În izolare, mi-am înțeles singurătatea și nevoia de ea

În relații am iubit, am fost fericită, dar mereu am vrut să fiu din nou single. În carantină mă întreb dacă aș putea fi și altfel.

Ascultă varianta audio:

Prima dată când am simțit că mă prăbușesc în pandemie a fost când am mers la cumpărături după ce se anunțase stare de urgență – aveam nevoie de salată, legume, conserve. La raionul cu produse de îngrijire, un bărbat alegea niște lavete și o întreba pe femeia de lângă el ce trebuia să mai cumpere în casă. Lângă ei, un alt cuplu trecea ținându-se de mână. M-a bușit plânsul. Nu eram pregătită să-mi dau seama, văzându-i pe alții, cât de singură sunt eu.

Mai devreme, în drum spre magazin, ascultam un episod din podcastul The Daily, în care jurnaliști citeau fragmente care le aduc liniște în perioada asta. Într-un pasaj din Dragoste în vremea holerei, îndrăgostiții se știau atât de bine încât devenise enervant că în aproape orice moment al zilei puteau să-și termine gândul unul celuilalt. Mi-am îndesat mai bine căștile în urechi. Am avut și eu asta odată. Am scos telefonul din buzunar, am căutat numele care la un moment dat locuia în fiecare colț din corpul meu și i-am dat un mesaj: „Sper că ești bine în vremurile astea. Să ai grijă de tine.”

Ultima dată când am atins o altă persoană a fost acum un an și mă întreb când o să se întâmple din nou. Am 29 de ani, în mai fac 30, iar pentru mine singurătatea izolării e dublată de singurătatea de a fi single. După o relație de patru ani, care a ajuns de la perfecțiune la un blocaj în care simțeam că nu mai știu cine sunt, am vrut să fiu singură.

Voiam să mă cunosc mai bine, să fiu independentă. Să văd ce înseamnă să mă iubesc pe mine înainte să pot iubi pe altcineva. A trecut o lună de când stau în casă și gândurile s-au mai complicat. Îmi doresc un partener și, în ciuda a tot ce credeam despre mine, se pare că îmi e greu să trăiesc în lume fără o relație stabilă. În același timp, simt că toată maturizarea mea m-a antrenat să vreau mereu să mă întorc la singurătate.

Cum le împac pe cele două?


Limba română nu mă ajută să mă pun într-o categorie, pentru că sensurile pe care le oferă DEX-ul pentru a fi single scârțâie între celibat („faptul de a fi celibatar, starea unei persoane necăsătorite”), burlăcie („perioada de timp de când un bărbat este burlac”) și holteie („timpul de când cineva este holtei”). În engleză e simplu: singlehood. Deci sunt oameni în alte părți ale lumii care vorbesc firesc despre asta.

Terapeuta mi-a spus că „single” o face să se gândească la cazarea la hotel. Aveam o ședință online, cum se desfășoară totul zilele astea. Când ceri o cameră single, primești tot o cameră cu un pat dublu sau una cu două paturi, ca și cum ai fi un cuplu. Singura diferență e că lipsește a doua persoană.

„Ceea ce pare a defini acest single”, mi-a spus, „este absența celuilalt. E interesant cum ceva ce se poate defini prin sine însăși, și anume o persoană, o cameră, un pat, ajunge să se definească prin absența altcuiva”.

N-am simțit că mă definesc prin absența altcuiva, i-am răspuns, dar am simțit că trebuie să plec de lângă cineva ca să fiu din nou întreagă. Interesant, a răspuns. „Starea noastră individuală e o stare permanentă de fapt”, a continuat, „ea nu se anulează atunci când suntem cu cineva, ci doar se completează. Nu e nevoie, pentru a redeveni individuali, să ne extragem.”

Comparația ei m-a lovit. Pare că am contrazis mereu starea asta de fapt. Să mă regăsesc a însemnat să renunț la cine se afla lângă mine, de parcă era o amenințare; să fiu singură a fost o chestiune de autoconservare, de supraviețuire.

Duc o luptă continuă pentru independență, dar nu cred că de la ceilalți trebuie s-o primesc.


Într-o sâmbătă am ascultat un interviu pe care i l-am luat mamei anul trecut, în balconul strâmt și prăfuit al garsonierei în care am stat nouă luni după despărțire.

Era primăvară. Venise din Ploiești ca să-mi facă mâncare și să stăm un weekend împreună. Era prima dată când locuiam singură. Era prima dată după ceva timp când încetase să mă mai întrebe dacă nu mi-e dor de el. (Răspunsul era „Ba da”, dar mă irita insistența ei.) Mâncam pe balcon, pentru că bucătăria era prea mică. Am vorbit despre viața și relațiile ei înainte de tata.

Dorința de a mă conecta cu mama era dorința de a mă conecta cu mine, de a recupera niște narațiuni despre mine pe care nu le-am scris eu, dar care mă influențează în gândire, în biologie, în tipare. Mama a avut două relații până la 30 de ani, care s-au încheiat cu suferință, după care s-a căsătorit cu tata pentru că își dorea familie și copii. Familia era marele ei proiect, mi-a spus atunci; marele meu proiect am fost dintotdeauna eu.

E posibil ca mult timp să fi fugit de asemănarea cu mama pentru că nu voiam să fiu măritată cu un bărbat care nu mă ajuta în casă și care era distant emoțional. Simțeam probabil teama că în relații n-o să fiu egală cu un bărbat, că va trebui să fac mereu mâncare și curat. Că orice relație „stabilă” și „de durată” o să-mi reducă libertatea.

De mică am idealizat relațiile – umpleam lipsa de intimitate pe care o resimțeam în casă cu iubirea care îmi imaginam că există în alte cupluri. Devoram filme și cărți în care urmăream în special personajele feminine. Voiam să sufăr cu ele și voiam să fiu puternică odată cu ele.

Citeam La Medeleni pentru Olguța și Hortensia Papadat-Bengescu pentru tot universul ei feminin. Când am descoperit biblioteca din cartier, simțeam că astea pot fi scopul și salvarea mea: să-mi țin mintea prinsă în povești care nu erau a mea. Într-a XI-a, când trebuia să dau un atestat la engleză pe un subiect la alegere, am ales să scriu despre cupluri celebre din literatura britanică. În paralel cu dorința mea de a fi o femeie independentă, îmi setam niște standarde tot mai înalte pentru oricine așteptam să vină să mă cucerească.

Fie și doar în imaginație, mă țineam departe de dezamăgiri.

Tânjeam după noutate. Primul sărut a fost la 13 ani, în scara blocului, cu băiatul rău din cartier, iar faptul că era ceva interzis era mai captivant decât gândul că ar fi putut să dureze. În liceu am avut relații sporadice, apoi au crescut de la câteva luni la un an, chiar și doi. Am fost sedusă și am sedus, am zis cuvinte mari, am primit poezii, am făcut cadouri prea gândite, am așteptat, n-am zis ce simt până când am zis, am fost timidă apoi curajoasă, am zis „te iubesc”, am cunoscut părinți, am ascultat, am vorbit, am spus totul despre mine, am petrecut mult timp în așternuturi și mai puțin cu alți oameni, mi-am imaginat viața întreagă cu altcineva deși știam că n-o să se întâmple, iar la un moment dat se încheia, stângaci.

Nicăieri în narațiunea pe care mi-o spuneam despre identitatea mea nu făceam loc pentru o căsnicie, o familie sau o relație care să nu se termine la primul semn că ceva nu merge. Era mereu mai plăcut să revin la mine.

După o despărțire, la 25 de ani, am mers singură la Roma. Era iunie 2015. Stăteam într-un Airbnb la demisol și când mă trezeam dimineața vedeam pe geam picioarele oamenilor pășind pe trotuare. Mergeam la cafeneaua de după colț ca să lucrez. Mă plimbam singură, mâncam singură, am sărutat un tip pe care nu-l știam și am vrut neapărat să ajung singură la o petrecere.

Se ținea sub un pod, iar drumul până acolo era extrem de lung, pentru că mergeam pe lângă o cale ferată și pe șosea. Era noapte; îmi era și frică și mă simțeam și curajoasă. Pentru că nimeni nu știa unde eram, simțeam că nu datorez nimic nimănui. La petrecere, o femeie DJ cu bucle roșcate mixa la un pupitru improvizat și un râu curgea pe lângă noi, cele câteva zeci de oameni.

La 5 dimineața a trecut un tren pe calea ferată, pe pod, și lumea s-a oprit să aplaude. Când a răsărit soarele a explodat cu lumină și culoare. Trăiam lucruri banale alături de niște necunoscuți pentru un timp bine definit și asta mă umplea de fericire și libertate.


Ca să nu uit cum arăt lângă oameni, am lipit pe pereți câteva fotografii. Nu mai stau în garsonieră, ci într-un apartament cu o colegă de redacție. Înainte de carantină visam să dau găuri în pereți și să agăț poze în rame; acum le-am rezolvat cu scotch.

Într-o fotografie cu fostul meu prieten, suntem în curtea unui club din București, pe o bancă. El e în spatele meu, mă strânge în brațe, își sprijină bărbia pe umărul meu și îmi atinge obrazul cu obrazul lui. Privim în camera prietenului care ne face poza, eu cu ochii mici de la zâmbetul fericit, el mai serios. Avem amândoi a bad hair day și cămăși ușor șifonate. În fundal, pe gardul din dreapta, e agățat un semn pe care scrie „LOC PENTRU FUMAT”. E o imagine simbolică pentru vremurile noastre cele mai bune: strâns legați unul de altul, piele lângă piele, într-o noapte pe care am dansat-o până s-a făcut dimineață. Nevrând să ne dăm drumul.

În clubul ăla ne-am îndrăgostit ca niciodată, într-o dimineață de vară. El era incredibil de frumos, eu eram complet sedusă că mi-a zâmbit. La mine frica precede interacțiunea cu bărbații. Instinctul meu e să cred că vor să-mi facă rău sau să mă păcălească, așa că atunci când nu se întâmplă e o mirare. Aveam 25 de ani, el 26. Ne căutam, ne iubeam, ne seduceam, iar când nu ne vedeam, ne scriam.

Dragostea noastră era dublată de povestirea ei. În anii următori am iubit cum nu credeam că pot să iubesc. Ne-am mutat împreună, ne-am luat pisici, ne-am făcut planuri. Eram geloși, eram posesivi și asta nu părea ceva rău. Am fost mereu femeia căreia lucrurile i se întâmplă, iar asta era o întâmplare extraordinară. Pentru prima dată am locuit cu un iubit. Pentru prima dată am simțit că nu trebuie să fiu singură ca să fiu liniștită.

Până când n-a mai fost așa. Anul trecut, când m-a vizitat în garsoniera în care mă mutasem singură, a observat că n-aveam nicio poză cu el pe pereți (aveam oare cu altcineva?). Credeam că ăsta e tot scopul în a fi singură, am gândit, dar n-am spus-o.


Încerc să fac în fiecare zi niște exerciții pe o saltea proastă de la Decathlon, ori yoga, ori abdomene, și mă bucur când a doua zi am un strop de febră musculară. Îmi amintesc că am un corp și că el există nu doar ca să stea pe un scaun.

Corpul are memoria lui. Nu-l las prea des s-o ia razna cu amintirile, dar când se întâmplă ne face bine amândurora. O listă cu preferatele mele include: când rămâneam dezbrăcată în pat mult timp după ce făceam dragoste și simțeam cearșafurile pe piele, când ne atingeam spatele, mâinile și picioarele cu buricele degetelor, unul după altul, când îmi atingea gâtul cu mâinile și inima-mi bătea ca la curse.

O listă cu preferatele mele nu include: când atingerile nu mă mai bucurau, când tot ce făceam era să muncesc și să cad obosită seara în pat, când nu mai lăsam loc pentru altceva.

Mă întreb uneori când o să mai completez prima listă.


Îmi ador biblioteca cu cinci polițe de la IKEA, dar dacă o să hotărăsc vreodată să renunț la ea ca să n-o mai car după mine la fiecare mutare, și dacă ar trebui să renunț la toate cărțile din ea în afară de una, știu ce aș alege: The Argonauts (Argonauții) de Maggie Nelson.

Am citit-o acum doi ani și m-a dat peste cap. Era ceva în cartea asta de memorii combinată cu teorie feministă care m-a separat pe loc, brusc și iremediabil, de viața pe care o aveam în momentul ăla. Scrisul lui Maggie era impecabil, clar și ascundea în el înțelegerea întregii lumi. De atunci am recitit-o și am marcat pasaje despre sexualitate, identitate, familie, maternitate, corp, queerness, gen, otherness. Câteva păstrează o putere bizară asupra mea de fiecare dată când le văd încercuite cu creionul. Cum e ăsta, dintr-un fragment despre căsătoria între persoane de același sex:

„Să te dedici vaginului altcuiva poate fi un mijloc de a te dedica vaginului propriu. Însă oricare ar fi similitudinea pe care am observat-o în relațiile mele cu femei, nu este similitudinea Femeii și cu siguranță nu este similitudinea organului. Ci este, mai degrabă, înțelegerea împărtășită, devastatoare a ceea ce înseamnă să trăiești într-un patriarhat.”

N-am știut să explic ce mutație s-a petrecut atunci în mintea mea, și nici nu simțeam că vreau.

M-am simțit flămândă de cunoaștere, deși eșuam să înțeleg toate referințele la autori, artiști, teoreticieni, și flămândă să mă apropii mai mult de femei. La scurt timp după, am mers într-o tabără pentru adolescente, unde 20 de eleve de liceu au învățat despre inegalitate de gen și feminism și despre cât de nedreaptă e lumea în care s-au născut, dar nu atât de nedreaptă ca cea în care s-au născut mamele și bunicile lor.

Am stat cu ele la masă, am stat cu ele când s-au împrietenit, am stat cu ele când au povestit despre bullying, depresie și bulimie. La final, fiecare dintre noi, inclusiv eu, chiar dacă eram reporter, am plecat acasă cu un plic cu mulțumiri scrise pe foi de hârtie.

Potrivit lor, eram frumoasă, o bună ascultătoare și abia așteptau să citească ce urma să scriu. M-au făcut să simt o conexiune cu toate femeile din lume și pentru un moment am avut gândul fragil că aș putea să mă lipsesc de bărbați pentru totdeauna. Nu simt asta acum. Respingeam mai degrabă tendința de a le permite bărbaților să aibă o putere prea mare asupra mea.


Pe geamul din camera mea văd soarele, blocul de vizavi care noaptea se aprinde ca pomul de Crăciun și copacii înfloriți care anunță cu repeziciune vara. Când am venit în apartamentul ăsta căutam lumină, la propriu.

Despărțirea a fost grea și traumatizantă. Eu mă concentram pe muncă și eram în preludiul unui burnout, el aștepta mai multă apropiere sau măcar să vorbesc despre mine. N-am lucrat la noi, nu aveam instrumente pentru asta, n-am încercat terapie de cuplu.

Eu n-am știut cum să gestionez presiunea altfel decât să dispar, să plec, să fiu din nou singură. Am găsit o garsonieră la un preț rezonabil lângă parcul IOR, departe de străzile din centru cu care eram obișnuită. Aveam un pat, un televizor, un dulap prea mic, o bucătărie mică, un balcon închis și întuneric cât cuprinde. Pentru că eram la parter, în jur aveam doar blocuri și stăteam în întuneric mai toată ziua, de când mă trezeam până adormeam.

Devenise o metaforă pentru ceața în care îmi plutea mintea. La început am crezut și că ne putem continua relația: să ne vedem, să ne vizităm, să vorbim, să ne cunoaștem din nou. N-a mers. Ne făceam rău. Într-un jurnal de atunci scriam: „Mă simt atât de singură că mă doare inima.”


Am început terapia dintr-o nevoie viscerală de a găsi cuvinte pentru trăirile mele. Nu mai știam cine sunt. Un citat dintr-un interviu cu o psihanalistă m-a convins să merg către ea. Vorbea despre intimitate. Despre cum există o intimitate a cuplului și apoi există un spațiu privat al fiecăruia, care uneori e greu de acceptat. Intimitatea asta proprie, libertatea de a simți și a gândi, e sănătos să o păstrez doar pentru mine, iar eu nu am exersat asta.

E spațiul personal pe care, când simt oportun să-l dau, îl dau cu totul, fie că e într-o relație de dragoste, fie că e una de muncă. Și când am nevoie de el, nu mai știu la ce să mă întorc.

Acum am spațiul ăsta în fiecare zi, mai prezent ca niciodată.

Când m-am mutat cu colega mea Anca, nici eu nici ea nu ne gândeam că o să stăm atât de mult timp una lângă alta ca acum, în carantină. Am simțit că ne va fi bine împreună tocmai pentru că amândouă țineam la spațiul personal și eram „fiecare cu treaba ei”. Împărțim cafeaua de dimineață, clătitele (pe care doar ea le face) și ocazionale discuții despre viață.

Acum mai împărțim ceva: întâlnirile de redacție, dar nu mereu la fel. Când avem ședințe editoriale sau party-ul de vineri pe Zoom, stăm la același laptop. Îmi face loc pe canapea și ne încadrăm în același ecran. Când una vorbește, cealaltă se dă mai încolo, cu grijă să nu încălcăm bucata dintre noi. Dar la întâlnirile cu reporteri și editori, în care scriem și vorbim despre jurnalism, îi spun că vreau să fiu singură. (Am întrebat-o dacă doar eu simt nevoia asta. Da, mi-a răspuns. „E la tine”.) Faptul că pot să-i spun asta fără să mă simt vinovată e o mică victorie.

Atunci mă mut în camera mea și mă așez la birou, doar eu într-un ecran. Lângă mine e patul. Dublu, o imensitate pentru camera mică. În orice parte mă așez noaptea să dorm, în stânga sau în dreapta, ajung mereu în mijloc, iar greutatea mea a început să lase o urmă în saltea.

Știu acum, după terapie și după niște traininguri de neuroștiințe, că e firesc ca doi oameni să nu se „potrivească” mereu, că creierul urmează niște scheme mentale bătătorite din copilărie, și că trebuie să muncim ca să le schimbăm și să ne exprimăm limitele și nevoile.

Părinții și bunicii mei aveau o viață predeterminată, știau că trebuie să aibă o familie, știau că pentru asta trebuie să se căsătorească și știau că vor rămâne împreună. Eu trăiesc cu opțiuni, iar regulile se adaptează din mers. Doare uneori, dar e și un privilegiu. Și nu se poate face fără să-mi pun mereu întrebări, mie sau în conversații cu alții. Pot să fiu liberă și să mă și dedic în totalitate? Pot să îmi aparțin mie, dar și celorlalți? În continuare caut o independență, pe care acum o traduc prin ușurătatea de a fi în acord cu mine, de a-mi aparține mie tot timpul și de a aparține altora fără să renunț la mine.

În calea aia de mijloc vreau să mă afund. Chiar dacă e grea. Chiar dacă își lasă amprenta. Chiar dacă uneori înseamnă să fiu singură în mijlocul unui supermarket, în pandemie.

Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.


Acest articol apare și în:


33 de comentarii la „În izolare, mi-am înțeles singurătatea și nevoia de ea

  1. Multumesc pt articol. F fain si am rezonat, am regasit parti din mine in el. As fi curioasa care e numele terapeutei.
    Multumesc

    1. Bună, Irina, mersi și eu că mi-ai scris. Revin cu numele terapeutei 🙂

  2. Felicitari pentru deschidere, pentru ca ai pus pe hartie toate trairile tale. Sunt cuvinte frumoase, dureroase, dar care elibereaza.
    Multumesc!

    1. Bună, Iulia, mulțumesc și eu pentru gânduri. Într-adevăr scrisul ajută enorm la procesare și la eliberare. Dacă vrei să mai povestim mă găsești oricând la irina@decatorevista.ro.

  3. Multumesc pentru articol! Dupa o luna si jumatate de izolare si eu ma gandesc cum o sa influenteze asta procesul oricum destul de dificil de a nu mai fi single la un moment dat. Thanks for sharing!

    1. Mersi că mi-ai scris! Cu siguranță fiecare are propriul proces, dar cred că orice fel de acces la încercările celorlalți ne face să ne simțim mai puțin singuri, și mă bucur dacă textul reușește asta, măcar puțin. Pentru mai mult sharing mă găsești oricând la irina@decatorevista.ro 🙂

  4. Multumesc pentru articol. Parca mi-am citit viata …

    1. Mersi, Ioana! Mă bucur dacă ne-am conectat cumva prin textul ăsta. Poți să-mi scrii oricând la irina@decatorevista.ro și să ne cunoaștem mai bine, măcar virtual dacă asta e singura formă acum.

  5. <3 mi-ai facut dimineata cu gandurile tale. A fost primul lucru citit dupa ce am deschis ochii.

    1. Bună, Alina, mulțumesc! Mă bucur dacă ți-a făcut bine să-l citești. Poți să-mi scrii oricând mai mult la irina@decatorevista.ro.

  6. Parca mi-ai cautat in suflet si ce ai gasit ai pus pe hartie. Ma regasesc in totalitate in ceea ce ai descris. Diferenta e ca eu am trecut de faza in care independenta mea era limitata de lipsa unui el. Acum sunt maritata si am un copil caruia acum ma dedic si caruia ii apartin asa cum nu am mai apartinut niciodata nimanui. Este singurul lucru cert din viata mea si imi da o stare de liniste.
    Mai grea decat singuratatea in mijlocul unui magazin este singuratatea intr-o relatie. Bucura-te de starea ta! Este cea pe care ai ales-o!

  7. Wow, Irina, ce frumos! Multumesc mult pentru ca ai scris articolul asta! Cel mai mult ma bucur in lumea asta e cand citesc povesti scrise de oameni care gasesc curajul sa se deschida, sa fie vulnerabili, sa traga perdeaua si sa se lase vazuti, in intimitatea lor. Imperfectiunea aia superba la care ne conectam toti in cel mai curat mod, macar un pic, cred ca face minuni. Super priti!

  8. Minunat articol! Iarasi ajunge sa ma uimeasca felul in care cineva poate sa scrie despre lucruri pe care le simt si eu, cu probabil aceleasi cuvinte pe care le-as folosi si eu. Sa ai mult spor in terapie si in a gasi (si mentine) calea de mijloc!

  9. De ce nu mergi să stai cu mama ta cât mai durează izolarea? Așa nu mai mergi singură la supermarket…

  10. Dragă Irina,

    Îți mulțumesc pentru exercițiul ăsta de vulnerabilitate. Ești minunată și îmi place enorm câtă emoție poți scrie cu niște litere.

  11. Un articol foarte frumos și foarte bine scris! Cred că multă lume se poate confrunta cu sentimente diverse atunci când nu este împreună cu cineva. Mersi mult pentru împărtășire. Eu chiar am rezonat. Continuă tot așa! 😊

  12. Vietile de cuplu si felul in care am fost influentate de mamele noastre imi par foarte similare. Multumesc ca ti-ai impartasit experienta, prietenele mele nu prea inteleg nevoia mea acuta de spatiu in relatie si sunt sigura ca citind asta o sa ajute.

  13. Mvai cum este articolul ăsta! Nu zic că m-am regăsit în scena din supermaket pe care am trăit-o şi eu 90% – pentru că eu n-am avut…curajul să zicem, să dau sms-ul acela, dar sunt multe părți dintr-un puzzle personal al acestei perioade pe care le-am trăit până la final de articol! Mersi tare pentru lectura asta!

  14. Hei. Voiam doar să spun faptul că textul tău are energie care se simte chiar intens. Lucruri aparent uzuale mi-au dat o stare de bine inexplicabilă şi o poftă nebună de scris. Pe scurt m-ai inspirat. Bravo. Nu te cunosc dar conexiunea pe care am simţit-o mi-a creat o foame de vorbit şi cunoscut pe cineva străin. Sper să mai citesc de la tine 😀 staysafe.

  15. „Am 29 de ani, în mai fac 30, iar pentru mine singurătatea izolării e dublată de singurătatea de a fi single. ” – femeia asta-s si eu.

    „Pot să fiu liberă și să mă și dedic în totalitate? Pot să îmi aparțin mie, dar și celorlalți? În continuare caut o independență, pe care acum o traduc prin ușurătatea de a fi în acord cu mine, de a-mi aparține mie tot timpul și de a aparține altora fără să renunț la mine.

    În calea aia de mijloc vreau să mă afund. Chiar dacă e grea. Chiar dacă își lasă amprenta. Chiar dacă uneori înseamnă să fiu singură în mijlocul unui supermarket, în pandemie.” – si sunt si femeia asta

    Am 29 de ani, in mai fac 30, si in ultimul an am invatat lectiile vietii mele. Aparent ultima este despre cum a fi singura si cum a fi bine singura, si despre cum a avea rabdare si a fi si un pic altfel fata de cum am invatat sa fiu.

    Pentru mine mai sunt 30 de zile pana fac 30. Oricand i-ai face, la multi ani! Cheers to us being women and cheers to us being 30 and wiser than yesterday! 🙂

  16. Ce frumos, draga Irina! A venit la fix acest articol. Parca ma citesc pe mine. Multumesc! Am si plans; si in mai fac 30; si aceasi traire am avut-o la prima iesire in supermarket odata cu inceperea crizei.

  17. Draga Irina,
    Am citit cu emotie gandurile tale. Mi-am notat si numele cartii sa o citesc si eu. M-au incercat si pe mine multe din gandurile tale. Spre deosebire de tine, in cazul meu el a iesit din relatie din nevoia de libertate, dar am impresia ca am facut alegeri care cumva erau previzibile ca vor ajunge in acest punct….cumva imi asiguram independenta care imi era frica sa o pierd.
    Mult noroc in continoare,
    Adina.

  18. Iți mulțumesc pentru ce ai scris şi pentru cum ai scris. Mă regăsesc şi eu în toate etapele astea pe care le-ai povestit şi e liniştitor să mă citesc în cuvintele altcuiva.

  19. Acest text are un scor turbonimic DOR/10. Punctaj maxim pentru referinta la neurostiinte si atestatul de limba engleza din liceu.

  20. Salut! Chiar cu o zi inainte de inceputul perioadei de izolare ne-am despartit. E placut sa descopar ca nu sunt „nebuna” si ca sunt si alti oameni care au exact aceleasi nevoi de care ma temeam ca poate nu sunt normale. La paragraful asta am fost super uimita : „Să mă regăsesc a însemnat să renunț la cine se afla lângă mine, de parcă era o amenințare; să fiu singură a fost o chestiune de autoconservare, de supraviețuire.” Am realizat asta cu putin timp inainte sa ne despartim, dar interesant a fost ca si el simtea nevoia asta. Cumva ne-am „potrivit” SI LA ASTA in cele din urma. Da, e interesanta izolarea asta. La inceput am zis ca-i cel mai bun lucru care se putea intampla..aveam timp sa rumeg toata situatia. Apoi tot felul de incertitudini au dat navala si anxietatea a culminat si voiam sa se termine izolarea, voiam sa plec la plimbare, macar sa nu mai fiu izolata cu ai mei. Constatand ca izolarea nu se va sfarsi prea curand mi-am adus curajul din camera din spate a mintii si am inceput sa iau niste decizii. Si da, acum e bine. Inca lucrez la a ma apuca de invatat, dar e bine.
    Multumesc muuuuult mult pentru curajul tau de a fi vulnerabila! Si ii multumesc si prietenei care mi l-a trimis, Ada!
    Lots of love !

  21. Si eu ma regasesc in cuvintele si trairile tale ❤ of, ce ti-e si cu nevoia noastra de apartenenta.. „a-mi aparține mie tot timpul și de a aparține altora fără să renunț la mine” – este ca un mers pe sarma aceasta cale de mijloc.

    De notat intalnirea micului print cu vulpea 🙂

    Multumesc pentru ce ai scris. expunerea vulnerabilitatilor necesita si denota mult curaj!

  22. Dorinta de independență provine dintr-o rana provocata cel mai probabil în copilărie. Aparent nu am fost învățați sa ne înfruntăm cu adevărat toate temerile sa putem evolua in adevaratul Sine, cel care a fost si este in comtinuare acoperit de ziduri/straturi propri ridicate fie in mod constient sau inconștient de-a lungul vietii noastre.
    Toti avem puterea si oportunitatea de a lucra cu noi insine si cu ceilalți in fiecare zi din viața noastră. Trebuie sa alegem. Totul pleaca de la o simpla dar importantă intrebare – Vreau sau nu vreau? („A fi sau a nu fi? Aceasta este intrebarea”)
    Ei bine aceasta decizie apare in momentul in care ne trezim la realitate (constiinta) si vedem ca de fapt am trait pana acum in ignoranta si minciuna fugind de propria realitate si responsabilitate asupra gandurilor si actiunilor ce le expunem in lume.
    – Totul pleaca de la tine.
    – Cel mai mare dusman al tau esti tu.
    – Tot ce s-a intamplat a fost cu un scop iar fara acele întâmplări tu nu ai fi devenit persoana care esti azi si nu ai fi dat peste acest articol si aceste comentarii care te-au facut sa vezi si cu alti ochi.
    – Nu regreta nimic. Regretul ucide evolutia! Vizitează trecutul ori de cate ori doresti dar nu ramane prizonierul lui. Intelege cap-coada ce a fost, vezi lectia, ia-o si revino in prezent impacat si cu înțelepciune.

    Sunt multe de spus, inteles, realizat si facut dar daca era usor toti o faceam cu brio. Lucrul cu tine este cel mai greu job din lume. Presupune un efort enorm, rabdare, compasiune, intelegere si iubire fata de sine. Toate aceste ingredinete exista in fiecare dintre noi, trebuie doar sa va dati voie sa le folositi.
    Trebuie inteles ca noi am fost invatati sa urmam niste programe toata viata noastra fara sa gandim prea mult sau sa ne punem întrebări. Schimbarea presupune invatarea unor noi seturi de programe croite doar de noi pentru noi, cu grija de data aceasta, ajungând sa preluam controlul asupra gândurilor noastre.
    Daca nu credeti este perfect, daca sunteti sceptici este minunat. Aveti oportunitate să testați pentru a realiza pe propria piele ptr ca doar asa vom intelege fiecare dintre noi.
    Nu incetati din a va pune intrebari despre orice, in special despre voi! 🌞🤗

    1. Multumesc!

  23. Minunat articol! Multumesc!

  24. Un articol care a atins unele parti sensibile din mine.
    E atat de reconfortant sa te regasesti in cuvintele si in povestea altei persoane si doar prin asta sa te simti mai putin singur.

  25. Eu sunt atat de singura … in doi. Izolarea cu familia mi.a agravat singuratatea pe care o simt defapt eu cu mine insami, acum mai evidenta ca oricand. Si sot si copil si pisoi si eu tot singura ca o umbra printre ei.

  26. Buna ziua.
    Felicitari ptr.articol!

    Cum crezi ca va evolua constiinta oamenilor dupa acrasta pandemie?in bine sau jn mai rau?

  27. M-am regasit in atatea pasaje… Multumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *