Linia de plutire

Cum am învățat să înot la 30 de ani.

Respir la fel de sacadat ca în momentul startului și mâinile și picioarele se mișcă în apă teleghidat. Dacă se opresc, dacă le opresc, s-a terminat. Concurenții au luat deja distanță, zăresc un fel de masă mișcătoare care se îndepărtează treptat. Agitația și strigătele de la start au dispărut și a rămas liniștea. Sunt eu, vreo doi la fel de înceți ca mine și gândul că aș putea să mor chiar acum.

Oare a murit vreodată cineva înecat, la un triatlon?

Este prima dată în viața mea când înot în mare și am ales să marchez momentul ăsta într-un concurs de triatlon. 750 de metri. Mi-am scrijelit distanța asta în cap acum două luni și jumătate, când m-am hotărât că vreau să învăț să înot și să particip la o competiție de triatlon – un concurs care cumulează trei probe: înot, bicicletă și alergare. Am ales concursul Fără Asfalt, din Vama Veche, la care am participat și anul trecut, dar la secțiunea ștafetă – atunci am făcut doar proba de bicicletă.

De fapt, de la bicicletă a pornit totul. Acum doi ani am primit una de ziua mea, ca să mă plimb prin parc, și peste puțin timp mă prezentam la Mountain Bike Predeal Trophy, un concurs de 20 de kilometri, pe munte. Mi-a plăcut atât de mult ce mi s-a întâmplat acolo – ploaia torențială, coborârile prin pădure, epuizarea, priveliștea de la cabana Susai, la 1.500 de metri, viteza, întâlnirile cu ceilalți concurenți pe traseu, în creierii munților –, încât am început să-mi ocup multe weekenduri cu competiții de bicicletă. Am experimentat apoi și ceva alergare – pe care încă nu am ajuns s-o iubesc, dar lucrez la asta, am început să-mi fac prieteni cicliști și să ies cu ei la ture sau la alte concursuri. După două ștafete de bicicletă și alergare, am hotărât că trebuie să fac și eu un triatlon întreg. Nu știu să înot? Foarte bine, o să învăț. Nu am reușit în toate vacanțele când prietenii mei îmi dădeau zeci de exemple și explicații pe care nu știam de unde să le apuc și sfârșeam într-o bălăceală haotică și penibilă, ei, bine, poate e timpul s-o fac acum, la 30 de ani.

Mi-am făcut abonament la bazin, dar înainte de asta am mers cu un prieten care se antrena deja pentru un triatlon, ca să vadă în ce hal sunt cu înotul. Am dat o mică reprezentație, cum știam eu, cu mâinile și picioarele în toate părțile, și la final mi-a spus: „Nu știu exact ce ai făcut acolo, dar cert este că te deplasezi din punctul A în punctul B. Asta înseamnă că, într-un fel, înoți”. 

La prima ședință, instructorul mi-a spus că o să mă descurc foarte bine, că a mai avut două doamne pe la 40 și respectiv 50 și ceva de ani care au învățat și nu dădeau din picioare atât de bine.

În primele ședințe abia ajungeam până la jumătatea bazinului de 20 de metri. Mă opream la mijloc, gâfâind îngrozitor. Părea imposibil să ajung să înot continuu 40 de bazine, adică distanța pentru triatlon.

Instructorul, care îmi dădea exercițiile la începutul ședinței, mă încuraja de fiecare dată: „O să le faci pe toate 40, ai să vezi!”.

 Mi-a explicat cum se înoată craul la un braț: ții picioarele întinse în apă și dai continuu din ele, întinzi mâinile alternativ către față, bagi capul sub apă, apoi îl scoți doar ca să iei aer, o dată în stânga, o dată în dreapta, iar aerul îl sufli sub apă. Craul la trei brațe e și mai solicitant: abia la a treia bătaie a mâinii în apă scoți capul afară ca să respiri. Dar ăsta este stilul care te propulsează cel mai rapid înainte la o competiție de triatlon.

Apoi au urmat etape surprinzătoare, ca atunci când, la o lună după ce am început lecțiile, am legat prima dată două bazine. Au fost multe ore petrecute la bazin și multă gâfâială; multe exerciții cu pluta, pentru ca picioarele să se obișnuiască cu mișcarea de craul; exerciții de respirație, cu suflatul aerului în apă; nervi, că te simți obosit și n-ai chef de exerciții.

După o lună și jumătate, a venit și ziua marelui salt, ziua despre care vorbeau toți cei care trecuseră printr-un antrenament de înot, și mie îmi venea greu să-i cred: am legat dintr-o dată 40 de bazine, deși cu două zile înainte eram la nivelul de două. Care-i teoria? Că la înot, de la un moment încolo, progresul este fulgerător.

La ultimul antrenament am făcut proba costumului de neopren, un material special care păstrează temperatura corpului. Urma să mă îmbrac cu el la triatlon – apa mării avea o temperatură sub 15 grade Celsius la începutul lunii iunie, când era concursul. Costumul de neopren îngreunează puțin mișcările, dar îți crește flotabilitatea.

Asta îmi suna în cap în timp ce înotam în mare, panicată: „Neoprenul te ține la suprafață, neoprenul te ține la suprafață!”.

Până la urmă, când am ajuns în mare, am realizat că ce înot eu acolo nu are foarte multă legătură cu ce înoți în bazin. Unii spun că e mai ușor, pentru că e apa sărată și plutești mai bine. Eu spun că e mai greu. Valurile vin din toate părțile, curenții te trag, apa îți intră în gură și mai e și rece, ca o lamă de cuțit.

După jumătatea distanței, am trecut încet-încet peste frică. Am zărit malul și am început să înot de-adevăratelea, așa cum trebuia s-o fi făcut de la bun început. Am ajuns la mal antepenultima din tot grupul de concurenți. Dar am reușit să termin cei 750 de metri de înot și nu mi-am dat voie să mă bucur de asta decât la final, după ce am alergat 6 kilometri și am pedalat 35. Știți cum am plecat în celelalte curse, după ce am ieșit din apă? Ca și cum pot face totul pe Pământ.


Sfaturi de la începător la începător

  • Nu te gândi că nu știi să înoți. Intră în apă și relaxează-te. S-ar putea să descoperi că știi deja să înoți. Într-un fel.
  • Urmărește tutoriale de înot pe YouTube, ca să prinzi mișcările brațelor și exersează când ajungi la bazin. Gândește-te în timpul zilei la asta.
  • Simte-te bine în apă. Experimentează tot ce-ți trece prin cap, de la scufundări la înot pe spate, înot pe spate fără să dai din mâini și așa mai departe.
  • Caută un antrenor, pentru sfaturi profesioniste și program adecvat de exerciții. Nu învăța chiar de capul tău.
  • Propune-ți o țintă mai mare decât crezi că ești capabil să duci: 10, 20, 80 de bazine. O vei depăși și pe asta în cele din urmă.

Fotografie de Dragoș Ion / faraasfalt.ro


Actualizare: Doi ani mai târziu (DoR #18)

În DoR #9 (Vară 2012), jurnalista Roxana Lupu a scris despre cum a aplicat lecțiile de înot pe care tocmai le luase, direct într‑un triatlon. De atunci, a ridicat constant ștacheta.

Interviu de Gabriela Pițurlea
Fotografie de Larisa Baltă

Ce a urmat după triatlon?
La aproximativ două săptămâni, am făcut Half Ironman, adică o cursă de 1,9 km de înot, 90 km de bicicletă și 21 km de alergare. Ideea mea a fost că dacă voi supraviețui la triatlon o să fac o nebunie și mai mare. Nu mă antrenasem specific pentru asta. A fost cumva alba‑neagra, să văd dacă trăiesc după 1,9 km înot și pot să le fac pe celelalte. 

Și apoi?
Am făcut o pauză de vreun an, pentru că am avut un job super solicitant într‑o corporație și nu mai aveam timp deloc de antrenamente. Mergeam doar la competiții de bicicletă în weekend. Apoi m‑am enervat pe jobul de corporație și am zis: frate, eu chiar nu mai am timp deloc să fac ce‑mi place și ajunsesem cam lipsită de vlagă și de orice. Mi‑am dat demisia și m‑am apucat de antrenamente. 

Antrenamentele în ce constau?
Îmi fixasem și un obiectiv pentru 2014, că mie nu‑mi place să merg în gol. Și îmi setasem Ironman, deci: 3,8 km înot, 180 km bicicletă și 42 km de alergare. La 5 jumătate dimineața mă trezeam și la 7 eram la bazin. Făceam cam două discipline într‑o zi, cam două‑trei ore pe zi, cu antrenorul Federației Române de Triatlon. Am început antrenamentele prin decembrie 2013 și în iunie 2014 a fost Ironmanul. Am luat locul III național feminin. 

Cum a fost la final?
A fost o chestie care a durat 14 ore 45 și era deja noapte când am terminat. Ultimii 15 km au fost foarte nașpa. Nu mergeam, dar nici nu prea se chema alergat. Era o mișcare dubioasă și eram cam epuizată. Mă așteptam să fiu mai distrusă decât am fost, dar totuși după ce s‑a terminat totul mi s‑au blocat mușchii și vreo două zile nu prea m‑am deplasat.

Ce îți dă treaba asta? 
Îmi dă foarte multă încredere în mine și îmi dă o stare pe care nu pot să mi‑o iau decât dacă m‑aș droga, probabil. E o stare de efuziune pe care nu pot s‑o descriu când te uimești pe tine și ajungi la niște parametri pe care nu‑i credeai posibili. La vreo lună după Ironman, am devenit și campioană națională la amatori, categoria 30‑34, la triatlon. Nu pot să spun că n‑o fac și pentru clasare. Sunt foarte competitivă și mă interesează clasarea.

Care-i cel mai greu lucru pe care l-ai avut de făcut?
Cel mai greu a fost să încerc să nu-mi pierd echilibrul, să nu îmi afectez relația cu partenerul de viață, să reușesc să fiu eficientă la job și să reușesc să trag cât de tare la antrenamente și nu doar să trag, ci să ajung la ele.

Care‑i următoarea țintă?
Nu prea pot să spun, că sunt foarte superstițioasă și e o chestie atât de îngrozitoare încât acum oscilez între „sunt sigură că voi eșua” și „sunt sigură că voi muri”. Presupune înot de anduranță, exact proba mea cea mai slabă din cele trei și unde sunt cel mai panicată într‑un concurs. Dar am început antrenamentele în toamnă.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *