Urmărindu-l pe Marius Manole

Unul dintre cei mai talentați și alergați actori din România joacă cel puțin într-un spectacol pe zi și o face pentru că nu poate trăi altfel.

E puțin trecut de 19:30, spre sfârșit de ianuarie și vântul tăios te face să-ți tragi paltonul mai aproape de tine. Urci cu pași repezi treptele late din fața Sălii Studio, una din cele mai noi săli de spectacole ale Teatrului Național București și locul unde, până să înceapă renovarea teatrului, a funcționat Teatrul de Operetă „Ion Dacian”. Treci de cei câțiva oameni adunați la vorbă și țigară și ajungi în foaierul luminat generos. Te oprești la vederea unui Mini Cooper negru, așezat fix în mijloc și, până să te dezmeticești, o puștoaică îți întinde o hârtie pe care e imaginea alb-negru a lui Marius Manole la bustul gol – un flyer de promovare a spectacolului Masculin | Feminin, de pe 30 ianuarie. Mai e o săptămână până atunci, așa că o bagi în buzunar și te îndrepți către casa de bilete. Monitorul pe care e desenată sala de 590 de locuri are foarte multe pătrate gri, biletele cumpărate, și vreo 10 verzi și libere. Ceri locul șase, de pe rândul șapte, cel mai aproape de scenă, plătești și răsufli a ușurare. Astăzi se joacă Năpasta, în regia lui Radu Afrim, după drama scrisă de Caragiale, spectacol care, deși a avut premiera în decembrie 2012, vinde de fiecare dată sute de bilete. E a doua reprezentație a piesei pe anul ăsta, cu o zi înainte a fost prima. Marius Manole joacă rolul nebunului Ion, învinuit pentru o crimă pe care nu a comis-o și pentru care a făcut nouă ani de închisoare.

Te alături pâlcului de oameni care încep să urce treptele către etajul al doilea, unde are loc spectacolul, intri în sală și te așezi. Dragomir (jucat de Mihai Călin) și Anca (Crina Semciuc) sunt deja pe scenă. Afrim concentrează acțiunea dramei nu într-un sat de munte, ci într-un apartament parcă smuls din cataloagele IKEA, cu mobilă albă ca laptele și o plasmă de pe care Andreea Esca anunță ultimele știri. Anca nu e țărancă, ci o creatoare de modă, plină de senzualitate, care vrea răzbunarea morții fostului ei bărbat, Dumitru.

Se bate gongul, o voce aspră de bărbat îndeamnă la închiderea telefoanelor și, odată cu luminile dispare și zumzetul din public. „Și să fii atentă la nebun și la sfârșit”, șușotește o voce din spate.


Sunt multe lucruri care pot fi spuse despre actorul Marius Manole. Că e unul dintre cei mai buni actori ai generației sale. Că e unul din cei mai promițători actori ai României. Că a jucat alături de mulți veterani ai teatrului românesc (Victor Rebengiuc, Oana Pellea, Maia Morgenstern, Rodica Mandache, actori pe care îi admiră). Că e angajat la TNB din 2003, de când avea doar 25 de ani, dar că asta nu l-a oprit să joace peste tot, în alte teatre, de stat sau independente sau în cafenele, în București și în țară. Că are capacitatea să facă roluri de câine, soț, îndrăgostit, copil sau nebun. Că a fost nominalizat la premiile UNITER de patru ori în zece ani, dar nu a câștigat niciodată. Că e unul din cei mai munciți actori din România și că aleargă exasperant de mult de la un teatru la altul, dintr-un rol în altul.

Manole joacă anul ăsta în peste 18 spectacole diferite, unele din 2006, așa cum e Crimă și pedeapsă (în regia lui Yuri Kordonsky), altele mai noi, cum e Hoți de Afrim, care a avut premiera la începutul acestui an, în Butoiul cu  pulbere, de Felix Alexa. Rolul din Năpasta e al doilea nebun pe care îl joacă. Primul a fost în Însemnările unui nebun (2010), al lui Felix Alexa, spectacol unde, timp de o oră jumătate, Manole îl joacă pe Popriscin, un funcționar cu o lume interioară fascinantă, acompaniat doar de vioara și vocea muzicianului Alexandru Bălănescu. Spune despre Însemnări că a fost unul dintre cele mai grele roluri de până acum, tocmai pentru că a dus singur pe umeri responsabilitatea întregului spectacol.

Unul dintre lucrurile constante la Manole e graba. Aleargă dintr-o parte în alta a orașului aproape în fiecare zi și o face de vreo doi-trei ani, de când a început să joace mai mult. Când nu aleargă la spectacole, aleargă la repetiții, iar când nu are repetiții îl aleargă pe Luca, un cățel ca un tăciune, pe care l-a cumpărat cu 200 de lei, acum mai bine de un an, de la un bărbat, în Centrul Vechi. Îl plimbă cam o oră dimineața și la prânz și vreo jumătate de oră seara, orar de la care nu se abate. „Se plimbă mai des ca mine”, glumește Manole. Îi plac animalele, iar de când îl are pe Luca e mai disciplinat cu timpul lui, cel puțin cu orele de culcare și trezire. 

În ianuarie, Manole a jucat în 15 spectacole în 12 zile. A avut două reprezentații la Teatrul Metropolis cu Lecția de violoncel (Felix Alexa), de două ori cu Năpasta, de două ori la ArCuB cu Însemnările, o dată la Bulandra, cu Crima, de patru ori la Godot Café Teatru, cu patru spectacole diferite, o dată la Teatrul Tineretului, tot cu Lecția, și câte o dată la MȚR, Geen Hours și B52 cu trei piese diferite. În februarie a avut 30 de reprezentații în 21 de zile, multe din ele în țară, iar recorduri ca astea a avut tot anul trecut. La capitolul regizori, Manole a bifat mulți profesioniști ai teatrului românesc. A jucat în Ivanovul lui Andrei Șerban, în Plaja, Avalanșa, Năpasta și Hoții lui Afrim, în două spectacole regizate de rusul Kordonsky, în Două Loturi, a lui Alexandru Dabija. Cele mai de durată relații cu regizorii români le-a avut cu Lia Bugnar (care scrie, și uneori joacă în piesele pe care le regizează) și Felix Alexa, cu ultimul colaborând în 11 spectacole.

A început să se obișnuiască cu ritmul. A devenit asemenea unui atlet de performanță care, odată ce știe că are de alergat 50 de kilometri în fiecare dimineață, nu se abate de la ei. E o comparație pe care o preferă acum patetismului care îl bântuia acum câțiva ani, când spunea că nu are suficient timp pentru el. Și îi mai place una: actorul trebuie să fie ca o gimnastă la bârnă, să se poată concentra oricât de mulți oameni ar fi în jur și oricât de mare ar fi presiunea pentru nota cea mare. Cu toate că recunoaște că nu întotdeauna a fost cel mai bun pe scenă. „Uneori mă repet, mai și greșesc, iar publicul poate își dă seama. Dar e și mișto să vezi că un actor nu e un robot, care face totul perfect.”

Are și momente, puține, când nu trebuie să fie undeva. Și atunci Manole stă în garsoniera lui, de la etajul șapte, într-un bloc din zona Unirii, la care mai are de plătit rate vreo 20 de ani, cu Luca și o pisică fără nume, care toarce de obicei pe calorifer, și se uită la televizor, de cele mai multe ori la sport. Îi plac săriturile cu schiurile, tenisul și Roger Federer, baschetul, dar nu fotbalul. Uneori gătește, de la ciorbe, la salate și paste și spune că-i ies bine. Iar când nu e foarte obosit, citește. Citește în paralel, în speranța că așa va citi mai mult. Acum, pe noptieră are În America, de Susan Sontag și Din vorbă-n vorbă, de Andrei Pleșu, ambele la recomandarea Liei Bugnar. Preferatele lui sunt biografiile, îi place să citească despre oameni pe care nu i-a cunoscut, să afle ce au făcut în viață.

S-a lăsat de fumat (de fapt, se tot lasă de vreo câțiva ani), spune că s-a lăsat și de băut pentru că nu mai poate să stea după spectacole la bere din cauza oboselii și e puțin mai organizat. (Mai are încă momente în care uită cheile în ușă sau de facturile pe care le are de plătit.) Își notează toate spectacolele, întâlnirile și interviurile în agendă, și-a angajat un PR care să-l ajute la organizare și promovare, încă nu are un agent pentru că nu prea există meseria asta în România și mai are de lucru la selecția pieselor în care joacă, dar deocamdată nu e momentul.

Manole acceptă atât de multe roluri pentru că vrea să experimenteze, să se antreneze, dar și pentru că nu poate sta degeaba. A avut acum mai bine de cinci ani o pauză de vreo opt luni, cu doar două-trei spectacole și nu a știut ce să facă cu timpul. Joacă mult pentru că nu poate să refuze (fie îi place textul, regizorul, fie colegii), dar și pentru că îi e frică de momentul în care nu va mai avea ce să joace. „Nu sunt într-o societate care-mi permite să aleg unde joc”, spunea anul trecut în emisiunea Garantat 100%. Joacă mult și pentru că trebuie să-și plătească ratele la casă.

Are roluri mici, ușoare, dar și partituri grele, ample pentru care se consumă enorm. Dar asta nu-l împiedică să se ia peste picior spunând că dacă ar ieși acum pe stradă nu l-ar recunoaște foarte multă lume. Totuși, e un actor iubit de public, cu fani entuziaști, care îl urmăresc și îl felicită pentru spectacole, pe blog, pe Facebook (are o pagină cu aproape 37.000 de like-uri), în comentariile articolelor care se scriu despre el. E un actor care vinde biletele. „Marius a fost un actor cool când era foarte tânăr, acum are statut de vedetă”, spune criticul de teatru Oana Stoica. „E un actor foarte talentat, cu o tehnică bună, care își folosește inteligent corpul. E actorul despre care se poate spune că nu scade niciodată sub un anumit nivel valoric.” Regizorul Felix Alexa crede că „pe lângă talent, Marius are și mult fanatism, lucru pe care îl cer și de la mine. Pentru el teatrul e un mod de a exista.”


Un pocnet din palme rupe brusc și confuz tăcerea care s-a așternut peste sală în ultimul minut, trăgând după el alte zeci, sute de aplauze. Abia acum luminile se aprind și cei aproape 500 de spectatori se ridică în picioare. (Sfârșitul spectacolului lui Afrim nu are acel element care marchează clasic sfârșitul piesei, tragerea cortinei.) În aplauze, actorii intră pe scenă, începând cu secundarii. Manole intră ultimul, murdar de pământ pe păr, pe față, pe mâini și pe haine. Aplauzele se aud din ce în ce mai tare. Ritualul se repetă de trei ori și de trei ori Manole primește cele mai zgomotoase aplauze.

Ieși din sală, alergi pe scări în timp ce-ți tragi haina peste umeri și ieși din foaier în frigul care îți aduce aminte că ți-ai uitat căciula acasă. Cauți un taxi, te urci în el și pornești către B52, un club mai popular pentru petrecerile din weekend decât pentru teatru. Mai sunt vreo 20 de minute până la 22:00, când ar trebui să înceapă Noi 4, spectacol scris de Lia Bugnar, în care Manole joacă rolul soțului. Taxiul ar trebui să facă 15 minute până acolo, deci timp ar fi, iar de data asta ai rezervare. Oare Manole cum reușește să facă slalomul ăsta?

Ajungi, urci trepte, mai multe și mai abrupte, deschizi o ușă, urci alte trepte și ești în buza clubului unde, la o masă de bar, o tipă prinde brățări portocalii de mâna clienților-spectatori. Camera e lungă ca un vagon, întunecoasă și plină de fum de țigară. În capăt e scena, înaltă cam de-un metru jumătate și lungă cam de doi, pe care sunt așezate o masă și trei scaune. Te așezi pe un taburet din pluș, între două cupluri care povestesc despre ultima ieșire împreună și două fete care râd mult. E fix 22:00. La bar ți se spune că vor începe în 15 minute, nu sunt toate rezervările ocupate. Îți iei o bere și încerci să înțelegi ceva din amestecul de voci, râsete și ceva pop neinteligibil de pe fundal. Oare Manole e pe drum? Cum o fi să treci de la nebunul care se îngroapă în pământ la sfârșit de Năpastă, la rolul unui soț prins între iubirea a trei femei?

Noi 4, scrisă de Lia Bugnar este o comedie care vorbește despre relațiile de cuplu: soțul, o nevastă înșelată (jucată de Maria Obretin), o amantă (Ilinca Manolache) și mama, presupusă inițial ca o a doua amantă (Lia Bugnar) sunt patru personaje în căutarea iubirii, în toate formele ei și a identității pe care ți-o dă acest sentiment. Relaxarea și situațiile tragi-comice rup valuri de râsete. Inițial, în rolul soțului juca Dorina Chiriac, care a și regizat spectacolul. La inițiativa Liei, Manole a preluat rolul. „Marius s-a bucurat să mai avem un spectacol împreună”, spune Bugnar. „Și face un personaj foarte hazliu acolo, chiar dacă, da, e mult sub ce poate Marius să dea pe o scenă. Dar nu cred că e cazul să scoatem cu toții, tot timpul, sufletul din băiatul ăsta. Cred că mai are dreptul și la câte un rol unde să se simtă bine pur și simplu, fără să slăbească două kilograme în timp ce joacă.”

Până acum, Manole și Bugnar au colaborat la opt spectacole. Au început în 2006, cu Stă să plouă. A fost o întâmplare. Regizoarea avea nevoie de un actor care să joace rolul lui Paul, proprietarul apartamentului în care stăteau cele trei personaje feminine, cineva l-a propus pe Manole (care era deja de trei ani la TNB) și el a venit la repetiții. „Am simțit imediat că e genul de om pe care îmi place să-l am zilnic prin preajmă”, spune Bugnar. „Cam din momentul ăla eu am avut revelația că repetițiile pot fi ceva foarte distractiv și serios în același timp. De atunci am ținut-o tot așa. Cât despre rolul ăla care n-avea, din scriitură, pic de sare și piper, Marius a făcut o mică bijuterie din el.” Cu rolul lui Paul, Manole a obținut în 2009, la festCO, festival de comedie, premiul pentru cel mai bun personaj secundar. Manole și Bugnar au colaborat până acum la opt spectacole.

E 22:30. Lumina de pe scenă se stinge în sfârșit, în jur se aud trosnituri de scaune și fâșâieli. Primele replici ale Mariei Obretin (Maria e și numele personajului) atrag și primele izbucniri în râs. Piesa e amuzantă pentru că personajele supra-joacă, exagerează stări și replici, pentru că Maria plânge cu muci când povestește despre soțul ei, un bărbat chel, cu burtică, care are flatulații și a înșelat-o nu cu una, ci cu două femei. Maria smulge din public încuviințări și oftaturi și din când în când chiar sfaturi: „nu merită! Așa sunt toți. Mergi mai departe!” Prima amantă e chiar prietena ei cea mai bună, cea de-a doua e o cerșetoare. Victor, personajul lui Manole, apare în scenă la mai bine de jumătate de oră și răstoarnă situația: cerșetoarea e mama lui biologică. El îi povestește mamei (jucată de Lia Bugnar) cât de singur s-a simțit toată viața, ea îi spune cum a fost în primele lui luni de viață. Râsetele celor aproape 50 de spectatori sunt atât de puternice încât uneori nu se aud replicile personajelor.

„Și când m-am născut eu, de fapt, mamă?”, întreabă Manole, abținându-se să râdă.

„Pe 10 octombrie.”


Marius Manole s-a născut pe 10 octombrie 1978 la Iași. E Balanță, o zodie despre care spune că oscilează între echilibru și haos. Chiar dacă într-un interviu de acum doi ani, dat la Radio România Actualități, spunea că nu-și aduce aminte foarte multe lucruri din copilărie, ea e relevantă pentru cine e el acum. Partea cea mai vizibilă a apartenenței la zona Moldovei este accentul pe care îl păstrează și de care spune că nu are de gând să scape vreodată. Îi simți uneori inflexiunile, în replici, mai ales când se grăbește.

Singur la părinți, Manole a copilărit într-un apartament de două camere, într-o familie de muncitori. Mama lucra în trei schimburi ca țesătoare la o fabrică de covoare persane din oraș, tatăl era șeful mamei în același loc și un om care nu închidea ochii la greșeli, indiferent cine le-ar fi făcut. Nici nu ar fi avut de ce, mama era dată mereu ca exemplu de hărnicie în fabrică. Manole s-a simțit iubit, chiar dacă ai lui nu își exprimau iubirea, nici față de el, nici unul față de celălalt. Multă vreme, universul lui au fost familia, apartamentul și zona din spatele blocului. Ai lui erau oameni destul de retrași, nu aveau prieteni printre vecinii din bloc. Mesele de sărbători sau zilele de naștere ale rudelor erau printre puținele momente în care părinții ieșeau din universul apartamentului lor.

Școala nu i-a plăcut foarte mult. Făcea multe prostii, râdea, vorbea neîntrebat, îi plăcea să iasă în evidență. Nu avea stare, se plictisea repede și îi plăcea să exploreze, să se plimbe, să se descurce singur. Așa a făcut când a hotărât să-și viziteze bunica, a luat-o pe jos, prin Iași, fără să-și anunțe părinții. A ajuns cu bine după vreo două ore, dar bunica nu a fost încântată de ispravă și l-a trimis înapoi acasă. Părinții i-au înțeles nevoia de libertate și independență și i-au dat pace.

Prin clasa întâi voia să se facă fotograf, așa că tatăl i-a cumpărat un aparat de fotografiat. Era foarte mândru de noua lui jucărie, așa cum e și acum de orice gadget pe care-l butonează cu plăcere. Fără să le spună părinților, s-a dus la Palatul Pionierilor, să se înscrie la clubul de foto. Celelalte opțiuni din zona artistică erau actoria, gimnastica, dansurile populare și clubul de muzică. În ultimul moment s-a răzgândit și s-a înscris la cel de actorie.

Acolo a cunoscut-o și pe Florentina Țilea, acum actriță la TNB, cu care a fost coleg în liceu și facultate. Țilea voia să fie balerină, așa că s-a înscris la clubul de gimnastică, dar la scurt timp a renunțat și a ales clubul de actorie. Pe la sfârșitul clasei a II-a, cei doi au fost selectați de Lazăr Stan, director de programe la Radio România Iași, să prezinte emisiunea de dimineață, Planeta Copiilor. Au prezentat emisiunea 10 ani, până pe la începutul clasei a XII-a și s-au distrat pe rupte. „Veneam mereu la radio cu gândul de a fi serioși”, spune Țilea, „da’ ferească Dumnezeu să i se fi părut unuia dintre noi ceva comic, sau să tragem vreo bâlbă, sau Marius să aibă în text societatea comercială, ori pe unul să-l cheme Mazăre sau Șoarece, că nu ne mai puteam opri. Sub privirile disperate ale celor de după geamul cu butonul roșu”.

Manole avea 11 ani când a fost distribuit în filmul Un bulgăre de humă, alături de Adrian Pintea și Dorel Vișan. Juca rolul unui elev din clasa lui Ion Creangă. Avea și câteva replici. A auzit de casting la clubul de actorie, s-a dus și l-a luat. Voia să încerce totul și credea că i se cuvine totul. A fost una dintre puținele lui experiențe cinematografice (a jucat și un mic rol în filmul regizat de Silviu Purcărete, Undeva la Palilula), pentru că nu îi place filmul și nu crede că e un actor bun pentru sticlă.

Tot bătând pe la uși, Manole a ajuns și la Teatrul Național din Iași. S-a dus într-o zi la poartă și le-a spus paznicilor că vrea să fie actor. Avea vreo 16 ani. Norocul lui a fost că în acel moment trecea pe acolo și regizoarea Eliza Boieru, care l-a întrebat de ce vrea să facă teatru. I-a spus că vrea să facă ceva serios cu viața lui și că acel ceva e teatrul. L-a luat la ea în birou, l-a pus să-i recite o poezie (nu mai ține minte ce) și, câteva săptămâni mai târziu, Boieru l-a distribuit într-un musical, Nu sunt Turnul Eiffel. Făcea un rol de figurație, dar era un început, devenise colaborator al teatrului. A mai jucat în alte cinci-șase spectacole până la admiterea la facultate, iar cu banii câștigați își amintește că și-a luat o geantă și o geacă.

Școala cam scârțâia, într-a XII–a era să fie exmatriculat. Nu prea venea la ore, era mai mereu cu mintea în altă parte. Părinții nu credeau că o să ia Bacalaureatul, iar tatăl îl amenința cu un post de motostivuitor la o fabrică. Ca să îl ajute, Florentina Țilea îi dădea meditații la matematică, punctul lui slab. A luat Bacul, iar în 1997, a dat la Teatru la Iași pentru că i-a fost frică să dea la București, nu se simțea pregătit. În plus, era aproape de ai lui. Erau 10 locuri, cinci pentru fete și cinci pentru băieți și 200 de concurenți pe loc. A fost ultimul băiat intrat la clasa profesorilor Emil Coșeriu și Cornelia Gheorghe. Pasiunea pentru teatru i-a crescut și mai mult în facultate. „Mereu s-a consumat teribil pentru teatru. Înainte de examene voma de emoții, iar în timpul lor nu-ți prea doreai să fii partenera lui”, își amintește Țilea.

După facultate, Manole a încercat să se angajeze la Teatrul din Iași, dar nu aveau posturi libere. Așa că în 2001, s-a angajat la Teatrul Municipal din Focșani, de unde a plecat după nici un an și trei spectacole. A ajuns în același an la Brăila, la Teatrul Maria Filotti, după o noapte petrecută în gara din Reșița (îl angajaseră cei de la Teatrul Municipal, dar când a văzut cum arată gara nu a vrut să vadă mai multe).

„Maria Filotti” a însemnat pentru el un debut foarte bun. Avea 24 de ani și juca rolul lui Paulie, din Drept ca o linie, în regia lui Radu Apostol, un spectacol despre relația dintre o mamă și băiatul ei bolnav de SIDA, rol care l-a adus în atenția criticilor și a regizorilor din București. „Era exploziv. Şi Marius, şi spectacolul”, spune criticul Oana Stoica, care atunci l-a văzut prima dată. „Cred că rămâne unul dintre cele mai importante roluri ale lui, dacă nu cumva cel mai important. Nu o să îl uit cu mâinile lungite care îi atârnau dureros, stângaci, ca o pasăre rănită.”

Liliana Ghiță, actrița care a interpretat rolul mamei, și-l amintește pe Manole ca pe un actor „excesiv de sensibil și dedicat, poate un pic nesigur și veșnic nemulțumit de munca sa”. La 12 ani distanță, Manole și Ghiță repetă relația mamă-fiu în Hoți regizat de Radu Afrim. Pentru actrița din Brăila, Manole rămâne „fiul meu preferat”.

În 2002, Manole s-a îndrăgostit și asta l-a adus din Brăila în București. Dar pentru că nu avea job și era încă angajat la „Maria Filotti”, a dat admitere la secția Coregrafie, de la UNATC. Nu făcuse cine știe ce pregătire, dansa cum simțea și cu dansul ăsta a intrat primul pe listă. Mai importantă a fost însă propunerea coregrafului Sergiu Anghel, membru în comisia de admitere, care i-a oferit un loc în compania lui de dans. Manole a acceptat-o pe loc. Trăia cu puțini bani și dormea la cămin, pe un pat care inițial nu avea saltea, cu gândaci peste tot, în aceeași cameră cu acum actorul Radu Iacoban. Acum, la 12 ani distanță, Manole spune că dragostea pentru care a venit în București nu a meritat efortul.

Când a intrat în compania lui Sergiu Anghel, se imagina balerin și avea și calitățile fizice necesare, dar, pentru a doua oară, a ales actoria. În 2002, imediat după Drept ca o linie, Felix Alexa i-a propus să vină la audiții pentru rolul lui Puck, în Visul unei nopți de vară, care trebuia să aibă premiera în 2003 la TNB. Alexa îl văzuse în spectacolul de la Brăila, s-a dus chiar și la cabină să îl felicite, rămăsese impresionat de rolul făcut de Manole.

„La audiții, Marius avea o anumită candoare, disponibilitate, era mort de emoționat, îi tremura vocea de emoție”, spune Alexa despre perioada în care au început să lucreze împreună. „După două săptămâni de repetiție, Marius era atât de serios, atât de dăruit, de pasionat încât au început să vină actori la mine să îmi spună că e foarte bun.” După vizionarea spectacolului, Dinu Săraru, directorul de atunci al TNB, i-a dat dreptate lui Felix Alexa că a făcut bine că l-a adus de la Brăila și, în câteva zile, Manole era angajat.

Medeea Marinescu, actriță la TNB alături de care joacă acum în Fă-mi loc!, l-a văzut prima dată în spectacolul lui Alexa. „Se tot vorbea prin teatru de un tânăr care se mișca foarte bine, și e foarte talentat. E adevărat, părea ireal când se mișca pe scena Amfiteatrului, dar avea și o anume energie care îți capta atenția, nu te puteai dezlipi cu privirea de el.” Actrița s-a dus atunci la cabină și l-a felicitat. Tot în rolul lui Puck l-a văzut și criticul Cristina Modreanu: „avea o mobilitate și o capacitate de transformare extraordinare, chiar părea o ființă din altă dimensiune. M-am bucurat enorm să descopăr un actor cu o plasticitate corporală ieșită din comun, care îi sporea expresivitatea”.


E duminică după-amiaza, cu un sfert de oră înainte de 15:00. Te chinui la fiecare pas, te împleticești prin zăpada care îți trece binișor peste glezne. Ninge de două zile și e frig de ți se lipesc nările. Ieri a fost și viscol și tot ieri, de la 22:00, Marius Manole a jucat din nou în Noi 4, la Godot Café, una dintre puținele cafenele-teatru din București, după mai bătrânul Green Hours. Asta după ce vineri, în același loc, tot de la 22:00, a jucat în Două liniuțe, scrisă și regizată de Lia Bugnar.

Mai întâi alergi, sau cel puțin încerci, spre ArCuB, teatrul unde la 20:00 Manole joacă în Însemnările, ca să îți iei bilet. Paznicul, care te privește cu milă, îți spune să revii peste două ore, când se deschide casa. Te lupți din nou cu zăpada care curge parcă în ciudă; la trei fix ar trebui să înceapă la Godot Fă-mi loc! (regia Radu Beligan) și eticheta spune că trebuie să fii cu 15 minute înainte de începerea spectacolului. Ajungi, îți scuturi ghetele și după ce bruneta de la intrare te caută de două ori pe lista de rezervări, îți arată singurul scaun liber, lângă bar. În sala de unde se scurg acorduri de jazz sunt peste 50-60 de spectatori. La masa din față, un grup de patru recapitulează spectacolele de Lia Bugnar pe care le-au văzut. După îndelungi deliberări, timp în care una dintre ei scoate și un carnețel pe care îl cercetează câteva secunde, ajung la concluzia că au fost vreo șase în ultimul an. E trecut bine de 15:00. Deja te-ai obișnuit cu întârzierea din teatrele-cafenea.

Se bate gongul și se sting luminile. Câteva trosnituri, un huruit și apare Manole, îmbrăcat într-un sacou gri, cu bască gri și fular la gât, trăgând după el un geamantan imens. Îl urcă în vagonul de tren amplasat pe scenă și se întoarce grăbit după celelalte. Fă-mi loc! e o comedie bulevardieră, ușurică, cu replici amuzante, despre Manuel, un soț (eternul rol al lui Manole) care merge să sărbătorească Crăciunul la fratele lui după ce se ceartă cu soția, o femeie pe care nu o mai recunoaște și care îl înșală. În tren e deranjat de Camila, o tânără simpatico-enervantă, care vine după o relație ratată cu un bărbat însurat. Se râde mult în cele 90 de minute de spectacol. În fragilitatea lui, uneori cu accente bătrânești, rolul lui Manole e amuzant, iar Medeea, cu chipul ei de copilă ingenuă, puțin răutăcioasă, îl completează foarte bine. Spectacolul nu e și nici nu se vrea a fi mai mult decât ce se întâmplă pe scenă – o comedie de cafenea, de duminică la prânz.

Se încheie cu ritualul de trei ieșiri la aplauze. Odată cu ele, ieși și tu și pornești iar spre ArCuB, în căutarea de bilete. Ajungi în cele din urmă, cumperi biletul, o rezervare la care cineva a renunțat, și te gândești că cel mai bine, pentru următoarele două ore ar fi să te adăpostești undeva. Intri în primul bar care-ți iese în cale, ești numai tu și chelnerița și cauți cel mai apropiat loc de un calorifer. Pe la 19:30 îți strângi din nou hainele și ieși în strada acoperită de aceeași zăpadă care curge în ciudă. Te întrebi din nou, pentru a câta oară în ultimele zile?, oare Manole cum face să alerge de colo-colo, pe vremea asta? Cum face să iasă, în numai câteva ore, din soț și să intre în pielea unui nebun? Și, mai ales, de ce?

Nebunul lui Cehov, în viziunea lui Felix Alexa de la ArCuB construiește de unul singur o lume aparte, susținută doar de vioara lui Alexandru Bălănescu. Manole arde pe scenă, vorbește, țipă, trece de la calm la isterie, transpiră, sare, se agită, plânge. După 90 de minute, rămâi cu un gol în stomac. Monologul personajului e greu de înghițit și înțeles și asta se vede din tăcerea cu care ies din sală spectatorii.


Însemnările e unul dintre spectacolele în care Manole pare de acolo, așa cum îl prind toate rolurile de victimă, de traumatizat, de outsider fragil. Spectacolul de licență din 2001 a fost rolul lui Treplev din Pescărușul, de A. P. Cehov, un personaj pe care, la emisiunea Profesioniștii din 2011, moderată de Eugenia Vodă, îl definea ca un handicapat afectiv, care trăiește drama că nu poate iubi și că nu poate fi iubit. A urmat apoi cel din Drept ca o linie. Apoi a fost Șarik din Inimă de câine, în regia lui Yuri Kordonsky. Cu premiera în 2005, partitura a fost pentru Manole una dintre bornele importante din cariera lui, pentru că a jucat alături de Victor Rebengiuc, pentru că l-a avut ca regizor pe Kordonsky, și pentru că a fost nominalizat la UNITER în anul următor, pentru rol principal (Rebengiuc a câștigat premiul). Trupul firav, ochii negri, ușor triști s-au mulat perfect pe rol.

Chiar dacă încă îl prind rolurile de victimă, personal, Manole pare că s-a transformat în ultimii ani în om pragmatic. Firea lui impulsivă din tinerețe, căutătoare de experiențe noi și atenție, s-a mai estompat. Dar sensibilitatea i-a rămas, fără ea nu ar putea să joace așa cum o face. A spus multă vreme că nu știe cine e, că își cunoaște mai bine rolurile decât pe sine și că teatrul i-a scuzat existența. În adolescență, pentru că îi plăcea adrenalina, fura din magazine, nu lucruri mari, scumpe, ci prostioare. Pe când era la Brăila a încercat să se sinucidă pentru că nu primise un rol. Nu era unul important, dar a suferit foarte mult că nu a fost ales. Anii de București au adus cu ei excesele, țigările, alcoolul și nopțile nedormite. În ultima vreme apare însă tot mai des un Manole care știe ce are de făcut cu viața lui, cel puțin cea imediată: teatru.

Cariera lui numără aproximativ 40 de roluri, multe pentru un actor de 36 de ani. Scena e locul cel mai sigur de pe lume, pentru un om ca el, căruia nu-i place să interacționeze foarte mult cu alți oameni, care merge pe stradă cu căștile pe urechi, încercând să fie cât se poate de invizibil. Nici prieteni nu are foarte mulți, pentru că nu-i plac prieteniile în care trebuie să facă ce nu are chef și îi place să aibă spațiul și timpul lui personal.

Spunea în interviul Eugeniei Vodă că în tinerețe îi plăcea să rămână peste noapte în teatru. Era casa lui acolo și e și acum, iar în culise îi place cel mai mult. „De multe ori mi-aș dori ca spectatorul să vadă spectacolul din culise. E mult mai interesant decât cel de pe scenă. Pentru că acolo îi vezi pe actori cât sunt de emoționați, cât sunt de slabi, cât sunt de mici, cât sunt de cu frica lui Dumnezeu, sau neputincioși. Acolo sunt ei cu adevărat.”

Nu se mai revoltă ca în tinerețe. Și în niciun caz așa cum a făcut-o în 2007, la Sibiu, când juca în România poveștilor albastre, spectacol care i s-a părut foarte prost. Și-a făcut curaj cu câteva beri, a ieșit pe scenă și a denunțat spectacolul. Astăzi poate ar cere mai mulți bani sau ar refuza rolul. Acum vreo patru ani a denunțat salariile mici din teatre, trăia cu puțini bani, abia îi ajungeau pentru rata la bancă, dar vorbea de fapt despre situația multor actori, mai ales a celor din teatrele din provincie. Tabloidele au reținut doar că Marius Manole trăiește cu 10 lei pe zi. Astăzi nu ar mai ieși public, pentru că știe că nu doar actorii trăiesc cu salarii mici, ci și mulți dintre oamenii pe care îi vede în public, la teatru, sau taximetriștii care îl duc dintr-un loc în altul, iar el nu poate rezolva problema asta.

Astăzi joacă atât de mult încât nici nu mai are timp să protesteze. În niciun caz când are trei-patru, uneori cinci spectacole pe zi. Joacă atât de mult încât uneori își pune sănătatea în pericol. În octombrie, anul trecut, în cadrul Festivalului Național de Teatru, Manole a leșinat în timp ce juca Crimă și pedeapsă, la Bulandra. Piesa a trebuit oprită, iar el a ajuns la spital. Fusese într-o vrie de reprezentații, uneori și două pe seară. A doua zi a jucat Revizorul la TNB. Trebuia, era angajatul Teatrului Național și nu a vrut să încurce programul spectacolelor doar pentru că are și alte colaborări. Nu l-a speriat nici diagnosticul de hepatită B, boală a ficatului, destul de greu de vindecat (de care suferă și tatăl lui), pe care a descoperit-o acum vreo șapte ani. E într-o stare latentă, așa că nu-l îngrijorează foarte tare. Se aștepta la ceva mai grav, de cancer îi era cel mai frică pentru că nu ar mai fi putut să joace. Într-o vreme făcea chiar împotriva bolii, fuma și bea destul de mult. Și nu pentru că ar fi trecut printr-o fază autodistructivă, ci pentru că viitorul pentru Manole e cel mult mâine. Nu are timp de mai mult. Nu are timp de altceva.


Dacă vrei să îl urmărești pe Manole în spectacole, trebuie să ai o agendă la fel de organizată ca a lui. Să te abonezi la newsletterele teatrelor, să îți iei bilete și să-ți faci rezervări din timp, să introduci în ecuație faptul că va trebui să alergi de la un teatru la altul, prin ploaie, zăpadă și trafic. Dacă vrei să-l prinzi pe Manole la o discuție, trebuie să ai răbdare.

Îl prinzi, la câteva zile după perioada de foc din ianuarie, între Marea iubire a lui Sebastian, o repetiție și alte două spectacole.

Așezat pe o canapea, într-un hol al TNB-ului, îți spune că ce îl ține în picioare sunt pasiunea pentru teatru, angajamentele față de public, regizor, colegi, credința în Dumnezeu, pe care a început să o dezvolte în ultimii doi-trei ani, când au început să se înmulțească spectacolele și, uneori, vitaminele. Răspunde scurt și din sfert în sfert de oră se întreabă de ce nu-l cheamă nimeni la repetiții.

După o oră pe repede-înainte, Manole sare ca ars când aude că mai sunt 45 de minute până la gongul următoarei piese şi nimeni nu l-a chemat încă. Pleacă și tot ce poți spune despre Manole e ce știai deja înainte de a-l întâlni. Că e un om care și-a găsit scopul în viață și care nu vrea să facă altceva. Că tot ce poate să îți ofere Manole e pe scenă. 

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.


Acest articol apare și în:

DoR #15

Primăvară, 2014

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *