Licean în ’89

Cum arătau programul, ținuta, timpul liber și viitorul pentru un elev de liceu din România comunistă.

În decembrie ’89, pâlcuri de elevi intrau pe porțile liceelor din România, purtând pantaloni de stofă, sarafane care le descopereau genunchii fragezi și cămăși bleu, pe care aveau cusute numere matricole care îi dădeau de gol în rarele momente când chiuleau. Purtau cu ei genți sau serviete, manuale și caiete la sfârșitul cărora desenau floricele, scriau poezii sau jucau X și O. Erau serioși și respectuoși cu profesorii lor, cărora li se adresau, aproape întotdeauna, cu apelativul „tovarășe”, iar în timpul liber citeau mult, făceau sport sau se plimbau pe străzile tocite ale acelorași orașe în care învățau. Unii dintre ei ieșeau în găști care le suplineau lipsa părinților, fraților, surorilor sau prietenilor rămași la sute de kilometri, pe care apucau să-i vadă doar în vacanțe. Mai purtau cu ei fricile și visurile, speranțele și iubirile – închipuite sau nu – ale adolescenței.

VIAȚA DE ELEV

În ultimii ani, eu și fratele meu, cu un an jumătate mai mic, ne trezeam destul de devreme ca să apucăm să ne încălzim până plecăm. Era foarte frig în casă, cu toate radiatoarele și ce mai puneam noi. Pentru că începeam orele la 8 dimineața, ne trezeam la 7, 7 fără ceva, noroc că eram aproape de liceu. Făceam vreo 10-12 minute de mers pe jos. De obicei, serveam un mic dejun, dar era destul de subțirel, ceva pâine cu margarină sau cu gem. (Anca Popescu, clasa a XII-a la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava)

Pentru că era un liceu militar, și nu unul civil, aveam un regim mai strict. Ne trezeam la 6, 6:30 cel târziu, și indiferent de vremea de afară trebuia să ieșim la înviorare. Făceam 5-10 minute de înviorare, de alergare, exerciții și mișcări, chiar dacă afară erau -10, -20 de grade. Asta ne-a ajutat să căpătăm rezistență la frig. După aceea, ne întorceam, ne pregăteam și iarăși ne întâlneam în careul liceului. Tot timpul eram îmbrăcați în haine militare. După ce reveneam în careu, mergeam la micul dejun, tot așa frumos, organizat, probabil mai băteam și câte un pas de defilare până la cantină, care era la câteva sute de metri, ca să ne facem încălzirea. Masa, ca la armată, mai frugală, o bucățică de unt, niște dulceață, un ceai, nu era cine știe ce pe vremea aia, după micul dejun, mergeam la clase, la ore. (Dragoș Chirilă, clasa a X-a, Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanța)

Țin minte că a fost o mică revoluție printre colege, că ne-am hotărât noi câteva prietene, în clasa a XI-a și a XII-a, și ne-am scurtat sarafanele, care erau cu lungimea clasică, sub genunchi; le-am făcut mini, ceea ce s-a văzut imediat. Și le-am mai și cambrat puțin. Ele se strângeau cu un cordon în talie. Numărul matricol îl puneam cu ace de siguranță pe mânecă, să intrăm în liceu și după aceea îl dădeam jos. (Anca Popescu)

La fiecare oră, când intra profesorul, șeful clasei dădea un raport și spunea „Tovarășe Profesor, clasa a IX-a C este gata pentru începerea orei de matematică. Efectivul clasei de 28 de elevi, prezenți 26, 2 absenți, motivați/nemotivați.” La ora de limba rusă, acest raport era în limba rusă. O să sune foarte interesant pentru că îmi aduc aminte cum suna: „Tavarisci ucitel, Deviatâi clas C gatov k nacialu uroka russkovo iazâka…” (Dragoș Chirilă)

Băncile erau destul de vechi, din lemn, pe suport de țevi metalice, și erau destul de chinuite și scrijelite, scrise cu toate formulele posibile și imposibile, cu ani de domnie sau mai știu eu ce pentru istorie. Și pe pereți era sigur tabloul Tovarășului. Cred că era și Tovarășa. (Anca Popescu)

Profesorul de matematică făcea un mișto crunt de noi. Venea cu etichete și avea o părere că cei din Giurgiu erau mai puțin pregătiți și avea texte de genul „Tu unde vrei să dai?” și copilul răspundea „la medicină” și el răspundea „și mai dai și la anu’?” Din start îi programa pentru eșec. (Mădălina Bălășescu – pe atunci Ghițulescu, clasa a XI-a, Liceul Sanitar din Târgoviște)

De chiulit, nu prea chiuleam, pentru că era riscant. Aveam număr matricol, aveam uniforme. Cei care se încumetau, totuși, obțineau scăderea notelor la purtare sau, în primă fază, la orele de dirigenție, o mustrare de la doamna dirigintă, care era, de altfel, foarte drăguță și incapabilă să scadă nota la purtare. Era și foarte greu de chiulit, odată intrat în școală nu prea mai puteai să ieși. Erau două intrări, una tot timpul închisă, intrare de mașini, și cealaltă pe care intrau și profesori și elevi, era păzită, deci nu puteai să ieși, de-aia îi ziceam și Bastilia. (Mircea Reștea, clasa a IX-a, Liceul „Emanuel Gojdu” din Oradea)

Erau diverși chiulangii. Erau ore la care ne vorbeam și chiuleam toată clasa, ca să nu ne pună absență, pur și simplu lipseam toți sau plecam în gașcă la câte un film. Era culmea că era cinematograful chiar peste stradă de liceu, deci era foarte ușor să ajungi la film. Iar eu în clasele a XI-a, a XII-a, mai chiuleam cu o prietenă care stătea foarte aproape de liceu și care avea o situație materială mult mai bună decât a mea, făceam clătite, vorbeam, ea mai trăgea câte o țigară, că nu erau părinții acasă. Și era un fel de mic răsfăț, dar nu chiuleam des. (Anca Popescu)

Chiuluri mai interesante am avut după Revoluție, când era clar că se schimbase ceva, se liberalizase. Cel mai măreț chiul pe care l-am făcut a fost cu profa de chirurgie, care ne-a dus la un bar, la hotelul din oraș, la Valahia, și ne-a dat câte un lichior. A fost un superchiul și ni se părea ceva așa, că intrasem într-o lume din asta fabuloasă. (Mădălina Bălășescu)

IDEOLOGIE

Aveam și nefericitele ore de prelucrare comunistă materialist științifică, în sensul că ni se citeau sau ni se puneau să ascultăm discursurile lui Ceaușescu. Știu că stăteam obligați, că n-aveam de ales, să ne uităm la Al 13-lea Congres. (Dragoș Chirilă)

Nu știu dacă-mi amintesc corect numele materiei, se numea socialism sau sociologie. La materia asta ne punea să învățăm discursurile Tovarășului și să le reproducem cât se poate de bine, iar eu n-am reușit niciodată, nu că aș fi fost un dizident, dar pur și simplu nu reușeam să memorez nimic și nici să înțeleg ce zicea Tovarășul, așa că în decembrie aveam 2 și 3. Era jale și nu cred că eram singurul din clasă. După Revoluție s-a desființat materia, a venit profesoara o singură oră, a început să plângă și să ne ceară iertare, că ea n-a vrut, că-i pare rău și apoi a dispărut din școală, iar noi ne-am bucurat că nu mai facem acea materie, evident. (Mircea Reștea)

Am fost șoim al patriei, pionier, comandantă de detașament, cu șnurul galben, și am fost, pentru o scurtă perioadă, intensă, dar glorioasă, comandantă de unitate, cu șnurul albastru, care însemna că eram prima dintre pionieri. Urât, dar eu simțeam că e validarea performanțelor școlare, că eu știam că mă agit foarte mult, că sunt genul de copil care și-a făcut temele, care face tot ce trebuie și mi s-a părut o recunoaștere firească. Acum, cu mintea de adult, înțeleg că nu era chiar în regulă, pentru că în realitate era o recrutare ideologică și voiau să te transforme în lider și ideolog comunist. Totuși, structural și pe interior, nu mi se potrivea. Țin minte că am fost și la PTAP – Pregătirea Tineretului pentru Apărearea Patriei, când te îmbrăcau în niște uniforme, cu o beretă. Te puneau să faci un fel de instrucție și era ideea de a adopta valorile comunismului sau ale socialismului, fără să le pui în discuție. În același timp, aveam partea asta care m-a salvat din a deveni un comunist fără șanse de a mai ieși de acolo: literatura. (Mădălina Bălășescu)

În 1989, eram șefă de clasă și aveam un diriginte profesor de matematică, care îmi delegase o parte din atribuțiile lui. În iarnă a venit dirigintele meu în clasă și mi-a zis: trebuie să mergi, că e ședință cu toți șefii de clasă. Și m-am trezit, în amfiteatrul liceului, că suntem întrebați câte abonamente am făcut la Scânteia tineretului. Este adevărat că ei au zis, cu o lună sau două în urmă, poate chiar la începutul anului școlar, să dăm o listă cu cine vrea abonament la Scânteia tineretului, dar de la mine din clasă n-a vrut nimeni, nici măcar eu. Nu înțelesesem că era obligatoriu, că era genul de recomandare care presupunea ca noi să ne înscriem majoritatea sau chiar toți. Când ne-a chemat directorul adjunct, care se ocupa de chestia asta, să-i dăm situația cu abonamentele, eu n-aveam niciun abonament. Atunci directorul a pălit, mai venise cineva de la inspectorat, cred, și de pe la Consiliul Județean.

Pe scurt, eu, directorul adjunct și dirigintele am fost propuși pentru vot de blam, eu pentru o eventuală exmatriculare, ei probabil pentru o scădere de salariu și directorul adjunct pentru luarea funcției. Eu eram pur și simplu îngrozită, le-am spus că nu mi-a zis nimeni că trebuie. Acest director adjunct, pământiu la față de șoc, cred că mi-a zis la un moment dat: nici nu mă așteptam la tine, că tu ești cea mai serioasă dintre toți șefii de clasă. Și i-am zis și eu: păi dacă ați întrebat cine vrea, eu i-am întrebat și n-a vrut nimeni. S-a rezolvat că a venit Revoluția. Am intrat toți trei – eu, dirigintele și directorul adjunct – în vacanța de iarnă cu această chestie de coadă, iar când ne-am întors la școală, în ianuarie, nu a mai vorbit nimeni despre asta, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, niciodată. (Ana Barton, clasa a X-a, Liceul „Ienăchiță Văcărescu” din Târgoviște)

Și înainte de Revoluție mai erau bancuri cu Ceaușescu și Lenuța cu bărcuța. Erau tot felul de chestii de genul. Sigur, nu foarte dese, nu foarte explicite, pentru că exista autocenzură. Până la Revoluție a existat un ofițer care se ocupa cu supravegherea politică, să nu existe devieri de la concepția Partidului. Nu exista teama de a fi prinși pentru că legăturile personale erau destul de strânse, eram colegi de suferință. Nu-mi amintesc să fi existat cineva care să pârască, pentru că erau niște reguli nescrise în sensul ăsta, că trădătorii sunt pedepsiți. Pedeapsa era o pătură pusă în cap și câteva scatoalce. Au mai fost situații, dar nu foarte dese. (Dragoș Chirilă)

Am văzut The Wall acasă la un prieten, în ’89, cu toată gașca, taică-su fiind procuror-șef. Vorbeam și cu părinții și cu bunicii despre politică. Bunicii mei au fost deportați în Bărăgan și au fost persecutați, li s-au luat trei case. Bunicul meu asculta Europa Liberă în fiecare seară. Era radioul atât de tare dat, pentru că el era mai tare de urechi, încât auzeau și milițienii de la etajele superioare. Se vorbea și în grup despre asta, dar aveam încredere unii în alții și nu inițiam vreo acțiune, comentam ce auzeam, ce aflam sau ce vedeam. Erau discuții libere și mi se părea că erau normale, nu erau subversive. Oricum, trăiai cu sentimentul că ești supravegheat, că ești urmărit, că nu poți să faci ceea ce ai fi vrut să faci în mod normal, chiar și niște lucruri simple – să cauți să-ți cumperi ceva, să nu găsești și să-njuri – nu aveai o libertate de exprimare. (Anca Popescu)

Nu vorbeam despre politică sau despre regimul comunist niciodată între colegi. Evident că tata asculta la radioul vechi, modelul Traviata, Europa Liberă. Nu mi-a zis niciodată să nu vorbesc sau să nu spun, dar știu că în momentul în care venea cineva în vizită și intra în casă la noi, primul lucru pe care-l făcea era să schimbe postul de radio. Și atunci mi-am dat seama că se-ntâmplă ceva. (Mircea Reștea)

TIMP LIBER

Sâmbăta se organiza discotecă. Invitam clase de la liceele de fete, liceele Pedagogic și Sanitar din Constanța. Veneau două-trei clase de acolo și se întâlneau cu două-trei clase de la noi, era muzică și se dansa. Începuse rapul – MillyVanilly, MC Hammer -, se dansa fox în doi și, evident, cele mai așteptate erau blues-urile. Alcoolul era absolut interzis, pentru că aceste dansuri nu aveau loc într-un local, erau organizate de noi, în liceu, și totul era destul de oficial. Se anunța cu o săptămână înainte, participau și profesori, care trebuiau să ne țină sub supraveghere. (Dragoș Chirilă)

Ascultam mult rock, dar rockul ăla de atunci. Metallica a apărut la noi mai târzior, erau White Snake, trupele de rock vechi, Queen, bineînțeles, Aerosmith, tot ce poți să-ți imaginezi din anii ’80, a-ha… Erau, oricum, cele două curente, depecherii și rockerii, care se înfruntau mereu, cine era cu Depeche [Mode] nu putea să fie rocker și nici invers. Când deveneau melancolici, mai spre dimineață, cu prea multă țuică sau vodcă – și chiar dacă nu era prea mult alcool – băieții puneau Romica Puceanu și Gică Petrescu. Era muzică din asta lăutărească și de petrecere la greu, blues-urile ca să ne împrietenim… În cazul meu, părinții n-au fost deloc încântați de chefuri. În clasa a IX-a am mers la două bairame și mi-au dat voie să stau de la ora șase până la opt jumătate. Pe urmă, din clasa a X-a veneau și mă luau cu gașca. Pentru că ai mei nu mă lăsau, veneau toți la ușă și n-aveau încotro, îl înduplecau pe taică-meu și mă lăsa, mai ales că fratele meu, cu un an mai mic decât mine, a intrat în gașca mea.

Și de-abia din clasa a X-a am început să ies la petreceri câte un pic, câte un pic, până pe la 10, până pe la 11, până mai târziu, după aceea, în clasa a XI-a, a XII-a, până dimineață, la 3-4. Dar era distracție, era multă muzică, dansam, se mai și pupau perechile, că, de, așa era. Se ținea de obicei într-un apartament, la câte un coleg sau colegă, unde nu erau părinții și unde primeau acceptul lor să invite. Tot în timpul liber, mergeam la filme, la video. Câte un prieten, fiu de procuror sau de milițian, avea video și mergeam și ne uitam la celebrele filme cu Jackie Chan sau cu Bruce Lee sau altele… Mă uitam la Teleencilopedia, îmi plăceau emisiunea în limba germană, emisiunea în limba franceză, emisiunile de la TVR, care erau în limbi străine, ascultam mult teatru radiofonic seara, pentru că atunci se difuza, de obicei. Mă uitam și la teatru TV. Tot ce era film românesc sau ce se dădea la TV nu scăpam. Plus că citeam foarte mult. (Anca Popescu)

Nu prea mergeam acasă decât de câteva ori pe an, pentru că era greu de ajuns. Nu aveam telefon, era un singur telefon fix al gazdei și era foarte complicat ca ai mei să sune, pentru că trebuiau să meargă la poștă, trebuiau să sune prin centrala de la Roșiori, deci era o complicățenie și preferam să nu. Sâmbăta știu sigur că scăpam ca din pușcă de la școală, aveam nervii întinși, eram obosite mental și trăgeam o fugă prin parc sau prin oraș. Distracțiile favorite erau să ne plimbăm prin Parcul Chindia, să ne ducem la Mânăstirea Dealu, să mâncăm prăjituri la cofetăria Central, cred că așa îi zicea. Era o prăjitură, Raluca, la doi lei, care avea bază de amandină cu frișcă naturală. Nu știu cum se numește acum, Boema, cred. Asta ne plăcea sigur. Și știu că mergeam la filmele care erau pe acolo. (Mădălina Bălășescu)

VIITOR

Îmi amintesc și retrăiesc perspectiva pentru care am intrat eu atunci în liceu, ca să devin ofițer de marină, deci viitorul meu era profilat. Voi ajunge ofițer de marină, voi lucra sau voi ajunge comandant pe o navă militară. După Revoluție, s-au mai schimbat și s-au mai înmulțit opțiunile, pentru că puteam să fim ofițeri de marină și pe nave comerciale sau de pasageri. (Dragoș Chirilă)

Habar n-aveam cum o să fie viitorul. Mă gândeam, la fel ca într-a VIII-a, că poate o să mă îndrept spre zona științifică, mă împăcam mai bine cu matematica și fizica, dar nu știam ce să fac, ce meserie sau ce avea să se întâmple. Nu știam. (Mircea Reștea)

Credeam că voi da la facultatea de drept și că mă voi face avocat pledant, fiindcă aveam un discurs bun și o dicție extraordinară și eram foarte bună în a dezbate și în a apăra cauze. Nu am intrat la drept. Am fost vreo 20 pe loc și, deși am luat 10 la gramatică, am prins primul an în care s-a dat grilă la istorie, iar eu nu m-am putut adapta sistemului de examinare prin grilă și din cauza notei la istorie nu am putut intra. (Ana Barton)

Cred că a fost foarte mult entuziasm și foarte puțină informație atunci, de asta, ceea ce credeam eu că o să fie viitorul era mai mult un sentiment, pentru că schimbările erau atât de mari față de ce fusese înainte, în sensul că brusc aveai voie orice. Nu era neapărat bine, am văzut apoi asta. Dar de la a nu avea voie mai nimic la a avea voie să faci sau să spui aproape orice era o diferență extraordinară, enormă. Pentru mine, viitorul însemna, de fapt, să plec din oraș, să plec la facultate și să pot să fiu autonomă, chiar dacă nu depindeam foarte mult de ai mei. Să fiu și la facultate, să și lucrez. Și așa am și făcut. Îmi imaginam că o să fac medicina. Nu am intrat la facultate acolo, am intrat la jurnalism anul următor, dar într-adevăr am muncit. (Anca Popescu)

Am făcut câteva meditații la fizică în clasa a XI-a, dar mi se părea că există ceva ce nu pot recupera, că ar fi trebuit să știu deja, că nu mai am timp să mă pregătesc. Și nu-mi plăcea deloc, nu aveam motivație. Atunci m-am hotărât să merg într-o direcție în care lucrurile sunt foarte simple și foarte ușor de înțeles pentru mine, în zona de comunicare, de literatură. În timp ce stăteam odată la gazdă, la povești, și ne gândeam ce aveam de făcut, nu prea-mi era clar unde să mă duc, iar pe TVR2 apare Gabriel Giurgiu, care îl avea invitat pe decanul de la Facultatea de Jurnalism a Universității din București, cu un speech în care prezentau această ofertă, iar prietena mea Monica mi-a zis: „Uite, asta ți se potrivește ție, asta e pentru tine.” Și atunci am zis, „da, așa e, asta căutam de mult”.

Voiam să fac jurnalism sportiv, pentru că mi se părea că jurnaliștii sportivi erau cei mai autentici și prezintă felii de viață reale. Ascultam etapa de fotbal de la Radio România Actualități și îmi plăcea foarte mult sportul cum era prezentat la TVR. Am amintiri foarte puternice de atunci, Olimpiada de la Los Angeles din ’84, Barcelona ’92, le-am văzut pe toate la televizor de la cap la coadă. (Mădălina Bălășescu)


Cine sunt azi liceenii din ’89

Anca Popescu lucrează în mass-media ca freelancer și locuiește în Buftea.

Dragoș Chirilă este avocat și locuiește în București.

Ana Barton este scriitoare și locuiește în București.

Mădălina Bălășescu este lector universitar dr. la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București și psiholog – psihoterapeut; locuiește în București.

Mircea Reștea este fotoreporter și locuiește la Baia Mare.

Fotografie: Mircea Reștea

EPILOG: REVOLUȚIA

Pe 22 eu am fost la mama la serviciu, pentru că intrasem deja în vacanță, și de când am plecat eu de acasă până am ajuns la ea – mama avea serviciul foarte aproape – unii dintre colegii ei dăduseră jos tablourile cu Ceaușescu. La radio se auzea deja un alt tip de discurs, în care printre altele se anunța că dictatorul a fugit. Dar oamenii ăia de la serviciu de la mama erau împărțiți ca atitudine. Era ora prânzului, se întâmplase, și unora le era frică, nu le venea să creadă că se poate întâmpla. Alții erau mai curajoși, dădeau jos tablourile și țipau de bucurie, iar alții le spuneau nu mai țipați că vine Securitatea să ne ia. Atunci i-am spus mamei că mă duc acasă. Și ea a zis, bine, du-te acasă, eu mai stau aici până se face 3 jumate și vin acasă. Numai că, eu când am ieșit pe drum, pe bulevardul cel mare, de la serviciul ei până acasă, am văzut că se aduna mulțime. Nu era compactă, dar pe trotuar erau mai mulți oameni decât de obicei și se îndreptau spre ceea ce numim noi Platou, locul central al orașului. Am mers și eu cu lumea și am strigat cu oamenii, și acum îmi vine să plâng. Eram un copil de 16 ani și cred că m-am inspirat din curajul lor, poate și pentru că nu eram neapărat o rebelă în sensul de a face lucruri, dar în sufletul meu eram. Eram un copil care scria, care citea mult, care gândea altfel decât i se impunea să gândească și probabil că sufletul meu a simțit atunci că poate să dea jos căpăstrul. Și dacă am văzut că mai erau oameni curajoși lângă mine, m-am inspirat, cred, din curajul lor și am început să strig și eu jos dictatura, jos Ceaușescu, jos comunismul, ce strigau ei. Nici nu mi-am dat seama cât am stat acolo, fiindcă, la un moment dat, din spatele meu am simțit două brațe înconjurându-mă și m-am speriat. Când m-am întors, era mama care plecase mai devreme de la serviciu, se dusese acasă și nu mă găsise și începuse să mă caute. Între timp, eram mulți-mulți și m-a căutat disperată în mulțime. Mi-a plăcut foarte mult că nu mi-a arătat că a fost speriată, deși știu că a fost. M-a luat de mână și a stat cu mine acolo, fără să mă întrebe dacă mai vreau să stau. Ea a înțeles asta, voia și ea să stea. Când s-a întunecat și s-a și risipit piața, am plecat. Nu mai țin minte dacă în ziua aia a început să se tragă, dar noaptea, când eram deja în case, au tras.

Am ajuns cu mama acasă și am deschis televizorul, unde am văzut ceea ce nu văzusem niciodată: alt tip de mesaj, altă dinamică în mișcările prezentatorilor și ale oamenilor care se perindau prin studio, care erau cu totul alte figuri decât cele cu care eram noi obișnuiți. Au spus că apa a fost otrăvită în următoarele orașe, printre care, firește, era și Târgoviștea, exact după ce eu băusem două căni cu apă. Și în acel moment, pentru prima oară în viața mea, am făcut o criză alergică foarte gravă, pielea de pe picioarele mele, de unde încep picioarele până unde se termină, arăta ca și cum aș fi fost un crocodil fiert, au început să apară niște vezicule cu lichid, una lângă alta. Mama a crezut că reacția aceea este pentru că voi muri otrăvită, că am eu o reacție rapidă la otravă. Amândouă am crezut că voi muri, că așa se manifestă. Mi-a dat cu mixtură mentolată, mi-a spus rugăciuni, mi-a dat cu mir. Și încet-încet, undeva într-o oră, două, chestia aia a început să se retragă și mi-am revenit. Între timp, au anunțat că știrea cu apa otrăvită a fost o dezinformare. Când m-am întors în ianuarie la școală, m-am dus la cabinetul liceului, unde aveam o doctoriță foarte bună, căreia i-am povestit ce mi s-a întâmplat și care mi-a spus Vai, mamă, ai făcut un șoc anafilactic, puteai să mori. Să știi că l-ai făcut pe fond psihic.

Între 22 decembrie și până puțin după Crăciun, auzeam focuri de armă periodic, mergeam aplecate la 90 de grade prin casă, cu draperiile trase, și ne așezam amândouă – eu și mama – în spatele bibliotecii din camera mea, care era mai solidă, din mobilier masiv și mai vechi.

Ne uitam tot timpul la televizor, iar la televizor eram și informați și dezinformați deopotrivă. Noi credeam tot pentru că nu eram obișnuiți cu adevărul și credeam că odată ce a dispărut minciuna, aceea e realitatea, deci adevărul. Din momentul în care Ceaușescu a fost prins, în Târgoviște a început să se tragă din ce în ce mai tare, din ce în ce mai mult. Când l-au adus [pe Ceaușescu] la Târgoviște, eu am înghețat, pentru că noi ne simțeam și mai vulnerabili. Se auzeau focuri de armă și ziua, dar noaptea mai tare, mai mult, mai intens. Or, noi, ca părinții noștri, nu am trăit războaie, nouă ne-au povestit bunicii, dar una este povestea și alta e să auzi tu focuri de armă. Pentru noi era ceva terifiant, eram ca niște bebeluși uitați cumva în cărucior, pe stradă, în mijlocul intersecției, pe lângă care trec tramvaie și autobuze, trolee și autoturisme și avioane pe deasupra, așa eram. Credeam tot și ne îngrozeam, după care respiram ușurați, după care iar disperam. Trăiam între speranță și disperare, de la un minut la altul. Nu dormeam nopțile, ne uitam la televizor și acolo ne arătau morți goi, sfâșiați, cadavre. Spuneau că există teroriști în Gara de Nord, că există teroriști în gară la Târgoviște, că există teroriști în sediul Comitetului Central din București și undeva în sediul Securității. Or asta a fost foarte greu de dus, chiar și pentru niște oameni care stăteau în casă, cum am stat noi.

În ianuarie, când ne-am întors la școală, toată lumea era afectată. Nu numai noi stătuserăm la televizor, toată țara stătuse și se uitase. Așa că am simțit mai degrabă un fel de apropiere; n-aș numi-o deschidere, oamenii au învățat greu să se deschidă. Profesorii mei, unii dintre ei, aveau vârsta mea de acum și în afară de profesorul de istorie și de profesorul de română, care au spus Dragii mei, trebuie să treacă timp ca să se schimbe societatea, ceilalți adulți au crezut că societatea se va schimba radical dacă a căzut comunismul. În primii ani, a fost un trai între nădejde și deznădejde, iar acest fel de a trăi era ca o replică, pe timp mai lung, a primelor zile de la declanșarea Revoluției, în care ne uitam la televizor și ne amenințau când că vom fi otrăviți, când că vom fi împușcați. (Ana Barton)


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *