindu-l pe Louis-Ferdinand Céline, cu „diatribele lui demente, criminale, mustind de ură antisemită”. Iar în 1954, când William Faulkner a condus un grup de scriitori care a petiționat guvernul american cerând eliberarea poetului Ezra Pound dintr-o clinică de psihiatrie – pledase pentru nebunie, ca să nu riște pedeapsa cu moartea pentru trădare, prin colaborare cu Axa –, vocea dezaprobatoare a fost a lui Bellow. I-a scris lui Faulkner că a-l privi pe Pound ca pe un excentric și nu ca pe un nebun reprezintă un simptom al indiferenței paralizante față de evenimentele recente: „Poeți mai buni decât el, poate, au fost exterminați”, a scris Bellow. „Să nu spunem nimic în numele lor?”

O călătorie începută în 1959 l-a marcat pe Bellow. „Europa de Est mi-a spus multe despre familia mea – chiar și despre mine”, a scris în 1960. „Ce am văzut între Auschwitz și Ierusalim m-a schimbat.” A aflat povești ale unor supraviețuitori, printre care și cele spuse de propriile rude. Într-o scenă din Până la Ierusalim și înapoi, Bellow vorbește despre supraviețuitori și refugiați din ruinele Europei, discutând evenimente curente în contextul unei cine în Ierusalim:

„Aud astfel de discuții deja de jumătate de secol […] Sunt discuții inteligente care n-au fost întotdeauna greșite. Ce e greșit e că participanții își imprimă invariabil propria inteligență asupra celor discutate. Mai târziu, cercetările istorice au arătat că ce s-a întâmplat de fapt a fost lipsit de orice fel de inteligență… Istoria și politica nu sunt deloc precum noțiunile dezvoltate de oamenii inteligenți, informați… Ceea ce se perpetuează în orice discuție civilizată este însuși ritualul discuției civilizate.”

Intelectualii operează cu rațiunea, dar subiectul lor – viața umană – refuză să se desfășoare rațional.

*

Ideea că omul modern s-a chircit sub povara alegerilor fără sens și a masei de informații imposibil de sortat, consecința fiind nihilismul, a fost împărtășită de Bellow cu prietenul său, Mircea Eliade, coleg la Universitatea din Chicago și în Comitetul Gândirii Sociale (Committee of Social Thought). Eliade, se stabilise în Chicago în 1957 ca filozof și istoric al religiilor. S-a bucurat de un imens succes comercial și popular în SUA grație publicării în engleză a cărții sale, Mitul eternei reîntoarceri, vândută în peste 100.000 de exemplare, în varii ediții. Bellow l-a cunoscut în anii dinainte de a scrie Sammler.

Eliade era de părere că omul este prin natură religios, această trăsătură fundamentală a gândirii religioase fiind ceea ce deosebește sacrul de profan. Sacrul constă în tot ceea ce e neschimbător și esențial, iar profan este tot ce e efemer, istoric și predispus degradării. Fundația tuturor religiilor, susținea Eliade, este că omul dă sens lumii prin conștientizarea sacrului, căutând prin ritual să îl recreeze și să îi fie părtaș. Gândirea mitică reprezintă o încercare de reconstituire a lumii sacre, concepută de toate culturile ca o eră preistorică, edenică. Societățile tradiționale, înrădăcinate în sacru, dau sens existenței. Individul modern recunoaște doar timpul istoric, de unde „seceta spirituală” și anxietatea pe care Eliade o numea „teroarea istoriei”.

Eliade era, în accepțiunea lui Bellow, arhetipul intelectualului european: poliglot, extrem de erudit și cu aceeași atracție pentru misticismul religios. A patra soție a lui Bellow, Alexandra Bagdasar, cu care a fost căsătorit între 1974 și 1985, a fost o expatriată dintr-o familie bucureșteană veche și foarte cultivată; soții Bellow și Eliade socializau frecvent, petrecând cel puțin o dată Ziua Recunoștinței împreună. Bellow conversa în franceză cu Madame Eliade, nefiind greu să ni-l imaginăm bucurându-se de această doză de spirit european în mijlocul filistinului Chicago. Bellow a citit din Eliade la înmormântarea acestuia, în 1986, scrieri în care își descria primele epifanii religioase.

*

Zvonurile despre simpatiile politice timpurii ale lui Eliade au circulat mult timp, dar publicarea, în 1988, a biografiei sale, scrisă de elevul său, Max Linscott Rickets, a scos la lumină o serie de articole scrise de Eliade în anii 1930 în România, pentru presa fascistă. Trebuie că atunci și-a dat seama Bellow că teroarea istoriei avea rațiuni personale pentru Eliade , atunci când acesta se întreba retoric, în cea mai vândută carte a sa, cum omul „poate tolera catastrofele și ororile istoriei – de la deportările și masacrele colective, la bombele atomice –, dacă nu poate întrezări dincolo de ele niciun semn, niciun înțeles transistoric”.

S-a simțit Bellow vinovat că n-a vrut să asculte? Sau a fost – după cum se spunea în vechiul Chicago – tras pe sfoară?

Deși Ricketts a fost în primul rând interesat de Eliade ca filozof și personalitate literară, nici că se putea un exemplu mai potent de inadecvare a intelectului, cu tendința sa aparte spre amăgire și fantezie, decât scurta prezentare a scrierilor politice ale lui Eliade din anii 1930. În apogeul succesului literar, Eliade, liderul intelectual al generației sale, pare încă un Basteshaw, teoretizând maniacal, în timp ce barca plutește pe cursul greșit. Pentru Eliade, serul care va vindeca ignoranța, conflictele și suferința poporului român este naționalismul.

Eliade susținea că democrația nu e potrivită pentru România. Democrația românească, în viziunea lui, se consuma din cauza unor probleme care nu erau inerent românești – „abstractizări” precum drepturile minorităților și libertatea de exprimare politică. Iar când democrația se clătina, spunea el, se clătina spre anarhie și comunism. Doar sentimentul măreției și țelului național ar putea uni națiunea.

Într-un articol din 1936 intitulat Democrația și problema României, Eliade scria: „Mi-e complet indiferent dacă Mussolini este sau nu un tiran. Mă interesează un singur lucru: că acest om în 15 ani a transformat Italia, făcând-o dintr-un stat de mâna a treia, una din forțele lumii de azi […]. Îmi este, așadar, complet indiferent ce se va întâmpla în România după lichidarea democrației. Dacă, depășind democrația, România devine un stat puternic, național, înarmat, conștient de forța și destinul său – istoria va ține seama de acest act.”

Eliade, convingător și lucid când scrie despre istoria religiilor, nu pare decât deraiat când se ocupă cu a fi român, frământând chestiunea națională, copleșit de anxietate în fața dominației minorităților în anumite părți ale țării și a unei presupuse „invazii” a imigranților evrei, revărsați din nord. Îngrijorarea lui pentru declinul fizic al populației țării este una dintre banalitățile intelectuale tipice erei sale; într-un articol proclamă că România nu mai poate asimila străini ca până atunci, fiindcă țărănimea a fost lovită de pelagră (din cauza schimbării dietei), alcoolism și sifilis – toate, conchide el, din cauza influenței străine.

Fantezia lui Eliade concepea o revoluție spirituală care să închege întreaga putere creativă a nației pentru a stârpi răul. În 1936, proiecta deja „spiritul mistic” transfigurator și „mesianismul românesc” asupra Gărzii de Fier, scriind pentru presa lor și fiindu-le considerat lider ideologic. Atât de frumos era visul, încât Eliade a decis să ignore antisemitismul virulent al tovarășilor fasciști. Sau poate, considera evreii o victimă colaterală în crearea unui stat național în care „fiecare român să aibă conștiința că aparține unui popor ales”. În 1938, vedea deja țara în pragul transformării și susținea că focul creștinătății român-ortodoxe era pe cale să „domine” întreaga Europă cu lumina-i spirituală. Eliade a fost arestat și închis între iulie și noiembrie 1938, într-o acțiune de represiune a Legiunii.

În 1937, Eliade i-a spus prietenului său evreu, Mihail Sebastian, că susține Garda de Fier fiindcă el „a crezut întotdeauna în supremația spiritului”. Sebastian a scris în jurnal: „Nu e șarlatan și nici dement. E doar naiv. Dar cum e posibilă asemenea naivitate catastrofică!”.

„Cred în viitorul poporului român, dar statul român trebuie să dispară”, i-a spus Eliade lui Sebastian în septembrie 1939. În septembrie 1940, România a devenit un stat național-legionar, condus de Garda de Fier împreună cu Armata Română. Pe atunci, Eliade avea funcția de atașat cultural la ambasada României din Londra, numit mai devreme în același an. În iunie 1941, România a intrat în Război alături de Wehrmacht și relațiile diplomatice cu Marea Britanie au fost sistate, Eliade fiind transferat la ambasada din Portugalia, rămasă neutră. Realitatea dominației fasciste asupra unei mari părți din Europa nu i-a atenuat deloc mania naționalistă, împăienjenită apoi de teorii despre caracterul „latin” împărtășit de poporul portughez și de cel român și despre destinul creativ și civilizator al rasei „latine”. În 1943, a scris Românii, latinii Orientului, un volum subțire descris de Ricketts ca „propagandă culturală”, în care elogiază destinul istoric al României ca gardian al granițelor Europei împotriva barbarilor orientali. Războiul actual din est, spunea el, unul pentru apărarea „valorilor creștine europene”, era cel mai recent capitol al acestei narațiuni glorioase a sacrificiului de sine.

În septembrie 1945, Eliade a fost transferat la Paris și, în 1956, în Statele Unite. Biografia academică a lui Ricketts prezintă esența freneziei naționaliste a lui Eliade, dar nu menționează deloc că, în timpul Războiului, statul român a contribuit la uciderea a sute de mii de evrei. Mult mai concludent – și citit de un public larg – a fost eseul publicat în The New Statesman, în 1991, de scriitorul român expatriat Norman Manea, care descria climatul intelectual din România interbelică și îl asocia clar pe Eliade cu extrema dreaptă.

În 1998, Manea a scris un al doilea eseu pentru The New Statesman, dedicat Jurnalului lui Mihail Sebastian, publicat în română în 1996. Fragmente din Jurnal începuseră să apară și în limba engleză la finalul anilor 1980 și urma să fie publicată traducerea completă. Jurnalul documentează alunecarea treptată a României spre fascism și deteriorarea treptată a prieteniei dintre Sebastian și Eliade, pe măsură ce angajamentul celui din urmă față de Garda de Fier se intensifica și afirmațiile sale antisemite deveneau tot mai vehemente.

Nu se putea o condamnare mai emoționantă a ideologiei îmbrățișate de Eliade decât mărturia lui Sebastian despre persecuția și ura antisemită din anii premergători Holocaustului.

Nu e de mirare că Bellow, Laureat al Premiului Nobel la 85 de ani, și-a dorit să abordeze faptul că a stat la ceaiuri și discuții interminabile cu un ideolog fascist – la fel ca Sebastian, cu jumătate de secol în urmă. Așa că Bellow a decis să includă un portret ficționalizat al relației cu Eliade în ultimul său roman, Ravelstein. Jurnalul lui Sebastian și Ravelstein au fost publicate la diferență de câteva luni, în 2000.

*

L-am cunoscut pe Norman Manea în primăvara lui 2014, în București, când se întorsese în vizită în România. Am sugerat că ideea Holocaustului ca fenomen românesc nu era cunoscută în SUA anilor ’80, nici măcar când i-au apărut, în anii ’90, eseurile despre Eliade și experiența românească. „Absolut deloc”, m-a aprobat. „Și a fost încă un șoc [pentru Bellow]. Iar Eliade era acest mare intelectual, stimat în America.”

Poate că Bellow a crezut că episodul românesc al vieții sale s-a încheiat când a divorțat de Alexandra Bagdasar, în 1985, după 10 ani de căsnicie. Acum însă revenea, cu șoapte tot mai puternice. Poate că Bellow n-a citit articolul lui Manea chiar atunci, în 1991, dar i l-a adus în atenție scriitorul Philip Roth, ani mai târziu. Bellow i-a scris lui Roth în 1997: „Ai face bine să mă direcționezi, sau să mă conectezi cu Eliade. Ai un exemplar al articolului lui Manea?”. Norman Manea l-a întâlnit pe Bellow de mai multe ori în anii ’90, dar subiectul Eliade a fost evitat grațios. „Nu a fost menționat și, cu siguranță, la început, a existat din partea lui o reținere în a mă întâlni”, spune Manea. „Știa de eseu, fusese prieten foarte apropiat cu Eliade, știa ceva despre povestea asta, dar nu destul. Și brusc a simțit că e parte dintr-o poveste în care s-ar putea ca și el să fie parțial vinovat, fiindcă a fost prieten cu el. Philip Roth mi-a tot spus: «Saul e în stare să detecteze un antisemit de la sute de kilometri». Ei bine, în cazul ăsta nu a fost așa și nu întâmplător. Eliade era un intelectual rafinat.”

E posibil să mai existe un motiv pentru reținerea lui Bellow de a discuta cu Manea despre prietenul său fascist. În 1942, pe când Eliade lucra pentru regim în Lisabona, evrei români au fost deportați în lagăre din Transnistria, teritoriul ucrainean dintre Nistru și Bug, ocupat de România. Norman Manea, care atunci avea cinci ani, și familia sa au fost printre ei. Peste o sută de mii de deportați au murit de frig, foame și episoade aleatorii de violență, împreună cu un număr similar de evrei ucraineni.

În decembrie 1999, Bellow l-a desemnat pe Manea să-l intervieveze pentru Jerusalem Literary Project – trei sesiuni filmate, de câte două ore, în care au atins o plajă largă de subiecte, dar au menținut accentul pe experiența evreiască. Manea, ca scriitor evreu est-european, supraviețuitor al Holocaustului și evadat din comunism, avea o viziune asupra lumii similară cu a lui Bellow. Totuși, chiar și atunci, Bellow a ezitat să vorbească despre România. „Nu îi convenea subiectul, am simțit imediat”, a remarcat Manea. Spre finalul interviului, Manea îl întreabă pe Bellow la ce lucrează. Bellow îi răspunde că, dacă ar înceta să scrie, ar putea la fel de bine să înceteze să respire – dar nu spune nimic de Ravelstein, roman care urma să apară în câteva luni. Manea notează: „Devenea limpede abia acum de ce, în toți acești ani, nu discutase cu mine textul meu despre Eliade, […] nu mă avertizase în niciun fel că scrie romanul Ravelstein”.

*

Observația lui Manea cum că Bellow „s-a pomenit într-o poveste” este foarte grăitoare. Scriind Ravelstein, Bellow și-a reluat rolul de autor al poveștii, prezentând o variantă ficționalizată a prieteniei sale cu Eliade. Ultimul său „roman” constă dintr-o serie de amintiri și reflecții, o recapitulare, o autobiografie vag deghizată.

Personajul Ravelstein e bazat pe prietenul apropiat al lui Bellow, Allan Bloom, autorul cărții The Closing of the American Mind (Criza spiritului american). Eliade apare ca personaj secundar – academicianul Radu Grielescu –, un bărbat galant care le deschide ușa doamnelor și le oferă scaunul să se așeze, își amintește zile de naștere și aniversări, sărută mâini și face reverențe – și care, odată, a scris despre „sifilisul evreiesc care a infectat cultura superioară a Balcanilor”.

Bellow – sub numele Chick, în roman – tolerează această circărie fiindcă familia Grielescu este „importantă social” pentru soția lui. Stă la taclale în franceză cu Madame Grielescu și nu-l chestionează niciodată pe Radu despre legăturile lui cu „oameni pe care se poate să-i fi știut cât de cât, din Garda de Fier”. Grielescu e de cele mai multe ori cel care vorbește – fâțâindu-și încontinuu pipa, ba o curăță, o umple, o pufăie – dar subiectul e yoga, sau șamanismul siberian, sau obiceiurile matrimoniale din Australia primitivă. „Tot îndesa în pipă tutunul rebel. Când nu stătea nicicum, nu avea destulă forță în degete să îl îndese la loc. Cum poate un asemenea om să fie periculos politic? Cred că mi-am spus că totul e o absurditate franțuzeasco-balcanică. Cumva, n-am putut să-i iau pe fasciștii balcanici în serios… Dar ce poți face când întâlnești acești oameni erudiți din Balcani, cu interese și talente de o infinită diversitate – sunt oameni de știință și filozofi și, de asemenea, istorici și poeți, care au studiat sanscrită și tamil și au susținut discursuri despre mitologie la Sorbona?”

Ravelstein însă e mai cu picioarele pe pământ când îl evaluează pe istoricul religiilor, teoreticianul de mituri – la un moment dat, îl îndeamnă pe aerianul Chick să-și amintească cum, în 1941, în timpul pogromului din București, Garda de Fier a atârnat într-un abator cadavre de evrei, agățați în cârlige pentru carne. „Evreii ar fi trebuit să-și înțeleagă poziția, din punct de vedere al mitului. De ce să aibă de-a face cu mitul? Mitul a fost cel care i-a demonizat. Mitul evreiesc e legat de teoria conspirației. Protocoalele Sionului, de exemplu. Iar Radu al tău a scris cărți, cărți nesfârșite, despre mit… Mai gândește-te, din când în când, la oamenii din cârligele pentru carne.”

În ultimul său roman, Bellow nu a încercat doar să își explice o scăpare de judecată din viața personală. A căutat de asemenea să rezolve o problemă cu care s-a confruntat timp de zeci de ani – cea a Holocaustului și a responsabilității intelectualilor și a scriitorilor pentru crearea contextului în care s-a întâmplat.

Mircea Eliade – cu capacitatea lui de a explica lucid mituri și, în același timp, de a se pierde într-o lume dezlănțuită de nebunie și fantezie, când era implicat în evenimente reale – a fost ca un personaj pe care Bellow l-ar fi putut crea în oricare etapă a carierei sale de romancier.

Bellow, în prezența lui Eliade, devenea el însuși ca unul dintre personajele sale necugetate, furat de luciul culturii, fermecat de idei, de o lume a intelectualismului care se dovedește a fi șubredă și inadecvată când e confruntată cu realitatea.

Chiar și în aceste vremuri, misiunea noastră rămâne aceeași: spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea de abonați. Dacă ajungem la 4.500 de oameni care ne susțin, veniturile din abonamente vor fi jumătate din cele necesare ca să producem jurnalismul pe care îl facem.

Susține-ne cu un abonament digital. Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă și investești direct în echipa noastră editorială. 

Abonează-te.


Acest articol apare și în:

DoR #29

Noi și Ei
Toamnă, 2017

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *