Cum și‐a construit Melania Medeleanu lumea ideală

Melania Medeleanu și-a dorit de mică să ajungă la televizor. Apoi a renunțat la televiziune pentru a porni un afterschool.

– Doamna! Doamna!

N‐a fost niciodată atâta gălăgie în sufrageria Melaniei Medeleanu ca în acea joi de 3 februarie. Vocile celor zece copii se împleteau piţigăiate, răsfăţate şi dornice de atenţie, spărgându‐se apoi de pereţi în val după val de sunete dezordonate.

– Clătite!
– Să ne jucăm cu pisicile!
– Să ne uităm la televizor!
– Doamna!
– Eu!
– Să citim!
– Nu! Azi ne relaxăm!

Aşezată turceşte pe covorul maroniu cu buline albe, gri şi portocalii, Melania notează propunerile într‐o agendă, încercând să impună ritm unei zile care a început, ca mai fiecare întâlnire cu puii ei, într‐un vacarm de doleanţe. S‐a pregătit cât a putut pentru vizita lor – a cumpărat ingrediente, m‐a rugat să‐i aduc o versiune subtitrată din filmul Pay It Forward (Dă mai departe) şi a respirat adânc. Şi‐a prins părul scurt cu agrafe şi la spate în coadă, ca o profesoară severă dar trădată de un zâmbet înăbuşitor şi de cei mai albaştri ochi care au existat vreodată.

Puii sunt zece dintre copiii din programul de afterschool social pe care l‐a pornit în Clinceni, comuna în care locuieşte de trei ani. Unii vin din familii foarte sărăce, dar majoritatea sunt din familii simple; copii care n‐au primit niciodată nimic de‐a gata. E vacanţă şi sunt acasă la „doamna Meli” ca răsplată pentru un concurs: timp de două săptămâni au fost notaţi zilnic cu buline în funcţie de cum se descurcau la scris, citit şi comportament. Premiul pentru cei mai harnici şi cuminţi trei copii era o zi de făcut clătite cu „doamna”. În ziua în care s‐au anunţat rezultatele, nici n‐au putut să se uite la calendarul cu buline. Câteva fetiţe s‐au pitit sub masa din clasă şi au început să plângă – pierduseră la o bulină, poate pentru că lipsiseră o zi. Nu era corect să nu vină şi ele. Doar ea era sufletul lor şi ei erau puii. Melania n‐a avut niciodată intenţia să îi divizeze, aşa că i‐a strâns pe toţi şi le‐a spus că bulinele sunt un semn de progres: clasa a IV‐a citeşte mai bine, scrie mai corect şi se poartă mai frumos – merită să vină toţi, iar cei mai buni trei vor fi bucătari şefi.

Se ridică în picioare şi anunţă programul: clătite, pizza, dans, Monopoly şi film. Se aude încă un rând de chiote, semn că pisicilor casei, Tedi şi Chiţa, le‐ar fi bine dacă ar rămâne ascunse. Înainte să mute zarva în bucătărie, Melania le propune să stabilească regulile zilei:

– Să fim ascultători!

Melania încuviinţează.

– Să nu facem murdar!
– Şi dacă facem?, întreabă ea.
– Să curăţăm!
– Să nu furăm!

Melania dă din cap, amuzată. Îmi spusese cu câteva zile înainte că atunci când s‐a mutat pe strada care încă n‐are nume, s‐a gândit că hoţii sunt o posibilitate. Doar că nu prea ar avea ce să‐i fure – poate doar plasma, pe care curg acum, ignorate, imagini din Cairo. Ar fi mult mai rău să‐i calce florile şi să‐i deranjeze astfel ordinea paradisului pe care şi l‐a creat aici, departe de lume, ca un melc care şi‐a găsit livada şi nu mai vrea s‐o părăsească.

– Să nu urlăm!
– Să nu ne certăm!
– Doamna!, o strigă una dintre fetiţe. Dacă aş fura ceva, continuă ea fâstâcită, aş fura toate pozele cu dumneavoastră.

Pe corpurile de bibliotecă din spatele ei sunt, într‐adevăr, câteva fotografii cu ea – în vacanţă în Franţa cu iubitul ei, Dan Suciu de la The Money Channel, şi câteva mai formale, cu Melania cea de la televizor, de pe vremea când prezenta ştirile.

Cei 50 de copii de clasele I‐IV înscrişi la afterschool sunt principalul motiv pentru care a plecat de la Realitatea TV în octombrie. (Pe YouTube găsiţi despărţirea oficială din ultimul ei jurnal, în care Melania plânge în direct, după ce colegii o surprind cu un „la revedere” emoţionant şi cu aplauze.) A plecat pentru că puii aveau nevoie de ea şi pentru că ea avea nevoie de ei. Televiziunea n‐o mai motiva ca în trecut, ştirile erau înlocuite tot mai des de trăncăneli cu aducători de rating ca Vadim Tudor, iar odată ce a pornit afterschoolul şi a început şi un master în logopedie pediatrică, cele două lumi au devenit prea discrepante.

Şi‐a dat timp de şomat până la sfârşitul primului semestru, dar apoi va fi musai să se gândească la viitor – ca să plătească cei 20 de ani de rate la casă, spune că va trebui probabil să se întoarcă la TV. Dar nu încă – ar fi păcat acum. E o decizie conştientă, îmi spune. Nu raţională, dar conştientă.

Copiii o adoră – sunt ca planetele în jurul soarelui, se agaţă de picioarele ei, o strâng în braţe, o pupă – şi azi îi promit că o să fie cuminţi. Ba mai şi scriu regulile pe post‐ituri şi le lipesc pe marginea bibliotecii, chiar în dreptul raftului cu ediţii în 27 de limbi a cărţii preferate a Melaniei, Micul prinţ, o poveste‐manifest împotriva blazării adulţilor. În bucătărie se împart în trei echipe – pe tejgheaua dintre frigider şi chiuvetă, echipa care face clătite. În dreapta chiuvetei, chiar sub geamul prin care Melania îşi soarbe din priviri grădina, cei care fac biscuiți. La masă, cu mâinile în făină, echipa care face pizza.

Melania trece de la unii la alţii împărţind ingrediente, sfaturi, ustensile şi mustrări, care încep mai toate cu „Guys!”. Pizza nu ştie să facă, iar cu clătitele se chinuie; dar nu ea trebuie să gătească. E responsabilitatea copiilor. Asta încearcă să‐i înveţe şi la afterschool – să ia decizii şi să accepte consecinţele. Aşa se face că în făina pentru aluatul de pizza cad ou după ou după ou, şapte în total. La clătite, lucrurile merg unse. În 20 de minute sunt deja vreo şase, iar Maria, şefa operaţiunii, îi întinde doamnei o clătită umplută cu un gem acrişor de prune. Melania muşcă din colţurile crocante, închide ochii şi mârâie încântată. Fetele ţipă de bucurie şi aplaudă.

În următoarele două ore, până iese pizza din cuptor, cei trei băieţi şi şapte fete fac cât alții într‐o zi. Se joacă Monopoly şi se plictisesc după două runde. Se joacă Jenga şi trec mai departe după două prăbuşiri. Ies în curte s‐o fugărească pe Tasha, câinele lup al vecinilor care e mereu în curtea Melaniei. Viviana se supără şi se face ghem pe canapea, iar doamna o ia în braţe, aşa cum mama fetiţei nu poate face pentru că e departe, în Spania.

Unii îl smotocesc pe motanul Tedi, care şi‐a făcut curaj să se arate. Mută pe un canal de muzică şi dau tare ca să poată dansa. Încearcă să pornească banda de alergat, folosită mai degrabă ca spaţiu de depozit. Laura arată către un costumaş de copil atârnat de scările care duc la etaj şi o întreabă pe Melania dacă are copii. Melania îi spune că nu, dar că o să aibă într‐o zi. Băieţii aruncă cu o minge de fotbal american. Se trântesc pe canapea. Se bat cu perne. „Guys!”, le strigă doamna din când în când. Fetele spală vasele şi aranjează biscuiții şi clătitele pentru desert. Pe la trei, se strâng în bucătărie pentru pizza. Verdictul e instantaneu:

– Doamna, e oribilă!
– Nu e bună de nimic!
– Nici gunoiul n‐o iubeşte!
– Mie îmi vine să vomit.

Melania îi hrăneşte cu mâncarea de cartofi pe care o făcuse, de siguranţă, cu o zi înainte. Mai târziu, îi strânge din nou în jurul ei în sufragerie pentru un mic exerciţiu – îi roagă să ia, pe rând, nişte pietre dintr‐o grămadă şi să le ciocnească pe ritmul unei melodii, apoi să le pună înapoi, tot pe rând, în linişte. Pentru două minute nu se aude decât muzica şi pocnetul pietrelor, ca nişte guguloaie răzleţe de ploaie ciocănind un acoperiş de tablă. La final, le explică lecţiile: să respectăm rândul celuilalt, să nu ne grăbim, să intrăm în ritm, să participăm cu toţii, ca o echipă.

Apoi se uită la Dă mai departe, un film în care un băieţel cu o mamă alcoolică încearcă să îi înveţe pe adulţi să fie mai buni. Melania citeşte subtitrările pe mai multe voci, insuficient ca să‐i păstreze pe toţi atenţi până la final. Dar e linişte, e deja aproape cinci şi ziua de clătite se apropie de final. Ei se vor întoarce la părinţi şi vor spune încă o poveste grozavă despre cât le e de bine la afterschool.

La cafeaua de dimineaţă, Melania se va lăuda pe Facebook cu cele 26 de clătite făcute de puii ei şi va cere celor 5.000
de prieteni să voteze proiectul afterschoolului pe Ţara lui Andrei. (Site‐ul e proiectul de CSR al Petrom şi oferă lunar 5.000 de euro pentru cea mai votată iniţiativă comunitară.)

E esenţial să facă proiectul sustenabil. Copiii o bucurăzi de zi. Când i‐a luat de la şcoală ca să‐i aducă acasă au îmbrăţişat‐o ciorchine şi au întrebat‐o dacă atunci când va avea copii o să‐i iubească mai mult decât pe ei. O clipă a fost tentată să le spună adevărul – că, deşi încearcă de mult, n‐a reuşit încă să rămână însărcinată. Că, deşi e perfect sănătoasă, e într‐un procent de trei la sută de inexplicabili. Le‐a spus doar că pe ei îi iubeşte cel mai mult. Iar după ziua de vuiet, când în casa cu draperii şi perne portocalii s‐a aşternut liniştea, Melania s‐a gândit la cât de bine le‐a fost împreună şi că în astfel de zile se măsoară fericirea.


Fericirea Melaniei nu s‐a construit după un plan. Ba din contră. Planul ei de viaţă a fost să ajungă la televizor. Asta voia de când era mică şi se uita la Sanda Ţăranu. A încheiat anii de joacă cu cheia de gât pe maidanele din Berceni, cu copiii şi fratele ei mai mare, la 15 ani, când s‐a angajat la radio, după ce a câştigat un concurs de literatură. Apoi, a fost invitată la o emisiune TV şi au păstrat‐o în echipă. La 16 ani prezenta propria emisiune, un program de divertisment pentru liceeni. De atunci au trecut 17 ani, dintre care 8 la Realitatea.

Până la urmă, totul i se trage de la casă, „cel mai bun acasă ever”. A cumpărat terenul în perioada de vânzoleală imobiliară de acum câţiva ani, odată cu o prietenă care urma să locuiască vizavi. Apoi a divorţat de Dan Teodorescu, solistul trupei Taxi, şi s‐a trezit chiriaşă într‐o garsonieră. Crescută în oraş, nici prin gând nu‐i trecea să se mute la ţară. A decis să construiască o casă pe terenul din Clinceni, pe care s‐o vândă ca să‐şi ia o garsonieră. Doar că afurisitul de arhitect n‐a vrut s‐o proiecteze de capul lui, aşa că Melania s‐a pomenit conturând casa visurilor ei. Acum trei ani, când a văzut structura ridicată, şi‐a dat seama că era locul în care va trăi cât o vrea viaţa.

Nou mutată în Clinceni, a vrut la un moment dat să doneze nişte jucării şi hăinuţe pe care le strânsese în portbagaj – ca în fiecare an – de la colegii de la Realitatea. A fost îndrumată către şcoală, unde a cunoscut‐o pe Maria, o fetiţă de clasa I care locuia împreună cu sora ei, Ana, la centrul de plasament din Domneşti. S‐a dus acolo, i‐a cunoscut pe cei 17 copii abandonaţi aflați atunci în grija centrului şi a decis să facă ceva pentru ei. Le lua din când în când pe Maria şi Ana acasă sau la film, dar mai erau 15 copii, aşa că i‐a scos pe toţi la un spectacol sau la o petrecere la ea în grădină. Şi‐a dorit să le găsească un loc în care fiecare să beneficieze de mai multă atenţie individuală, iar când a aflat că se organizau cursuri de formare pentru asistente maternale, a lipit afişe prin comună, căutând doritoare. A cunoscut‐o pe Rodica Niţu, atunci singura asistentă maternală din comună, şi s‐au plăcut la nebunie. (Melania a făcut Crăciunul trecut cu familia Niţu.)

A strâns şapte femei pentru cursuri şi, când s‐au blocat posturile în sistemul bugetar, a convins o fundaţie să le plătească salariile ca să îngrijească de copii. Însă, cum scotea Melania unul din centru, veneau alți doi. A acceptat că n‐are cum să‐i salveze pe toţi, dar s‐a înscris la un master ca să poată face logopedie cu cei cu deficienţe de vorbire.

Şi‐a reorientat energia spre cei 200 de copii de clasele I‐IV din Clinceni. A mers la şedinţe cu părinţii, a împărţit chestionare şi a aflat că aceştia îşi doreau un loc în care cei mici să fie supravegheaţi până se întorc ei de la muncă. Notorietatea pe care Melania o avea de la televizor a ajutat‐o. Se împrietenise şi cu fundaţia CMU Regina Maria, aşa că a decis să înfiinţeze un afterschool sub patronajul lor.

Avea în minte 15 copii; s‐au înscris 50. A început pe 4 octombrie 2010 cu două clase, fiecare cu o învăţătoare supraveghetor, iar în ianuarie a adăugat o a treia. (În februarie erau deja 50 de copii, de la a I‐a la a IV‐a.) Planul ei iniţial, când a plecat de la Realitatea, era să pună totul pe roate până pe 15 noiembrie şi apoi să ajute de pe margine.

– Şi ce s‐a întâmplat?, o întreb într‐una dintre discuţiile noastre.

Suntem într‐o cafenea din mallul AFI Palace, unul din punctele cardinale ale universului pe care‐l străbate zilnic: acasă – afterschool – facultate – acasă. Melania e îmbrăcată ca o şcolăriţă, într‐o cămaşă galbenă şi o rochiţă albastră, perfect asortată cu cerceii şi cu albastrul ca niciodată al ochilor.

– S‐a întâmplat că… S‐a întâmplat un exces de zel din partea mea. Mi s‐a părut că eu pot mai mult.

Pentru că erau mulţi copii, a început să dea învăţătoarelor o mână de ajutor cu temele. Dă din umeri copilăreşte şi zâmbeşte sfios:

– Ajutându‐i la teme, ne‐am legat unii de alţii. După ce‐am început cu teme, cu jocuri, cu concursuri, cu poveşti, gata, s‐a închis. Mă rog, s‐a deschis.

E mândră de relaţia cu copiii şi de dovezile lor de afecţiune. Îmi arată felicitările pe care cei de‐a I‐a i le‐au făcut pentru 8 martie, deşi e abia 11 februarie – sunt scrise cu o caligrafie nesigură, cu ordinea de răsfoire neintenţionat de la coadă la cap. „Sunteţi cea mai bună doană pe care am întâlnit vreodată”, scrie pe una dintre ele.

Povestea Melaniei şi a puilor s‐a mai spus – şi la TV, şi prin ziare, şi prin reviste. Dar avea mereu un aer de „cauza socială pentru care vedeta preferată face voluntariat”. Cu Melania nu e aşa. Pe lângă statul cu ei şi făcutul de teme, e administrator – chiar dacă rolul ei nu e parafat în niciun act. Ea s‐a dus la şcoală şi la primărie – conduse de oameni din partide opozante – să obţină spaţiu, ea a strâns mobilă şi rechizite, ea a obţinut de la Regina Maria şi Salvaţi Copiii salariile învăţătoarelor. Şi tot ea e responsabilă să găsească bani să ţină proiectul în viaţă.

Într‐o lume ideală, ar mai avea nevoie de bani pentru masa de prânz, costurile utilităţilor (acum plătite de primărie) şi plata voluntarilor – ea e ultima pe listă, după cei care vin să predea desen, pictură, muzică şi engleză. Poate 3.000 de euro pe lună ar ajunge, dar cu o sponsorizare de 5.000 crede că ar putea asigura prânzul până la sfârşitul anului şcolar. (Fiind un program social, contribuţia părinţilor e opţională. Cam jumătate din familii plătesc totuşi 100 de lei pe lună pentru cele patru ore pe care copiii le petrec zilnic la afterschool.)

A doua zi le spune toate astea şi celor trei femei cu experienţă în ONG‐uri şi finanţări care s‐au oferit s‐o ajute. Melania e iar şcolăriţă, doar că de data asta galbenul e înlocuit cu portocaliu, culoarea binelui absolut. Interlocutoarele, dintre care una expertă în fonduri europene, o privesc cu drag, dar parcă nu le vine să creadă. Văd în Melania o combinaţie de fragilitate şi inocenţă, un soi de zână care a deviat de la traseul ei cu norişori să le arate şi altora cum e să visezi lucruri mari. Le‐a impresionat hotărârea ei, dar le‐a mirat cât de puţine ştie despre birocraţie, linii de finanţare sau şpăgile care se dau uneori. În plus, când vrei bani europeni, nu ceri 5.000 de euro – chiar dacă ţie poate nu‐ţi trebuie mai mult. Ceri de la 50.000 în sus şi atunci trebuie să fii pregătită să poţi plăti tu până vin banii cu care să rambursezi.

„Lumea pare făcută să mă demoralizeze”, şopteşte Melania, ca pentru ea.

La plecare, e îngândurată. Nu e uşoară ciocnirea cu realitatea birocratică a lumii făcătorilor de bine. Îmi spune că se gândeşte să renunţe şi la Facebook: degeaba are atâţia prieteni dacă voturile pe Ţara lui Andrei se strâng aşa încet. Îi e greu s‐o spună, dar poate copiii ei sunt prea normali ca să fie ajutaţi. Nu sunt deloc bogaţi, dar nici suficient de vulnerabili ca să fie un grup ţintă în liniile de finanţare.

Devotamentul ei e dificil de înţeles pentru prietenii sau părinţii ei, dar pentru pui e gata oricând să întindă mâna. Spune că n‐a cerşit niciodată cât a cerşit pentru ei şi va continua s‐o facă. Poate ar trebui să facă chiar mai mult, pentru că, indiferent cât oferă, primeşte de 50 de ori înapoi. Atâta dragoste e copleşitoare. „Niciodată n‐am iubit un bărbat cum îi iubesc pe copiii ăştia.” Se opreşte şi apoi râde, brusc conştientă de ce mi‐a zis: „Bine, pe asta poţi să n‐o scrii.” Pentru ei a refuzat recent nişte oferte de joburi, printre care una care i‐ar fi plătit în şase luni ratele pe 20 de ani. „Cum să dai fericirea asta? Cum s‐o dai? E cea mai cool ofertă.”


La mijloc de martie o însoţesc la un discurs despre vise şi mentori şi maturizare, pe care trebuie să‐l ţină la o seară a GOmentorship în faţa a peste 60 de tineri. I‐a fost greu să spună „da”. E prima dată când vorbeşte în public despre ceva ce nu are legătură cu televiziunea şi e îngrozită. La ştiri, să fie şi sute de mii de oameni şi n‐are nicio problemă – acolo reacţiile vin târziu. Nici galele pe care le prezintă ocazional n‐o sperie – acolo nu e despre ea. Acum, publicul va fi la câţiva metri distanţă.

Radioul maşinii e, ca întotdeauna, setat pe Magic FM şi piesa care se aude e Cele două cuvinte de la Taxi. Mă asigură zâmbind că nu e autobiografică. Are febră, probabil o reacţie somatică la emoţii. A plecat din Clinceni cu bigudiurile în păr şi papucii de casă în picioare. Pantofii cu toc, arma ei de femeie, sunt pe preşul din faţa mea.

În ianuarie, am fost împreună la o conferinţă ţinută de regizorul Andrei Şerban. S‐a dus pentru că oficialii Teatrului Naţional îi propuseseră să fie şi ea printre invitaţii viitori. Când a văzut ce presupune – vorbit de aproape către vreo 100 de oameni –, a decis că n‐are încă o poveste de spus. De mai multe ori am auzit‐o spunând că ignoranţa e mai bine s‐o păstrezi pentru tine, nu s‐o împărtăşeşti cu toată lumea.

Scăpată de perspectiva conferinţei la teatru, m‐a dus la un eveniment caritabil într‐un club de lângă Sala Polivalentă. Era o strângere de fonduri pentru Andreea, o tânără dansatoare care avusese un accident grav de maşină, în urma căruia prietenul ei murise, iar ea era încă în spital. Colegii ei de la dansuri organizaseră un „Dansez pentru tine” anonim şi autentic, iar pe Melania o invitaseră printr‐un mesaj pe Facebook. A donat nişte bani şi apoi, timp de vreo oră, s‐a uitat captivată la dansul din buric, la street dance, la vals. Văzând perechea care valsează, a început să plângă. Nu învăţase niciodată să facă asta, la fel cum nu învăţase multe altele, prinsă în modul carierist. Şi‐a promis atunci că o să danseze. Şi o să facă multe altele cu zilele de azi pe care le câştigase. „Mă întreb oare – câte azi poţi să faci ce‐ţi place?”, mi‐a spus atunci. „O să mă duc să dansez – într‐o azi.”

Evenimentul GOmentorship este o azi în care Melania, de dragul copiilor, îşi înfruntă o spaimă. Recent, a obţinut pentru afterschool o sponsorizare de la Fundaţia Dinu Patriciu, suficient cât să acopere costurile mesei de prânz până la sfârşitul anului şcolar. Prima zi cu masă de prânz a fost 1 martie şi, de atunci, Melania a schimbat deja firma de catering, căutând preţuri mai mici şi porţii mai mari. (Pentru că sponsorizările şi contractele înseamnă mai multe hârtii de făcut pentru fundaţia CMU Regina Maria, s‐a apucat să scrie chitanţe şi e mereu pe mail cu contabilii şi avocaţii, cerând semnături şi plăţi
şi viteză.)

Cu Ţara lui Andrei n‐a mers la fel de bine – proiectul a strâns 800 de voturi şi a ieşit pe locul 4. Câştigătorul a avut însă suspicios de multe voturi, iar Melania a postat o scrisoare publică, cerând organizatorilor să descalifice locul I, să acorde premiul următorului clasat şi să modifice regulamentul. „Am presupus întotdeauna că Ţara lui Andrei este ţara pe care ne‐o dorim, iar conducătorii ei, spre deosebire de alţi conducători, nu vor închide ochii la fraudă”, le‐a scris Melania. „Şi sunt convinsă că nu mă vor dezamăgi – nu aici, în ţara inocenţei şi a faptelor bune!”

N‐a primit niciun răspuns, dar în mai s‐a modificat regulamentul.

Parchează maşina aproape de Facultatea de Litere, îşi desprinde bigudiurile, îşi încalţă tocurile şi porneşte spre sala de lectură. Rochia de‐un bleu care‐i concurează ochii e suficient de provocatoare încât să decidă, în ultimul moment, să nu urce pe scena improvizată. Ridicată doar de tocurile pe care ar fi preferat să nu le poarte, se lipeşte de prima bancă şi minte frumos când le spune că nu urcă pe podium pentru că n‐are o curea de care să‐şi prindă transmițătorul de la lavalieră.

Timp de 15 minute, spune povestea plecării din televiziune şi a afterschoolului. E emoţionată, dar amuzantă şi sinceră. Din public o priveşte şi Cami, fiica asistentei maternale din sat. Cami lucrează cu Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi la un Centru de Tranzit din Timişoara şi, în câteva ore, va pleca într‐o misiune în Africa.

Lecţiile pe care Melania voia să le împărtăşească publicului erau simple: nimic nu e greu, totul se poate construi, iar fericirea se poate învăţa. „Am avut senzaţia că am să le schimb viaţa acestor copii”, le spune studenţilor. „Dar a fost taman pe dos. Ei mi‐au schimbat viaţa mie.”

La final, o aplaudă prelung. Se întoarce în sală şi se aşază în bancă lângă Cami, care îi ia mâna într‐a ei şi o ţine strâns câteva minute. A doua zi, Melania îmi scrie: „Cami mi‐a zis că e mândră de mine. Şi atunci am luat‐o în braţe şi aş fi vrut să nu‐i mai dau drumul. Sora mea frumoasă e mândră de mine”.


Când s‐a mutat în casa din Clinceni, grădina era o tarla proaspăt curăţată de bălării. Melania nu avusese niciodată plante sau o grădină – cel mult îl ajutase pe bunicul ei din Tecuci la prăşit – dar, după ce a adus pământ de la pădure şi a început să planteze seminţe, curtea a început să prindă viaţă. Astăzi are

în jurul casei o mini‐grădină botanică, pe care o inspectează zilnic, adesea în halat şi cu cafeaua de dimineaţă în mână, dând chiar şi trei‐patru ture, de frică să nu fi ratat ceva. Mi‐a făcut şi mie turul de câteva ori, de fiecare dată pornind din faţa casei: magnolii, iasomie, bujori, crizanteme, dalii, lalele, narcise, zambile, lăcrămioare, toporaşi, brânduşe.

Într‐o joi de la mijlocul lui aprilie, îmi arată şi sera, plină cu răsaduri de roşii – cherry şi lunguieţe –, ardei – kapia, graşi şi iuţi –, busuioc, ţelină, coriandru, lavandă. Apoi mărul, părul, cireşul, vişinul, zarzărul, nectarinul. Apoi, în spatele curţii, straturile de ceapă, rucola, usturoi, castraveţi, oregano, căpşune, zmeură. Turul se încheie la gardul din stânga casei, împânzit de tufe de trandafiri – albi, roşii şi unul galben, pe care l‐a luat din grădina bunicului ei anul trecut, după ce l‐au înmormântat.

Melania l‐a iubit mult şi regretă că n‐a apucat să‐l întrebe despre grădinărit. El a învăţat‐o să meargă şi el îi spunea poveşti când era mică. Acum, o parte din el e cu ea în grădină, unde îşi petrece ore întregi, anotimpuri chiar, citind în leagăn, sau chiar dormind. E atât de bine încât nu prea îi vine să plece.

Dar e deja trecut de prânz şi trebuie să ajungă la afterschool. De dimineaţă a fost la centrul din Domneşti pentru una dintre cele două şedinţe săptămânale de logopedie cu Nana. La master, aproape fiecare curs din semestrul II are o componentă practică, aşa că face terapie prin desen cu un copil de la afterschool, consiliere cu părinţii acestuia aflaţi în divorţ şi logopedie cu Nana.

Nana are dislalie polimorfă, ceea ce înseamnă că poate spune doar consoane uşoare – L, M, T, N, P – şi vocale. De când au început exerciţiile, îl spune pe B oriunde ar fi în cuvânt. Acum lucrează la D. Progresul e lent şi e nevoie de multă răbdare ca să repari defectele de vorbire ale unor copii care ar prefera să coloreze sau să se joace decât să repete DA‐DE‐DI‐DO‐DU, ABAB‐IBAB‐OBAB minute întregi. Aşa că Melania, care nu se ştia o fiinţă răbdătoare, merge cu poezii şi jocuri. De exemplu, îi spune Nanei povestea ursuleţului Bobo, iar Nana repetă fiecare acţiune a lui, de la înviorarea de dimineaţă, la căscat, la lins pe buze după miere, la sforăit, la bâzâit ca albinele. Apoi se joacă, dar spun cuvinte în acest timp. Apoi iar fac exerciţii. Nana e de cele mai multe ori în braţele Melaniei, care o mângâie pe spate şi pe creştet.

Pleacă de la centru de fiecare dată cu o combinaţie de durere de cap şi bucurie că a mai auzit un sunet; astăzi, de exemplu, e prima oară când l‐a auzit pe D intersilabic – ladă şi lebădă, în loc de lată şi lepătă.

E îmbrăcată în pantaloni şi bluză albastre, iar în picioare are o pereche de tenişi bleu ciel, cu şireturi groase, de‐un portocaliu perfect. La afterschool, curtea din faţa clădirii e blocată de o autospecială venită să desfunde canalizarea. Asta înseamnă că picii de‐a I‐a nu se pot spăla pe mâini de petele de acuarelă de la ora de desen, aşa că masa de prânz trebuie să întârzie.

Clădirea e lângă şcoală, care e lângă primărie. A fost construită pentru o grădiniţă cu program prelungit, dar a rămas neocupată din lipsă de fonduri. La etaj sunt cele trei clase. Cea în care stau copiii de a I‐a şi a II‐a e cea mai mare, cu o zonă pentru bănci şi una cu canapele. În mijloc e un covor multicolor, cu buburuze, albine şi fluturi, pe care Melania joacă uneori şah cu ei. A jucat competitiv în copilărie. Primele lecţii le‐a luat de la învăţătorul ei, tovarăşul Bălaşa, care i‐a fost mentor, dentist şi bibliotecar şi cu care vorbeşte şi astăzi. Visează să‐l aducă la afterschool, poate o va ajuta să facă pentru aceşti copii ce a făcut şi pentru ea.

Dorinţa Melaniei e simplă, ca povestea micului prinţ. Vrea ca puii să rămână frumoşi, autentici, să descopere plăcerea cititului, să scrie corect, să se joace împreună, să se ajute şi să înveţe – chiar dacă nu‐şi vor da seama de asta decât mai târziu – să ia decizii singuri.

La afterschool se fac bastonaşe, se răspunde la întrebări despre cei şapte feciori ai Vrâncioaiei, se fac teme la ştiinţele naturii şi înmulţiri la mate. Se fac şi fapte bune – odată au pus cu toţii bani din economiile lor pentru ochelarii Iulianei. Se joacă teatru – grupa de a IV‐a a şi câştigat un concurs pe şcoală –, se pictează şi, uneori, se descoperă secrete de oameni mari. La începutul anului, tot cei de‐a IV‐a au întrebat‐o cum se fac copiii şi a trebuit să le explice. Apoi, i‐a sfătuit pe băieții de a II‐a să învețe să vorbească frumos, ca‐n poezii, dacă vor să cucerească fete. Aşa că, în momentul în care a George a prins‐o pe Yasmine la telefon, i‐a strigat pe nerăsuflate: „Eşti ca un soare!”.

După ce se rezolvă problema canalizării, fiecare clasă, ghidată de învăţătoarea supraveghetoare, coboară în sala de mese, unde îi serveşte o voluntară din comună care a venit în fiecare zi de concediu să ajute. Melania speră că părinţii, măcar cei care nu lucrează, vor veni şi ei să ajute la servit sau la curățat. Cu copiii e mai simplu decât cu părinţii. Acolo e rezistenţa mai mare. Dacă ar fi să plătească programul, i‐ar costa 800 de lei pe lună. Aşa îi costă 100 şi nu plătesc toţi. Uneori, Melania se întreabă dacă a procedat bine încercând să ofere totul cât mai ieftin sau chiar gratuit. Poate ar fi trebuit să‐i implice mai mult, să le explice că şcoala şi programul de afterschool nu pot să fie toată educaţia unui copil. Unii înţeleg, alţii mai puţin.

După prânz, unul dintre băieţii de la a I‐a rămâne în urmă. Mănâncă încet şi e trist. Melania se aşază lângă el şi‐l întreabă cum e acasă. Micuţul spune că mama n‐a venit de trei zile, pentru că a trebuit să meargă la spital.

Viaţa de zi cu zi de la afterschool e dulce‐acrişoară, aparent banală, dar importantă, iar Melania încearcă să participe zilnic. Mai chiuleşte când are vreo întâlnire, umblă după sponsori sau rezolvă contracte.

Iar la începutul lui mai se va întoarce la TV.

N‐a fost o decizie uşoară. Le‐a zis tuturor celor care au curtat‐o că puii sunt prioritari, iar jobul ideal trebuie să‐i lase timp şi energie pentru ei. Realitatea TV i‐a oferit până la urmă un job în week‐end: o emisiune săptămânală de reportaje şi investigaţii, sâmbăta de la 21:30. În timpul săptămânii va vedea materialele, va participa la o şedinţă, dar greul – textele şi discuţiile în direct – le poate rezolva sâmbăta, pe timpul ei.

Se întoarce cu o strângere de inimă – nu din cauza emisiunii, ci pentru că nu ştie cum va integra acest nou stimul în viaţa ei. („M‐am sălbăticit.”) Dar rezervele financiare sunt pe sfârşite şi, chiar dacă îi va fi greu să părăsească grădina, trebuie s‐o facă. Doar a fost un an bun până acum. Cel mai bun.

Iar dacă ies şi freziile, va fi perfect.


21 mai, ziua în care a fost anunţat sfârşitul lumii, e ziua în care Melania revine pe sticlă. A trecut o lună şi jumătate de când a zis „da”, dar emisiunea s‐a tot amânat – ba din cauza scandalurilor din trust, ba a Paştelui, ba a decorului. Programul se numeşte Megastory şi îmbină trei segmente – Reporterii Realităţii, Investigatorii şi Bucureşti Strict Secret.

E ora cinci după‐amiază şi furtuna nărăvaşă care a culcat la pământ iarba vecinului şi a umplut şanţurile din comună s‐a oprit în sfârşit. Melania e în biroul de la etaj, cu Chiţa şi Tedi tolănite pe lângă ea, apăsând refresh în draci pe laptop. Mai aşteaptă nişte texte de la producători şi ar vrea să treacă prin ele înainte să plece spre Realitatea. E pregătită – „absolutely”, mi‐a scris într‐un mesaj –, chiar dacă cu doar cinci zile înainte spusese „îmi e frică de mor”. Şi‐a permis să fugă o săptămână în Egipt la mijlocul lui mai, tocmai ca să nu se mai gândească la cum va fi.

Al doilea semestru de master e aproape gata. Pe primul l‐a terminat cu 10, dar acum e dezamăgită de examenul de logopedie, materia preferată, unde nu crede că a scris de notă maximă. Dar o să se ducă la mărire dacă va fi cazul. Anul şcolar al puilor se apropie de sfârşit, dar se vor vedea sigur peste vară la nişte ateliere. Din toamnă se va mai umple clădirea, aşa că afterschoolul se va muta la mansardă. Multe dintre sponsorizările obţinute se vor termina şi va trebui să înceapă din nou. Dar e încrezătoare. Copiilor le place. Până şi directoarea şcolii şi‐a trimis fetiţa. Iar o învăţătoare de la o altă şcoală din sat a întrebat‐o dacă nu vrea să deschidă o clasă şi acolo.

Puilor nu le‐a spus că se întoarce la televizor. Dacă or s‐o vadă, bine. Dacă nu, e mai important oricum ce fac împreună la şcoală.

Pe la şase hotărăşte că nu mai are sens să aştepte materialele. Se îmbracă cu o pereche de blugi şi un maieu roz croşetat, care îi expune spatele ars de soarele african, ia foile pe care a scris introducerile şi întrebările pentru reporteri şi coboară să‐şi facă ghiozdanul. Dan e pe canapea şi se bucură de sâmbătă, uitându‐se la o etapă din Turul Italiei la ciclism, iar mai târziu se va duce să vadă un meci de rugby. (Melania speră să‐l convingă să facă nişte antrenamente cu copiii peste vară.) Ea îşi pune lucrurile în ghiozdan, adaugă o trusă cu cosmetice şi apoi îşi încalţă tenişii cu şireturi portocalii. E gata.

Bătrânul Renault, primit acum o sută şi ceva de mii de kilometri ca maşină de serviciu, porneşte greu. Pe preşul din faţa mea sunt pantofii cu toc. Îmi spune să scot un CD din colecţia pe care a adus‐o cu ea. Nici nu apuc să frunzăresc şi mă întreabă dacă vreau s‐o aud cântând. Sigur, îi spun şi mă îndeamnă să scot dintr‐un plic mototolit un CD albastru pe care scrie Asta sunt eu, titlul singurei piese de pe el, înregistrată acum mulţi ani, pe când era căsătorită cu Teodorescu. (A lui e chitara din fundal.) „Asta sunt eu”, începe Melania, cu vocea antrenată în copilărie la şcoala de canto, de care s‐a lăsat spunându‐şi că n‐are cum să devină o voce importantă. Linia melodică e simplă, iar în versuri, Melania e luna, scoicile în care se aude marea, o floare, singura care te poate iubi aşa. Dar, mai ales, cântă ea, e albastră.

Pe‐atunci era albastră. Acum, soarele alungă ce a mai rămas din norii de după‐amiază şi se întinde peste marginea Bucureştiului. Melania şi‐a pus nişte ochelari de soare a la John Lennon şi mă roagă să pun CD‐ul cu U2, pe care scrie: The greatest depression ever deserves a little bit of U2. L‐a ascultat de atâtea ori, încât sare. A doua piesă e Beautiful Day şi încă de la primele acorduri mă întreabă dacă poate să dea tare. Vocea lui Bono şi chitara lui Edge umplu maşina, iar Melania dă din cap şi din piciorul drept, ghidând hotărâtă Renaultul pe centură, pod după pod, aproape singura pe şosea în această după‐amiază portocalie.

O vor întâmpina cu zâmbete în redacţie, îi vor spune c‐o iubesc, că se bucură s‐o revadă – un operator chiar o să‐i sărute mâna şi o să‐i spună că i‐a fost dor de ea. O doamnă o să‐i facă o cafea – cu zahăr, ca întotdeauna – şi, deşi ani de zile a fost cea mai bună cafea din lume, acum nu mai e. E doar o cafea. Se va aşeza la calculator şi va scrie şi rescrie capetele şi cozile de materiale. Va sta 20 de minute la machiaj, unde‐şi va contura ochii tulburători cu câteva dungi fine de negru şi îi vor aranja părut tuns recent. Va îmbrăca o rochie roz şi va sta din nou, după opt luni de zile, în faţa unei camere. Cu 20 de secunde înainte să intre în direct va sta în picioare cu mâinile împreunate şi‐şi va fâţâi agitată privirea. Va trece peste materialele cu crime şi corupţie cu doar vreo două bâlbe, iar pe la 11 noaptea va rămâne aproape singură în studio – vor pleca publicul, reporterii şi cam toţi de la producţie –, ca să aştepte finalul unui material pentru a le ura telespectatorilor să rămână ancoraţi în realitate, aşa cum făcea mereu la finalul ştirilor.

Apoi va ieşi uşurată şi va găsi în telefon o serie de mesaje – majoritatea spunându‐i că e frumoasă. Va glumi, adăugând că i‐ar fi plăcut să audă şi că e deşteaptă. Apoi se va schimba înapoi în blugi şi în tenişi, va coborî la maşină şi va da volumul jos de tot. Va conduce prin noapte pe străzile goale şi se va întoarce acasă, la casa visurilor ei, la grădina pe care o inspectează zilnic, la planurile pentru pui şi temele pentru şcoală, la liniştea atât de profundă încât poate să audă paşii pisicilor pe parchet, la portocaliul pernelor şi perdelelor din sufragerie, un portocaliu care o învăluie cu totul.


Melania are grijă

Actualizare din DoR #18 (iarnă 2014-2015)

În 2011, Melania Medeleanu renunțase la televiziune pentru a porni un afterschool. De la povestea din DoR #6 (Vară 2011), Melania s‐a reîntors la pupitrul știrilor (de luni până joi, la Prima TV), dar nu mai sunt singurul lucru care o definesc; asta și datorită puilor pe care îi are în grijă.

Nu-mi vine să cred că au trecut patru ani de când am pornit Afterschool Clinceni – un proiect social pentru micuții din zonă, ai căror părinți sunt fie toată ziua pe drumuri, fie la muncă în străinătate, fie nu sunt deloc. Am început cu 15, azi sunt 64, aleargă și chiuie și râd, iar când mă văd, mă iau în brațe și-mi spun că le e dor de mine. Adevărul e că ne vedem tot mai rar de când am plecat spre noi provocări, dar afterschoolul e pe picioarele lui, fiecare om din echipă știe ce are de făcut.

Le datorez incredibil de mult; mi-au schimbat radical viața. Pentru ei am învățat logopedie și dacă țin acum cursuri de dicție e pentru că nevoia lor de a vorbi clar mi-a deschis ochii și interesul. Pentru ei am scris și am ținut discursuri menite să-i facă pe oameni să ni se alăture și să investească în acest proiect. Dacă acum țin cursuri de public speaking e pentru că m-au învățat să fiu convingătoare și credibilă în fața publicului.

Mi-au dăruit atât de mult încât am devenit dependentă de voluntariat. Dacă recent mi-am pus tot sufletul și energia în MagiCAMP, o tabără pentru copii bolnavi de cancer, e pentru că puii de la afterschool mi-au arătat cât de ușor e să faci un copil fericit.

Singura care a avut de suferit e grădina de acasă. Pedeapsa pe care o primesc sunt ghimpii cu care mă întâmpină trandafirii când încerc să le spun că-mi este dor de ei.

Azi, spre deosebire de 2011, nu mai cred că pot să mut munții. Dar am descoperit că, de fapt, munții sunt bine unde sunt, nu trebuie mutați – ci urcați cu răbdare și cu ochii deschiși. La fiecare pas poți găsi un peisaj spectaculos. Sau poate vezi un gunoi, un pet, un plastic, pe care dacă ai curajul să-l bagi în rucsac și să îl duci unde îi e locul, lași în urmă frumusețea unei flori strivite, care se va deschide din nou.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #6

Familie
Vară, 2011

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *