Când eram adolescentă, voiam să o salvez pe mama. Nu am știut cum.

Mama mi-a spus că nu era bine fără să zică diagnosticul „cancer”, de parcă dacă nu l-ar fi numit, ar fi dispărut.

Sunt zile pe care știi că ți le vei aminti pentru totdeauna. Vin peste tine fără niciun avertisment și fără niciun presentiment, fără niciun fior pe șira spinării. Vin ca răspunsul la întrebare.

 „Mama, vii cu mine la Spitalul Militar, să iau rezultatul scintigrafiei?”

Scintigrafia este o analiză a sistemului osos care detectează cancerul. După ce medicii i-au zis mamei că are osteoporoză, ceea ce era normal la vârsta ei (avea 52 de ani), au trimis-o să facă și analiza asta, ca să se asigure că nu a recidivat cancerul și că totul este bine. Cu niște ani în urmă fusese diagnosticată cu cancer la sân și trecuse printr-o mastectomie. Ne temeam că se va întoarce și că a doua oară nu va mai pleca singur.

I-am zis că merg cu ea, ne-am îmbrăcat și am plecat. Era un noiembrie îmbufnat, mai degrabă spre decembrie. Cerul ne băloșea cu o burniță rece, de zici că fie voia să ne scuipe de deochi, fie să ne țină pe amândouă treze, stropindu-ne.

Am luat-o prin parc până la stația de troleibuz care ducea la Gara de Nord, un drum pe care noi două l-am făcut de multe ori împreună atunci când mama mă lua cu ea la muncă. De la Gara de Nord mi-a cumpărat prima oară o șaorma, că așa era ea, early adopter. Mă ținea de mână când mi-a șterpelit-o un aurolac de prin canale. Într-o figură demnă de Karate Kid, mama i-a tras o geantă peste ochi. Apoi a revenit asupra sentimentelor și mi-a zis că probabil îi era foame de a ajuns să fure fix o șaorma de la un copil. Mi-a dat-o pe a ei.

În drumul către stație nu ne-am zis mare lucru. Simțeam că m-a luat cu ea ca pe un talisman care să-i poarte noroc și speram să fiu în stare să livrez rezultate: un diagnostic care să ne permită să trăim mai mult așa cum o făceam. Fericiți, în pofida sărăciei, schimbărilor politice (sau politicii care nu se schimba deloc), a luptelor cu statul, a ciondănelilor noastre. Mi-a zis doar că merg prea repede, că îi e greu să țină pasul cu mine, și m-a rugat să încetinesc, iar eu am auzit roata întorcându-se. Când eram mică, ea era cea care mă târa după ea ca să nu întârzii la școală, de ajungeam în clasă gâfâind ca după maraton.

Mama Laurei în tabără la Snagov, iulie 1970.

Îngrijorarea de atunci mi-a mâncat din memorie tot drumul cu troleibuzul până la spital. Nici nu mai știu cum am ajuns acolo, dar știu cum arăta holul. Am rămas pe o bancă albă de lemn, afară, în timp ce mama a intrat, cu geanta și cu punga ei de plastic plină de acte medicale, în cabinetul doctorului. Voiam să fiu puternică pentru ea și mă străduiam să cred că orice ar fi, o să fie bine.

Cum mă îmbărbătam în gând pe banca aia, am simțit cum se ridică în mine valul ăla cald de lacrimi de printre coaste, prin gât și nas. N-am reușit să mă pun în fața propriilor gânduri și am început să plâng. Plângeam pentru că-mi imaginam viața fără mama. Redevenisem copilul paralizat care se gândea la ziua în care mama lui n-o să mai fie, copilul care făcea pe el în pat. Acum plângeam pe o bancă de spital, iar ea era în cabinet, la o secundă de viață și una de moarte.

Când ne gândim că unii oameni pe care îi iubim vor muri, nu ne gândim la împrejurări.

Zici că pur și simplu vor dispărea, cu tot ce le-a aparținut, și noi vom vorbi despre ei ca să ne asigurăm că au existat și că nu ni i-am imaginat. Dar ce trăiam atunci era cumplit de real, nu mai aveam cu ce să acopăr ce se întâmpla – nu era nicio lecție de viață acolo, nu era nicio poezie, era un cabinet medical în care oamenii intrau și ieșeau, triați pe tabere între vii și morți.

Așteptarea a durat o veșnicie în care m-am străduit să mă controlez și n-am reușit, în care ceilalți doi oameni din încăpere m-au ignorat pentru că oricum nu aveau ce să îmi facă, în care mi-am adus aminte cum mama stătuse cu mine în spital, așteptând, iar acum eram eu aia care făcea asta.

M-au sugrumat regretele: că nu o iubisem suficient de mult, că îi făceam viața grea cu poveștile mele de dragoste de pe la școală și cu chiulurile mele, că mă răsteam și eram lipsită de răbdare cu ea. Am ajuns să înțeleg și fenomenul de combustie spontană a oamenilor: plângeam și nu eliberam nimic, doar acumulam energie, mă ardea în piept de parcă urma să izbucnesc ca o flacără hârjonită cu prea multă benzină. Dacă m-aș fi aruncat de pe o clădire (oricum mă simțeam de parcă pic), aș fi explodat la contact cu solul.

Când mama a ieșit din cabinet, i-am privit atent fața ca să depistez semnele unui diagnostic de recidivă. Însă ea zâmbea. S-a apropiat de mine, eu pe bancă, ea în picioare, și mi-a pus capul pe burta ei. Am auzit liniștea din care veneam și eu. Mi-a mângâiat părul.

„Hai, măi, mamă, nu mai plânge ca un bleguț. Uite, sunt bine. Totul o să fie bine. Hai acasă, să-i zicem și lu’ tac-tu.”

Am plecat de la spital, am mers la un Rodipet. Mama și-a luat un pachet de Pall Mall albastru și și-a aprins o țigară. Mie mi-a luat un Bravo, probabil sperând că învăț despre sex din reviste și nu în viața reală. Îmi venea să-i cer o țigară, dar m-am abținut, urma s-o fur mai târziu din pachetul ei și să o fumez noaptea pe geam, cum făceam mereu.

Am ajuns acasă și viața a revenit la normal. Eu am continuat cu școala, iar ea a continuat să lucreze de acasă. În ultimul an, era 2006, mama reușise să-și facă propria firmă de contabilitate. Avea un singur client, un magazin mai mare de prin Militari, dar era convinsă că ăla e doar începutul și că va face rost de mai mulți clienți pe parcurs. Nu se grăbea nicăieri, avea o viață-ntreagă în față.

Eu o mai ajutam la NIR-uri (notele de intrare-recepție) și transformat facturi fizice în facturi digitale, treabă pentru care îmi dădea bani de buzunar. La un moment dat, n-a mai avut nevoie de mine, pentru că era deșteaptă și fără sprijinul copilului care rupea internetul în două. După ce a căutat pe net câteva zile, mama a vorbit cu unii care vindeau un soft de gestiune contabilă și l-a cumpărat de la ei, ca să își facă viața ușoară. Early adopter, după cum ziceam.

Laura și mama ei la un restaurant chinezesc din Canada, 2005.

Am făcut Crăciunul împreună, ca întotdeauna. Mama a avut grijă să creeze din nou un belșug și să se agite prin casă cu sarmale, fripturi, salată de boeuf, șprițuri, aperitive, brânză cu mărar. Nu ne-a lipsit nimic. Am mâncat, am băut și ne-am culcat trotilați și veseli.

Pe 1 ianuarie am făcut ce făceam mereu: ne-am uitat la maratonul de Tom și Jerry de pe Cartoon Network. În fața televizorului, vârsta noastră se amesteca și deveneam toți trei (mama, tata, eu) un fel de frați. Râdeam și mâncam în pat și beam tot în pat și apoi ne culcam la loc, tot trotilați și veseli, după o zi în care Tom nu reușise să-l prindă pe Jerry. Așa fusese și povestea familiei noastre: răul ne alergase și ne întinsese tot felul de capcane, dar noi fuseserăm mai deștepți. Evitasem toate capcanele și asta fusese fericirea noastră – nu absența răului, ci ocolirea lui.

În lunile următoare, mama a continuat să slăbească – ținea cură de prin vară și era veselă că slăbește, pentru că asta însemna mai puțină presiune pe oasele ei care sufereau de osteoporoză. Obosea din ce în ce mai repede, așa că ținea după ea un scaun de plastic, d-ăla de grădină, pe care se așeza ca să-și tragă sufletul. Scaunul ăla era ca o cârjă, mereu după ea. Tot cam pe-atunci, m-a rugat să vin din nou cu ea cât făcea cobaltoterapie, o procedură care îi ajuta oasele, iar eu am așteptat-o în curtea spitalului, sub copaci care se întreceau în nuanțe de verde. Când am ajuns acasă, după același drum cu troleibuzul, mi-am dat seama că, de data asta, spre deosebire de prima oară când am mers la spital, mama a vrut să stea jos fiindcă nu mai putea sta în picioare.

Acasă am văzut-o pe tronul ei din plastic alb, scaunul ăla, în sufragerie. Și după nu am mai putut să nu o văd. Sunt momente în care adevărul îți intră în ochi ca un ciob, iar ăsta a fost unul dintre ele.

Mama nu era mai bine. În ultimele luni, starea ei se deteriorase. Nu mai era sprintenă și nu se mai agita la fel de mult. Slăbea prea mult, prea dintr-odată. Scaunul ăla alb de plastic o urmărea peste tot, orice ar fi făcut. Era în sufragerie, pe covor. Era în bucătărie, lângă masă. Era în curte, lângă celelalte scaune – acolo unde îi era locul, de fapt. 

Ea continua să ne gătească, se implica în curățenie, dar delega mai mult. Nu era bine. Se îndepărtase de bine. M-am pus în genunchi lângă scaunul ei.

„Mama, știu că mă minți. Vreau să știu ce ai. Orice ar fi, putem să ne luptăm împreună cu asta, o să fim mai mulți și tu o să fii bine.”

„Așa e, Liluț, ai dreptate. Poate că am mințit, dar oricum o să fie bine, că-s o luptătoare și vă am și pe voi lângă mine.”

A folosit pluralul și mi-am dat seama că tata știa și nu-mi spusese. De fapt, fix după ce mi-a recunoscut că nu era bine, fără să-i zicem „cancer”, fără să-i zicem pe nume, de parcă, dacă nu-l chemam, avea să plece, mama mi-a zis să nu le zic celorlalți. Mi-a zis că nu vrea să știe sora mea Andreea din Canada, că nu vrea să știe mamaie de la Băneasa, că nu vrea să știe nimeni. N-am înțeles de ce, dar am ales să-i respect decizia.

După ce am aflat adevărul, m-am mobilizat. Fata care plângea pe banca de spital încetase să mai existe. Am început să caut pe net tratamente alternative pentru cancer și m-am gândit ce aș putea să fac ca să îi ajut pe ai mei cu banii. Sau măcar ce să fac ca să le cer mai puțini bani de cheltuială, pentru că le aveau pe ale lor acum, cu spitalele și ratele la aragaz și frigider și casă și tot.

Mama Laurei la birou, în 1997 (stânga) și mireasă, în decembrie 1975 (dreapta).

Eram parte dintr-un grup de fete care stăteau cu mine și fiindcă le ajutam la teste. Veneau din familii cu mai mulți bani decât a mea, așa că m-am oferit să le scriu eseurile la română și la engleză. Părea simplu, dar trebuia de fapt să scriu chestii care să nu sară în ochi profesorilor. Scriam în Word și ele transcriau de mână. Nu știam cum să ies din grupul ăla – așa nimerisem în bancă la început de clasa a IX-a și acolo am și rămas până la final de clasa a XII-a, deși nu aveam neapărat multe lucruri în comun și uneori simțeam că sunt cu ele fără să vreau să fiu cu ele. Parțial pentru că nu îmi permiteam chiulurile scumpe în bodegi (aveam 5 lei pe zi drept pachet, dacă stăteam 4 ore într-un loc nu puteam să beau doar o Cola), parțial pentru că aveam cu totul alte interese și alte lumi.

Între timp, mă împrietenisem cu o colegă de clasă cu care aveam mai multe în comun: de la muzică, la citit, la căutat pe net și văzut seriale. Lumile noastre erau compatibile, dar ea stătea în prima bancă și eu într-a treia și ne comportam de parcă am fi avut o relație interzisă – petreceam mult timp împreună în timpul liber, iar la școală ne prefăceam că nu suntem atât de apropiate. Singura care o interzicea eram eu – mi-era frică să nu se supere celelalte pentru că am o altă prietenă.

Aranjamentul cu eseurile a convenit tuturor. Eu îmi petreceam weekendurile făcându-le fetelor proiectele la română și engleză, iar ele mă plăteau în zilele de luni. Urma să împlinesc 17 ani în martie și mama mi-a dat ceva bani ca să-mi fac ziua. A insistat să am o viață de adolescent normal, deși ce trăiam noi numai normal nu era. Mi-am făcut rapid niște calcule și m-am hotărât că din grupul cu fetele cărora le făceam eseurile, o să le chem doar pe două la ziua mea.

Mergeam într-o bodegă sinistră din Amzei, într-un subsol care mirosea a mucegai și unde era întotdeauna semiîntuneric, unde fumam la greu până când nu mai aveam aer. Nu era genul de loc pentru niște fete posh ca ele. Nici nu aveam bani pentru toate, iar ideea e să chemi oameni la ziua ta ca să le faci cinste. Le-am chemat doar pe două dintre ele fără să mă gândesc la ce s-ar întâmpla dacă ar afla celelalte. În naivitatea mea, credeam că nu vor afla. Dar au aflat și au strâns bani de cadou, o pereche de converși. Asta le spusesem mai demult că îmi doresc.

Mă așteptam să urmeze o confruntare – eram la vârsta dramei extreme din orice motiv. Cineva mi-a scris că le-a văzut într-un alt liceu, la Caragiale, unde trebuia să fiu și eu ca să particip la o conferință de tineri. Mi-am dat seama că urmau să facă ceva și am preferat să fiu umilită în liceul altora, nu în al meu. Măcar acolo nu mă știa lumea. Am lăsat-o pe prietena mea din prima bancă în drum și m-am dus să le înfrunt. E ciudat să te duci să ți-o iei, să știi că orice ai face n-ai cum să eviți asta.

Mi-au aruncat cadoul pe jos, în fața puștilor care ieșeau de la ore. Au început să se certe cu mine și să-mi spună că nu mă interesează decât banii, că ele m-au ajutat, că sunt o perversă, o ipocrită, că am două fețe, că sunt pe interes, că sunt o nesimțită care nu le-a chemat pe toate la ziua ei. Am încercat să le explic, dar poți să zici tu orice când ceilalți nu vor să te asculte. Au țipat la mine. M-au întrebat dacă nu îmi iau cadoul și, deși nu voiam nimic de la ele, m-am aplecat și am cules cei doi teniși de pe jos. Mă simțeam ca sărmana Maria – oricum totul era o telenovelă de proporții atomice. Îmi venea să plâng, dar asta mai lipsea, să le dau și satisfacția asta. Am tăcut mâlc, îmi înghițisem corzile vocale. 

La final, una dintre ele mi-a zis „Laura, mama ta o să moară!”, iar pe mine m-a durut cumplit, fiindcă știam că e adevărat. Era o posibilitate pe care ea a transformat-o în ceva concret.

A zis-o ca pe o proclamație. Știam că ea își pierduse mama și bănuisem mereu cât îi fusese de greu, iar acum îmi arunca cuvintele astea cu un fel de satisfacție pe care n-o înțelegeam. Am îmbrățișat cutia aia în care erau tenișii și am făcut pași. M-am dus către Romană, deși stăteam în partea cealaltă a orașului. Am plâns tot drumul către Romană și tot drumul către casă. Acasă nu am mai plâns, nu voiam să mai adaug dramele mele de adolescentă la ceea ce trăia mama.

Una dintre ele mi-a scris că îi pare rău și că ea nu a vrut să fie acolo, dar a fost. La școală nu mi-au mai vorbit, au urmat săptămâni de statusuri pe Messenger despre prieteni și trădători. Și-au declarat iubirea între ele, au râs de mine și m-au batjocorit când au avut ocazia. Eu rămăsesem în aceeași bancă, izolată printre ele ca o insulă fără arhipelag.

Când ele nu mi-au mai vorbit, mi-a vorbit Dumnezeu. De fapt, mai bine spus, eu i-am vorbit lui, pentru că el n-a răspuns.

„Laura, mama ta o să moară”, îmi șoptea perna atunci când mă băgam în pat, iar eu plângeam pe ascuns până când adormeam. Mama era dincolo. Nu voiam să-mi audă frica, ci curajul. Le-aveam pe ambele din plin și nu mai încăpeau în mine. Voiam să o salvez pe mama, dar nu știam de unde să încep. Dacă fericirea fusese capacitatea noastră de a nu ne lăsa prinși de rău, acum răul se așternea peste noi ca o furtună de nisip. Nu mai aveam unde să ne adăpostim.

Acest text este un fragment din cartea Nu te găsesc pe nicăieri, un volum de nonficțiune apărut în septembrie 2021 în seria Narator a editurii Publica. Îl găsești în shopul DoR, la pachet cu DoR #45.

Susține poveștile DoR

Dacă îți place povestea asta, e important să știi că n-o puteam face fără cititorii care ne susțin. Avem nevoie și de tine.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


2 comentarii la Când eram adolescentă, voiam să o salvez pe mama. Nu am știut cum.

  1. M-am regăsit în fiecare cuvânt, în teama paralizantă a pierderii, dar și dorința de a fi acolo sprijin pentru mama. Mă bucur că ai curajul să așterni într-o carte durerea ta și a tatălui tău, că transmiți o experiență prin care și mama și eu am trecut. M-a durut fiecare cuvințel de aici, l-am simțit în mine, în copilul care a luptat până în ultima clipă cu ideea că mama nu va mai fi. Mie mi-a promis că nu va muri niciodată, dar viața a încălcat promisiunea. E o traumă care ne face mai fragili și în mod paradoxal mai rezistenți la ce vine după. Odată cu moartea mamei în adolescență, a murit o bucățică din sufletul meu. Mulțumesc pentru curajul de a povesti!

  2. M-a emoționat teribil textul și pentru cum este scris, dar și pentru că trăiesc experiența acum. Cu aceeași senzație de nod ce urcă din stomac, în piept și se oprește ca un bolovan în gât, îmi doream ca finalul să fie unul bun, deși titlul nu asta sugerează. Încă sper, pentru că e mama…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *