Mergi unde-ți zice inima

Credeam că nimic nu poate fi mai greu decât o operație pe cord deschis, la 27 de ani. Apoi a urmat recuperarea și mi-am dat seama că nu doar inima avea probleme.

UNU.

Eram la Spitalul de Urgență Floreasca, întinsă pe o masă, înconjurată de ecrane și neoane. În aceeași zi, fata mea împlinea un an. Purtam o pijama albă cu dungi subțiri negre, cu trei numere mai mari, împrumutată de la o colegă de salon, încercam din răsputeri să nu fac pe mine de frică și aveam un tub lung, cu o cameră în vârf, care-mi înainta prin vene.

Medicul anestezist mă amenința, deși încerca să pară că glumește, că dacă nu mă relaxez, o să-mi bage teaca și furtunul prin picior și o să doară mult mai rău. Nu putea înainta cu tubul spre inimă pentru că venele se contractaseră din cauza fricii.

Nici ei nu știau ce căutau.

Era a cincea investigație în ultimele două săptămâni și auzul unui nou diagnostic, care se găsea cu greu până și pe Google, m-a ținut într-un vertij continuu. Totul a început așa: eram la masă, pictam, și am simțit o durere bruscă de cap, de parcă mă lovise cineva cu o lopată în moalele capului. Furnicături. O găleată răsturnată din creier peste umeri, piept, brațe. Căldură. Ecran negru în fața ochilor – vreun minut. Tot restul zilei mi-a fost greu să procesez chiar și cele mai simple propoziții; să reacționez, să vorbesc. Era o perioadă în care băgam câte cinci nurofenuri pe zi, doar ca să funcționez, dar amorțeala și întunericul veneau ca ceva nou. Eram convinsă că sfârșitul e aproape și că are forma unei tumori maligne care îmi pune stăpânire pe creier, dar mă înșelam. Ceva nu mai rula bine acolo, dar nu era capul, ci părea să fie inima, și nimeni nu știa de ce.

Întinsă pe masa de spital, mi-a curs o lacrimă direct în ureche. Calmează-te, îmi ziceam. Lasă dracului frica – ți-a fost frică toată viața, lasă oamenii ăia să vadă ce e stricat! Mi se înfundaseră timpanele, ca în secundele dinaintea cutremurului, când timpul se condensează și te strâng pereții, dar nu știi ce se întâmplă.

Și-atunci am văzut-o.

Așa arată inima mea într-o înregistrare video a procedurii de coronarografie. Mi-a fost frică să revăd imaginile astea în ultimii ani. Am făcut-o în timp ce scriam acest text.

Dacă asta ar fi fost ultima zi din viața mea, aveam de ce să mă bucur: îmi vedeam inima cum bate mai tare ca niciodată. Vie și translucidă, alb pe negru, ca un fum care se duce; și, totuși, atât de încăpățânată să-mi arate că, atunci când se stinge lumina, nu rămâne decât să ne uităm la noi.

Știam și eu cât de cât cum arată o inimă de om, dar inima asta era altfel. Nu mai era un cadru din documentare, nici o definiție de manual; nu era în niciun caz un desen din linii tremurânde pe o felicitare, și nici nu semăna cu pumnul ăla de plastic din manechinele din laboratorul de biologie cu care ne băteam în pauze.

Era o pâclă care se umfla și se dezumfla susținut, la unison cu gândurile mele. Dacă o atingeam, degetul îmi intra prin ea ca printr-o spumă. Din ea porneau zeci de fire, fiecare cu drumul lui. Păreau prea fragile ca să ducă toate alegerile pe care i le puneam în cârcă zi de zi. Inima mea arăta ca o foiță, o pojghiță de gheață, o aripă de libelulă pusă sub microscop. Medicul și asistenta se uitau la ea cu ochii mijiți: părea că văd pentru prima oară așa ceva. Nu-și puteau explica felul în care se leagă anumite vene, am concluzionat după ce i-am ascultat schimbând întrebări vreo 15 minute.

Ceea ce inițial fusese diagnosticat ca „anevrismul sinusului Valsalva” era de fapt un tunel aorto-atrial de patru centimetri pe care alți oameni nu-l au. Tunelul ăsta – care semăna cu un pufulete – întorcea sângele dintr-o zonă cu presiune foarte mare într-una cu presiune redusă. Rezultatul? Putea face poc oricând sau risca să distrugă inima în timp, pe neobservate, fără alte simptome. M-am gândit la fotbaliștii ăia de 20 și ceva de ani care se prăbușesc pe teren și mor, spre surprinderea tuturor.

Mi-am atârnat ochii de tavan. Nu-mi păsa că primeam al patrulea diagnostic într-o săptămână – iată, o problemă de inimă pe care nimeni n-o înțelege. M-am întors în salon într-un scaun cu rotile. Bandajată, în timp ce-mi reveneam din anestezie, am fost anunțată că directoarea spitalului mă aștepta în biroul ei. Voiam să aud: nu aveți nevoie de operație. Ne cerem scuze că suntem praf v-am distrus ziua de naștere a fetei dumneavoastră…

Nu țin minte cum am ajuns în biroul ei, ci doar că mă simțeam ca un copil într-o librărie de la Hogwarts, cu pereți nesfârșiti, dicționare și mulți ficuși. Acolo, m-a întâmpinat o femeie minunată care-mi dădea vești proaste. Trebuia să mă operez. Dar nu la ei: avea să fie o intervenție complexă, care necesita aparatură cu care spitalul nu era dotat. Trebuie făcută, îmi zicea, și cât mai repede cu putință.

Mi s-a cerut acordul ca să devin studiu de caz și să devin o lecție pentru studenții de la cardiologie.

Auzeam pentru prima oară cuvântul pacemaker. Nu înțelegeam ce înseamnă, dar îmi plăcea că-mi spunea păpușă și mă simțeam mândră că o doamnă așa școlită și elegantă ca ea mă plăcea. Înțelegeam și că inima mea veche trebuie să fie peticită într-una nouă, una care să bată mai bine ca niciodată. Mai mult, mă gândeam că poate asta era șansa mea: să cred cu adevărat în ceea ce simt. Sau: să scap de cine am fost, o copilă de 27 de ani care spera, uneori, că va fi destul de norocoasă încât să moară în somn sau călcată de-o mașină pe trecerea de pietoni.

Acasă, deși ziua fiicei mele nu trecuse de tot, nu am putut face nimic; trebuia să stau culcată. Vestea operației ne înfundase creierul și aruncase un val de smoală peste ferestrele casei. Eram străvezie, soțul meu era negru. Mara era singura pentru care veștile proaste nu se inventaseră încă, strălucea. Mă întrebam, totuși: oare-și va aminti vreodată că a avut o mamă, oare-și va aminti cum arăt, cum mirosim împreună?


Timpul a curs încet, apoi cu totul deodată.

După a nu-știu-câta părere de la medici din România, SUA, Viena, după o lună de investigații, consultații, mi-am ales medicul, spitalul și ziua: pe 15 iunie 2017 urma să fiu operată pe cord deschis.

În cele trei săptămâni dinainte de intervenție, m-am pregătit meticulos pentru internare. Am băut mai mult alcool ca niciodată și m-am apucat să pufăi țigări pe ascuns, ca-n liceu. Am înghițit frica de moarte și paranoia – ca sticla pisată –, gândurile că voi deveni o legumă, că nu-mi voi vedea copilul crescând, până n-a mai rămas nimic de zis. Așa a început desprinderea: cu fiecare zi, mă îndepărtam tot mai tare de mine. Nu mă mai gândeam la carieră, nu mă mai gândeam la dragoste, nu mă mai gândeam la viitor, nu mă mai gândeam la ce înseamnă să fii o mamă bună. Singurul mod de a înghiți haosul ăsta era să-mi repet încontinuu: voi merge și voi face asta.

Am fost într-o excursie la Budapesta cu soțul meu, unde ne-am bucurat de o ultimă rundă de libertate. Pe Mara o lăsasem la ai mei, după ce petrecuserăm toate orele din ultimul an lipite una de alta piele pe piele, la propriu și la figurat. Întoarsă acasă, m-am apucat de al doilea bagaj. Mi-am cumpărat niște pijamale pe care-am dat 400 lei – cum n-a avut neam de neamul meu, zicea mama; merit, mă gândeam, dacă tot sunt ultimele pe care le port și, oricum, mereu visasem să stau în casă numai în mătase, fără să-mi pese că mă pătez de ulei și cafea. Am mai pus, într-un săculeț de catifea, o pisică de trei centimetri din porțelan luată dintr-un magazin de vechituri din Kyoto, pentru că spunea povestea unui loc care mă făcuse cândva fericită. Iar asta, îmi închipuiam, sigur purta noroc.

Între 2012 și 2017, ascultasem 10.193 de melodii. Dintre ele, alesesem un playlist de spital: Cocteau Twins, The Beatles, David Bowie, Füxa, Jonsi & Alex, The Beach Boys, John Lee Hooker. Înainte să mă ia în sala de operație, aveam să ascult, pe repeat, The Last Beat of My heart (live), de la Siouxsie and the Banshees.


La spital am mers cu mașina noastră, un Golf 5 albastru – soțul meu a condus. Afară era, ca-n visele teribile, vară. M-am uitat tot drumul pe geam – la oameni, la pomi, la cer. Totul era atât de strălucitor că-mi lua ochii. Nu știam dacă o să mă mai uit vreodată la ele și-mi părea că abia acum începeam să le văd.

Gata cu pamperșii, diversificarea și episoadele din Breaking Bad sudate în buclă până la patru dimineața, cu pompa de muls mufată la sân. Eram gata să mă retrag în glorie: cearcănele aranjate cu fond de ten și pudră, părul spălat și pieptănat, rochia cerneală, pieptul la vedere.

Îndată ce am parcat pe o străduță perpendiculară cu intrarea în spital – mi-a dat un inel – pe care aveam să-l dau jos înainte de operație. Era un fel de promisiune, trebuia să însemne pentru totdeauna, deși eram deja căsătoriți.

Ne-am sărutat și l-am pus pe deget. Am coborât din mașină, am plătit operația și am luat-o fără să ne spunem nimic spre salon, unde am găsit lenjeria pătată într-un colț. Am cerut să fie schimbată, eram agitată. Într-un final, m-am așezat pe pat și m-am uitat pe geam: sub geamul meu stătea Arena Națională, scăldată în lumină, făcând verdeața din jur să pară electrică.

Mi-i imaginam pe toți, dincolo de geamurile mele. Pe el plimbându-se pe străduțele din jurul spitalului, ascultând în buclă Death, de White Lies. Prietenii – care veneau să mă vadă înainte de operație și se mirau că sunt așa plină de viață. Pe Mara – fiind fericită. Pe ai mei – luptându-se cu întrebarea: de ce să te operezi dacă ai trăit așa până acum? Și-apoi pe mine, plusând: stricasem ceva sau așa fusese dintotdeauna? Ce căram după mine? Și de când, de câți ani?


În noaptea dinaintea operației, n-am găsit răspunsurile, lucru care m-a făcut să nu dorm deloc: deși nu puteam distinge forme, țineam ochii larg deschiși în beznă.
Mi-am amintit că eram în generală când hoții ne-au spart, pentru prima dată, apartamentul. Am venit de la școală, iar butucul mi-a căzut în mână. Pisica dispăruse, pereții erau sparți, totul era dat cu fundu-n sus, vandalizat. Cel mai tare am suferit pentru două lucruri: caseta cu muzică românească de petrecere Cocktail 90, pe care ai mei o ascultau când aveam musafiri și toată lumea era fericită, și un set de bijuterii din argint cu motive florale și patină de la prietena mea din Iași, Mioara – o doamnă pe care-am cunoscut-o la Eforie Sud, pe vremea în care chiar mergeam în vacanțe cu părinții. Îmi plăcea de Mioara pentru că zâmbea mereu. Și ea prinsese drag de mine și-mi oferise acest set care fusese al mamei ei. Nu am apucat să-l port nici măcar o dată. Cocktail 90 a început să cânte în capul meu, și m-am oprit pe un vers: nu-s prințesă și nici zână, dar am o inimă bună. O inimă bună care duce multe.

Uite și colajul din Cool Girl pe care i l-am făcut lui Mihai, băiatul de care m-am îndrăgostit prima oară. A fugit mâncând pământul. Sau zilele în care tata îmi verifica tema la mate, cu ușa închisă, ore ce mi-au înșurubat frica de lift sau de camere în care pot rămâne prinsă pe viață. Verile în care am crescut la țară: cu dansuri pe manele, sărit gardul la răsărit, furat pepeni, mâncat colarezi și porumbi fripți în șanț. Cum le-au luat dementorii pe toate când am auzit că bunicii mei și mătușa au murit prin intoxicație cu monoxid de carbon… Ce-o fi zis inima mea atunci? Îmi repetam: au adormit unii lângă alții, pe pat, uitându-se la televizor.

Vedeam geaca mea de 15 milioane de la The North Face, pe care-am pătat-o cu grăsime fix la două zile după ce-am luat-o, deși trebuia să arate lumii că nu mai sunt săracă. Gândul că fix familiile perfecte sunt cele mai fucked up. Zilele de vară caniculare, când venele din nas îmi pocneau și, astfel, când îmi era lumea mai dragă începeam să simt ud pe buză, apoi să văd picături de sânge pe tricou, în timp ce totul prindea ecou și gust metalic. Vestea că trebuie să port corset de plastic dur, pe sub haine, tocmai în adolescență. Durerea riglei de lemn peste palme, urechile, răsucite și fierbinți, usturând. Febra unei relații pentru care mi-aș fi dat viața și se stingea sub privirea mea.

Fuga de frică, frica de mine.

Și inima părea că duce.

DOI.

Dimineața am aflat că voi avea o colegă de cameră. Am strâmbat din nas, și-am zis să profit de ultimele momente de liniște ca să-mi aud fetița. Era în parc cu ai mei. Îi simțeam devastați, deși se prefăceau că totul e normal. Fata lor tânără, frumoasă și deșteaptă părea că se duce la vale. În urmă cu un an, erau fericiți cu mine: nășteam o fetiță, deși mi se zicea din tinerețe că va fi aproape imposibil să am copii. Acum se luptau cu imaginea perfecțiunii care începea să fileze.

De vreo lună, maică-mea încerca să pară veselă. Uneori, nu înțelegeam cum poate rămâne optimistă; alteori, energia ei bună mă făcea să trec mai ușor peste tot, curgeam printre probleme ca râul de munte. În ziua aia, i-a pasat telefonul lui taică-miu în mijlocul propoziției: probabil nu știa cum să închidă – cu un pa, un te iubesc, un ne vedem sau un o să fie bine. Tata a concluzionat: fii tare, ne vedem diseară după operație.

Apoi am vorbit cu anestezistul o oră întreagă, am trimis mesaje, am ascultat muzică la căști și am atins totemurile de la marginea patului; în sfârșit, am dat jos inelul, am plănuit șprițuri.

Ultima imagine înainte să intru au fost cele două fotolii de la capul patului pe care stăteau soțul meu și sor-mea. Ei voiam să-i spun că mereu am vrut să fiu ca ea. Dar nu i-am zis-o. Lui voiam să-i spun că-l iubesc și că singura bucurie a vieții mele a fost cafeaua pe care mi-a adus-o ieri din cafeneaua spitalului, ultimele minute de normalitate. Dar nu i-am zis-o.

Ar fi însemnat să accept că am sentimente, într-un moment în care sentimentele deveneau o slăbiciune. Felul lor de a lăsa realitatea să curgă în salon m-a ajutat să rămân în picioare, în acel metru și jumătate dintre pat și targă. Eu n-am nicio teamă că nu ieși de-acolo, fată, mi-a zis sor-mea în loc de „pa”.

A venit un asistent care m-a dat cu betadină din cap până-n picioare. Încă un calmant, apoi m-au întins pe targă, cu fața în sus. Aveam pe mine doar un halat și, sincer, doar asta simțeam că mai am în momentul ăla. Nu știam dacă mai ies, iar asta chiar nu făcea vreo diferență.

Dacă e să fiu și mai sinceră, nu mi-era bine de peste un an și ceva. Sarcina fusese cea mai frumoasă perioadă a vieții mele. Nașterea la fel, ca un vis frumos. După, nu știu ce s-a întâmplat în capul meu. Încercasem atât de mult să fiu o mamă perfectă, încât orice plâns sau chițăit se auzeau ca o sirenă de ambulanță în creierii nopții, un memento că nu-mi iese, nu mă descurc, că sunt un fel de piază rea pentru propriul copil. Oricând plângea, deschideam în primul rând aplicația sau cărțile de parenting, intuiția mea era pa.

În comunitatea de mămici, toate erau perfecte, vorbind despre câte nuanțe de numărul unu și numărul doi vedeau în pamperși. Nimeni nu vorbea de răni, de chinul și presiunea de a alăpta, nimeni nu pomenea de sângele care-ți curge din sfârcuri, deși iubești atât de mult copilul care-ți face asta. Nimeni nu vorbea despre baby blues și depresia postnatală, ca lucruri normale care mâncau din tine.

Da, și copila mea mirosea a flori și mi-aș fi dat viața pentru ea, dar nu mai mergeam la Trafalgar duminică dimineața ca să beau Guinness și să mă uit la tenis. Nu-mi mai lua 15 minute să ies pe ușă, ci trei ore, cu alte două zile de programat în avans. Creierii mei erau varză și mă simțeam tot mai singură. Și, ce era cel mai rău, nu găseam articolul perfect care să-mi rezolve problemele.

Trecuse deja prea mult timp de când nu mai țineam la mine, de când nu mai știam cine sunt; așa cum îmi place mie, nu cum mi-au zis alții că trebuie să fiu. Înainte să închid ochii, am rămas cu imaginea neoanelor care se înșirau în drum spre sala de operație. În sfârșit, nimeni nu mai avea nimic de zis.

TREI.

Operația a durat în jur de nouă ore. Rezecție tunel aorto-atrial. Mi-au tăiat sternul cu flexul, mi-au oprit inima, au drenat-o. Au peticit-o și au tăiat tunelul crescut în plus. Mi-au legat sternul la loc cu sârme. Mi-au străpuns stomacul cu două tăieturi prin care-au băgat tuburile de dren. În gât aveam o gaură și alt tub, în mâini – branule și fire.

Am visat că în fața mea se formează o coadă lungă, nesfârșită, într-un cadru alb, fără podea și cer. Erau bunicii, părinții, prietenii. Îi îmbrățișam pe fiecare, pe rând, le mulțumeam și-mi luam la revedere. Când m-am trezit prima oară, eram la ATI și mă simțeam ca într-un lava lamp. Totul se mula și se transforma sub privirea mea. Aici, toată lumea visa pe calmante și nu mai simțeai nimic serios în afară de sete. O sete care seamănă mai mult cu moartea decât cu lipsa unui pahar de apă. Deși nu mă puteam mișca, mormăiam în buclă aceeași întrebare: Nu-i așa ca e o lumină superbă aici?

Trei ani mai târziu, soțul meu, singurul care m-a vizitat la terapie intensivă, mi-a spus că totul era în capul meu, eram intubată, foarte departe de a putea vorbi.

Când mi-am revenit din anestezie, am pus prima întrebare reală, cu voce tare: mi-au pus aia? Închisesem ochii știind că, dacă valva aortică nu putea fi reparată, voi avea nevoie de o proteză mecanică. Genul ăsta de intervenție venea cu tratament anticoagulant pe viață și ar fi făcut aproape imposibilă o nouă sarcină. M-am bucurat: toate posibilele complicații discutate înainte de operație nu au apărut.

După trei zile la ATI, m-au dus înapoi în salon. Țuți, colega mea de 74 de ani, sforăia. Conturul ei în lumina lunii aducea cu spatele unei pisici care-și alăpta puii. Geamul era deschis. Afară pornise alarma unei mașini, iar vântul de vară umfla ritmic perdeaua. Aparatele noastre bipăiau în sincron. Am încercat să mă mut de pe omoplatul drept pe cel stâng, fără succes.

Nu știu de ce, dar mi-am amintit de-o găleată cu apă scoasă din fântână, apoi scăpată, izbindu-se de pereții puțului, dând cumpăna peste cap. Tuburile de dren intraseră adânc, nu știu ce atingeau, dar știam că dacă le înfigeau direct în creier ar fi durut mai puțin. Comparam toată durerea asta cu nașterea naturală fără anestezie și mi se părea o glumă – habar n-aveam că o astfel de durere există cu adevărat. Am apăsat pe butonul de urgență de la capul patului. Voiam un Xanax, ceva care să amorțească tot. Lacrimile îmi alunecau pe față, fără să simt că plâng. Mă gândeam mereu la Mara. Chiar atunci făcea primii pași în sufrageria alor mei, iar eu nu eram acolo.

Nu o să mint, au fost și vremuri bune în cele opt zile cât am fost internată. Concertul Kings of Leon pe care l-am auzit live de pe Arena Națională, stând ca păpușoii la aparate, în pat. Serile în care râdeam cu lacrimi în timp ce ne uitam la Paprika TV. Atât eu, cât și Țuți, începeam o viață nouă – mereu un motiv de bucurie, chiar și într-un salon de spital.

Rutina, tabieturile, poveștile noastre de viață se împleteau. Plimbările de dimineață și seară, mereu făcute împreună. Tot dichisul dinaintea acestor plimbări pe hol. Țuți își prindea părul cu ace și, după ce se mai întremase, se ruja discret. Eu îmi puneam fața la loc, mă pieptănam, aranjam corsetul și, uneori, mă dădeam cu fond de ten peste cearcăne. Făceam mișto de noi, de medici, de asistente, de moșii care stăteau trântiți în celule, uitându-se la Românii au talent, Kanal D, sau vreun meci din Liga I care părea din Liga a II-a.

O masă proastă nu-mi mai strica ziua. Din contră – acum trăiam ca să fac mișto de o mâncare sărată. Apoi aveam ora de recuperare, tot împreună. Făceam exerciții de respirație cu un domn foarte tonic și vocal. Pe Țuți o amuza teribil că vorbea cu noi ca și cum am fi avut cinci ani, iar asta o ajuta să se facă bine.

Pentru că avusese o operație minim invazivă pe inimă, fără să i se taie sternul, Țuți a fost externată înaintea mea. Ultima zi a fost plină de emoții, legătura noastră se cimentase. Datorită ei, simțeam bucuria de a trăi. Ea, datorită mie, găsise alinare după mai mulți ani de durere: una dintre fete îi murise de cancer, încă de tânără. Am făcut o singură poză împreună pe hol, în fața rezervei. Când ne-am îmbrățișat și ne-am luat la revedere, am plâns amândouă cum nu țin minte să mai fi văzut.

După plecarea ei, plimbările pe hol au devenit brusc apăsătoare, iar eu nu mai deschideam televizorul pe Paprika. Pe WhatsApp, în schimb, cumnată-meu reușea să mă facă să sper, să râd, în timp ce-mi aducea aminte de viața care mă așteaptă afară. Prietena mea din facultate venea și mă ajuta să mă schimb și-mi amintea de toate tâmpeniile pe care le-am făcut împreună. Apoi cădeam iar cu nasul în telefon, zapând în gol, făcând o grămadă de planuri, aranjând cafele și ieșiri. Nu aveam să ajung, de fapt, la niciuna.

Că trăisem un sfârșit era tot mai clar, dar tot nu reușeam să-mi dau seama: așa arăta un nou început?


În ziua externării, eram terminată. Trollerul era gata, dar nu și eu. Brățara pe care o aveam de câțiva ani la mână se rupsese, trebuia să o arunc. Pisicuța o pusesem așa bine într-un șervețel că a fost de negăsit timp de câteva săptămâni. Mi-am pus doar inelul, ca o promisiune față de vechea Silvia, de felul în care-mi aminteam că eram cândva.

Nu voiam să plec, nu voiam să văd lumea de afară și să fac din nou cunoștință cu ea. Deși eram înconjurată de oameni care urmau să-mi facă revenirea acasă mai ușoară, mi-era greu să înțeleg ce voi face fără Țuți, fără clopotul meu de sticlă, fără asistentele care mă salutau pe hol, fără pastile, fără calmul medicului meu, care mă ajuta să mă liniștesc la controalele de seară. Pentru că mă salvase, voiam să-i dau înapoi măcar o parte din ce mi-a oferit. La final, i-am zis: mulțumesc enorm pentru tot.

N-ai pentru ce, a zis el, de la un punct încolo n-am mai fost eu.

Și asta a fost. Am pus primul pas afară, spre ceea ce trebuia să fie un început. Culmea, era tot vară, ca atunci când am venit. Nu m-am mai așezat pe scaunul din dreapta șoferului, ci în spate, ca să fiu mai bine protejată de frâne, zdruncinături, impactul gropilor. În drum spre casă, am ascultat Plainsong, The Cure, Franz Liszt, 3 concert Studies, S. 144: III: Un sospiro și bucăți din Piano Concerto No. 1 in E-Flat Major, S. 124. Cu o pernă între centură și corp, ca să nu mă fac bucăți, mergeam spre casă în același Golf albastru în care venisem.

De data asta, nu mă mai uitam spre cer, ci doar înapoi, mult mai speriată de viață decât de moarte.

PATRU.

Odată întoarsă acasă, soțul meu m-a îngrijit zilnic, timp de o lună, până m-am pus din nou pe picioare. De la spălat, dus la toaletă, hrănit, pus și ridicat din pat, la dezinfectat cicatricea cu betadină și schimbat bandaje, eram un fel de păpușă cu sfori, trecând prin cadru doar cu ajutor. Nu eram singură, dar eram extenuată: recuperarea mergea mai greu decât mă așteptam.

Fizic, aveam un set de exerciții printate pe niște coli A4 pe care trebuia să le fac de două ori pe zi. Stăteam pe scaun, flexam câte un genunchi, pe rând. Așezam palmele pe genunchi și ridicam câte o mână, încet, până la nivelul pieptului. Apoi făceam exerciții de respirație – suflam într-o tub cu o cutiuță și-o bilă în capăt. Urcam și coboram câteva scări. Apoi venea partea psihică: leșinam de oboseală și mă gândeam din oră-n oră la Mara, și nu mai știam cum să parcurg distanța dintre noi cu mintea. O sunam pe WhatsApp, cu video, dar mă feream să mă vadă așa. Ea era mereu veselă și stătea cu greu în cadru, ciripea încontinuu, mult mai ocupată să descopere lumea. Deveniserăm două insule pe continente diferite, iar nivelul apei tot creștea.

A urmat o perioadă în care timpul nu a mai avut sens. Era un joc la care, invariabil, pierdeam. Se strângea când mi-era lumea mai dragă, apoi se vărsa când voiam să-nchid ochii. Mi-o lua în față când voiam să spun ceva, rămânea în urmă când aveam impresia că am prins ritmul.

Nu înțelegeam cum să trăiesc o nouă viață, creierul meu calcula în ore vechi.

Cel mai tare detestam diminețile. De fapt minutele imediat după ce mă trezeam, când trebuia să deschid ochii: deschideam doar unul, iar pe celălalt îl țineam strâns cu forța, până începea să tremure de încordare. Simplul fapt că trebuia să mă ridic din pat îmi producea o durere groaznică. Nu neapărat una fizică, deși era și asta acolo, ci una care-mi acapara ușor creierul și privirea, mă mânca de vie.

Citisem To die well, un studiu despre multiplele straturi ale suferinței și perspectivele pe care le activează în cazul oamenilor aflați în pragul morții. Îmi rămăsese în cap pasajul ăsta: suferința nu constă numai în durerea fizică, ci în imposibilitatea de a face lucrurile simple, de bază, cele considerate că pot conferi sens vieții cuiva. Suferința poate fi, de asemenea, strâns legată de faptul că nu mai poți fi persoana pe care vrei ca ceilalți să o vadă, de pierderea identității și a demnității.

Într-o zi, mă trezisem plină de nervi: toată neputința acelor săptămâni mă făcea ori dement de curajoasă, ori ușor suicidală. Să zicem că am avut curaj: am plecat la piață după căpșune în șlapi, la o distanță de patru ori mai mare decât aveam voie să parcurg într-o zi întreagă. Deși era o dimineață de vară extrem de albă, sub dârele orbitoare de lumină, tot mă simțeam ca o copilă murdară și plină de scame.

Am atins o tufă de mâna-maicii-domnului și mi-a venit să plâng doar pentru că am putut face asta. Încă un pas și iată-mă ajunsă lângă o tanti cu două găleți de vopsea pline cu bujori. Poate au ticăit cinci minute până am scos portofelul, dar mie mi s-a părut că s-au dus vreo doi ani; femeia se uita mirată la mâinile mele, ambele stângi, tot spunea să-mi aleg eu florile.

La piață am stat apoi de vorbă cu Flori, de la care-mi luam de obicei legume, mărar și pătrunjel, fructe de sezon. Eram pusă pe vorbă, ca atunci când nu vreau să fiu cu adevărat văzută. Ea era grijulie, pentru că și soțul ei urma să treacă printr-o operație pe inimă.

Dar vă descurcați să ajungeți înapoi acasă, nu?, m-a întrebat. Tocmai când să-i zic da, mi-a venit să vomit. M-am sucit și am simțit cum mi se taie picioarele, m-am ținut de o tarabă, prefăcându-mă că sunt OK. Cred că am și zâmbit. Am ieșit din piață în cercuri, în timp ce mă luptam cu niște cristale luminoase care se reflectau în colțul privirii. Apăruseră după externare și nu se dădeau duse. Mai aveam scările din bloc. Le detestam. Pentru că nu aveam mereu noroc să dau de cineva care să-mi deschidă și să-mi țină ușa de la lift, căci eu nu o mai puteam deschide, trebuia să urc una câte una. A fost cel mai lung drum până acasă.

Viața mea de maratonistă, mamă tânără și mereu în priză se ducea dracu’: acum nu aveam voie să ridic nimic mai greu de două kilograme, nu aveam voie să ridic mâinile mai sus de piept, nu aveam voie să dorm în orice altă poziție decât pe spate și cu mâinile pe piept sau pe lângă corp. Mă dădeam jos din pat doar cu ajutor, ridicată de la spate. Apoi am perfectat o tehnică în care, de pe spate, îmi luam avânt ținând stomacul încordat, mă împingeam ușor cu cotul (deși n-aveam voie), apoi mă rostogoleam pe o parte și mă trăgeam cu picioarele în șezut, fix înainte să cad.

Nu puteam să-mi pun singură un tampon, îmi cădea părul, aveam deseori urechile înfundate, nu puteam să mă aplec sau să mă spăl singură. Învățam iar să merg, făcând câțiva metri în plus în fiecare zi. Nu puteam să vorbesc mai mult de două fraze fără să obosesc. Dacă strănutam sau tușeam, trebuia să fiu pe fază și să-mi fixez pieptul cu mâinile, ca nu cumva să sară din loc sau să se lipească greșit. Dacă asta se întâmplă, trebuie totul desfăcut și pus la loc, ca să se sudeze cum trebuie. Dacă mergeam cu autobuzul, la fiecare groapă sau dâmb simțeam că-mi dă cineva un pumn în gură sau în piept. Alegeam să ies mai ales noaptea, și mergeam pe lângă gard, mereu cu muzică în căști.

În capul meu, oamenii deveniseră un pericol. Nu-mi plăceau discuțiile lor, nu-mi plăcea cum își plimbau câinii în jurul blocului. Mă enervau frezele, hainele, cum râdeau, mișcările bruște. Să-i văd de la un metru era groaznic, de la trei metri era OK, dar îi preferam departe, la o sută de metri, în capătul unei alei pustii. Nu-mi plăcea cum se auzea vocea mea, nu puteam s-o țin liniară fără să înghit în sec sau să trag prea mult aer în piept, ca atunci când beam apă repede și mi se umflau ochii, ca atunci când eram mică și intram sub un val care spăla cu mine prin nisip. Nu mai voiam să mă spăl, nu înțelegeam de ce aș face un efort atât de mare. Aveam gura uscată constant și părul năclăit.

După ce a stat cam o lună și jumătate la ai mei, Mara a venit înapoi acasă. Reîntâlnirea a fost copleșitoare: răul și binele se amestecau cu repeziciune. După ce trăsesem frâna mămiciei și rămăsesem singură cuc trebuia să excelez din nou în atribuții: să fiu activă, prezentă, vie, să gătesc și, în general, să o cresc. Zâmbetul ei mă vindeca, dar simțeam că nu pot da afară nicio formă de emoție, nu mai știam să-mi manifest nici grija, nici emoțiile unei mame normale. Între noi apăruse un zid. Unul transparent, prin care o puteam iubi, în timp ce o vedeam cum crește, râde sau vorbește. Eram extenuată, fizic și psihic. Vedeam bucuria în ochii ei, dar nu era parte integrantă din mine.

Xanax-ul devenise cel mai bun lucru care mi se întâmpla zi de zi. Începusem să iau pe ascuns, să dublez dozele, să îl combin cu alcool. Căutam o evadare. O stare în care corpul se făcea moale, tensiunea se descărca, iar eu nu o mai conștientizam. Când mă pocneau pastilele, lăsam capul pe spate și mă întindeam într-o lume de catifea. Deși nu eram pregătită de somn, reușeam să adorm. Fără să zic noapte bună. Fără gânduri. Fără să-mi amintesc ce visez.

În celelalte nopți, când nu luam pastile, ochii mei erau tot mai deschiși, pe punctul de a crăpa. Și tot așa, dimineață după dimineață, zi după zi, mă dădeam într-un fel de tiribombe emoționale din care îmi venea să mă arunc din mers. Dacă aș spune că nu simțeam nimic, ar fi un fel de caricatură a acelor zile. Simțeam chiar foarte multe lucruri. Dar îmi consumam energia ca să mă asigur că orice formă de sentiment era ars, tăiat, cimentat.

Reprimarea emoțiilor era propria mea strategie de supraviețuire. Ceea ce pe dinăuntru devenise singura cale sigură de a funcționa, din afară putea fi văzut ca nebunie sau pură dușmănie. Medicul mă făcuse atentă că fizic mă voi recupera repede, dar că emoțional ar putea deveni dificil. Cine să-l creadă pe moment?

Doar la controalele periodice am găsit un spațiu mic, dar plin de însemnătate, în care puteam vorbi despre cum mă simt eu și cum s-au simțit alții care-au trecut prin operații pe cord. Era bine să aud că nu sunt singură, ciudată sau mult prea sensibilă, că era normal să mă simt cum mă simțeam?

Așa am aflat că unii își continuau viața, cu mai multă grijă și conștiinciozitate, în timp ce alții făceau schimbări bruște, de nerecunoscut – a rămas cu mine exemplul unui tip care muncea zi și noapte, iar după operație a vândut tot și a început să urce pe munți, să-și schimbe viața la 180 de grade.

Ce nu știam atunci este că oamenii ăștia nu-și schimbau, cu adevărat, viața. Oamenii ăștia, ca și mine, găsiseră curajul să meargă tot mai aproape de inima lor. Printr-un chin fantastic, găsiseră curajul să devină ei înșiși.

CINCI.

Am crescut într-o familie patriarhală. În sufragerie ticăia Ivan, un ceas auriu adus de la piețele volante din Rusia. Tata repara mereu câte ceva, mama ne întreba zilnic ce mai vrem să mâncăm. Tata ținea cu Petrolul, mama își făcea unghiile la aer, cu picioarele urcate pe marginea balconului. Sor-mea învăța non-stop și apoi făcea sondaje IMAS și IRSOP, cărând borcane cu zacuscă și dulceață din ușă în ușă. Strângea bani ca să meargă la concertul lui Michael Jackson.

Eu stăteam verile la bunicii de la țară și sufeream la discotecă pe Adrian Minune, Numele tău de azi îl voi uita, dar visam și să adopt un copil din Africa, și să am un bar de jazz în care să cânte Beatles, Etta, Coltrane. Eram născută și crescută în Crângași, dar nu mi-era frică printre blocuri: smardoii din cartier mă salutau. Trăiam la comun, în mijlocul străzii, nunțile și înmormântările, dar mie îmi plăcea și întunericul – purtam bluze cu mânecă lungă vara și mă furișam deseori în ghena blocului ca să stau în liniște, cu niște pui de pisică în poală.

Pereții casei noastre erau groși, creșteam cu frica de Dumnezeu și de ce credeau vecinii despre cum ne trăim viața. Dar duminica eram împreună, duminica eram cu toții la fel. Luam masa în familie și-apoi ne uitam la televizor, mâncam turtă cu jumări, beam lapte bătut și spărgeam semințe. În puținele amintiri pe care le am, toate abia de la 10 ani încolo, invariabil, soarele strălucea peste mușcatele din balcon.

După pofta inimii. A pune la inimă. Cu inima împăcată. A i se topi inima. A muri de inimă albastră. Să ai tragere de inimă. A-și pierde inima. Cu inima cât un purice. Din dragă inimă. A-și călca pe inimă. Să ai ceva pe inimă. Să-ți faci inimă rea. Din toată inima. M-a lăsat inima. Mi s-a topit inima. N-am tragere de inimă. A-i merge la inimă. Să ai ceva pe inimă. Cu inimă tare. M-a uns la inimă. Să mergi unde te poartă inima.

Operația mea pe inimă nu a fost doar o operație. A fost o oglindă care s-a spart în mii de cioburi, ca-n Crăiasa Zăpezilor. Încercând să țin sus podurile între mine și ai mei, am apăsat răni care nu știam că există, m-am dus cu zăhărelul, am mers în cercuri și m-am judecat mai aspru ca oricine altcineva din viața mea.

Nu din cauza fricii dădusem la mate-fizică și renunțasem la visul de a scrie o carte, ci pentru că acolo mergeau copiii deștepți. Nu insistam defel să pun la loc o relație fracturată, eram incapabilă să iubesc. Nu alegeam băieții nepotriviți, ci eram ghinionistă. Fetița mea nu descoperea lumea și avea nevoi de bebelușă, eu eram o mamă denaturată, incapabilă să stea cu tantrumurile copilului ei.

Și tot așa: am dat în mine până n-am mai putut. Apoi am acceptat că ceea ce simt e uneori de căcat, dar pe cât se poate de real. Nu mai exista o realitate unică, unanim acceptată. Aveam și eu realitatea mea, una care există fără aprobarea unei armate de oameni: era de ajuns să o simt, să mi-o amintesc, să-mi provoace un fior în corp și devenea reală.

Mi-a luat aproape 30 de ani să realizez că e OK să fii diferit de părinții tăi. Chiar dacă asta însemna să-mi dau voie să fiu adult. Auto-cenzura pe care mi-am impus-o atâția ani avea rădăcini adânc înfipte: nevoia de apartenență.

În Being Mortal, Atul Gawande vorbește despre cum încep să-și vadă viața oamenii care trec prin boli grave. Nu mai este vorba doar despre dorința lor de a trăi mult – ci despre cum vor să trăiască, atâta timp cât mai sunt aici. Descoperirile sale arată că preocupările principale ale acestora se axează pe evitarea suferinței, întărirea relațiilor cu familia și prietenii, conștientizarea fiecărei trăiri – a fi mental și emoțional prezenți, a experimenta, a nu fi o povară pentru alții și, în consecință, sentimentul că viața lor este completă.

Noua mea inimă, noua mea realitate, veneau la pachet cu nevoia de aer, nevoia de a respira. Conștientizarea că am nevoie de ajutor a venit ca o altă lopată în moalele capului, la fel cum începuse totul. Într-o dimineață de noiembrie, la șase luni de la operație, m-am trezit cu ochii cât cepele și mi-am zis: nu mai pot trăi așa. Dacă nu fac ceva acum, mă omor.

Și am început terapia. Trebuia să mă îndepărtez ca să văd pădurea de copaci, trebuia să găsesc singură cauza durerii; să-mi dau voie să fiu nesigură, nehotărâtă, vulnerabilă. Trebuia să cunosc oameni noi, să oglindesc în ei lucruri pe care nu-mi mai dădeam voie să le văd la mine, prin felul lor de a trăi, să dezgrop episoade uitate din viața mea, activând scenarii paralele de viață.

Detaliile contează mai puțin, dar căsnicia, până la urmă, n-a fost pentru totdeauna. Am ajuns să divorțez și să trăiesc singură, fără un alt adult în casă, pentru prima oară în viața mea. Am trimis repartitoarele administratorei pe WhatsApp și indexul la Enel – mereu prea târziu –, am reparat o galerie și-o gură de vizitare, am strâns bani să pun termopane după ce-mi plouase în casă la prima furtună de vară. Încă mi se părea destul de nasol să fii adult. Nu știam la ce să mă uit ca să văd dacă terapia funcționează. Speram doar că vechea mea viață se va închega în mod miraculos odată ce voi termina cu antrenamentul ăsta dureros. Că vom fi iar o familie fericită.

Dar nu a fost așa.

Pentru că crescusem cu idei precum capul plecat sabia nu-l taie, sau că mereu mai poți să duci încă puțin, mai ales când ești tânăr și, mai ales, pentru că nu citisem niciunul dintre aceste studii sau cărți înainte de operație, mi-a luat ani buni să înțeleg că a ieși din depresie nu înseamnă să țopăi de bucurie în fiecare zi. Nu înseamnă că o să găsesc vreun prinț să mă salveze. Nu înseamnă să fiu beată de fericire și să plutesc pe-un norișor, nu înseamnă că n-o să mă mai doară nimic niciodată.

La celălalt capăt al depresiei, am găsit un spațiu intim și ocrotit, în care să fiu bine cu mine arată așa: îmi dau voie să simt, să ating, să gust, să vorbesc tare, să mă răzgândesc oricând vreau, să întreb dacă nu înțeleg, să spun nu, nu știu, nu acum. Să fiu bine cu mine înseamnă, în sfârșit, să-mi dau voie să trăiesc cum vreau eu și cum îmi place mie, dincolo de cenzura în care-am crescut și în care mă legasem captivă de ani. Astăzi, nu îmi mai e frică să fiu plină de viață.

Până la urmă, problema n-a fost doar recuperarea după o operație pe cord deschis. A fost despre recuperarea unei vieți și a unui sine.


Sunt multe de spus și știu că sunt mereu cel puțin două părți ale poveștii. Dar, în drumul meu din ultimii patru ani, am măsurat fiecare secundă. Și-așa mi-l amintesc ca să-l povestesc mai departe: aproape 250 ore de terapie, zeci de ore de pilates, yoga, cardio, kickbox, mii de minute de meditație, aproape 100 de episoade din podcast-ul This Jungian Life, 10.000 de pași făcuți până la prânz, alți zeci de mii de pași pierduți în creierii nopții, fără o direcție clară.

Zeci de cărți despre emoție, dependență și moarte, câteva noțiuni de psihogenealogie, epigenetică și traumă generațională. Zile de vindecare în lupta cu: depresia, baby blues, anxietatea, atacurile de panică, traumele și episoade PTSD. Săptămâni în care m-am căutat în străini și am pus presiune – pe ei și pe mine. Luni la rând în care am lăsat lucrurile să se fractureze. Și, peste toate, o dragoste imensă cum nu credeam că s-a inventat pe pământ: dragostea pentru fata mea.

Printre toate schimbările făcute, cumpărarea unei mașini și lecțiile kamikaze de condus singură noaptea prin oraș au marcat vârful independenței mele. Dintre toți oamenii din lume, fiică-mea a fost cea care m-a convins să mă urc la volan și să-i dau bice.

A pornit de la un simplu: nu ți-e milă de ea cum stă singură în parcare fără să o conduci? De ce ai luat-o dacă stă parcată acolo, nu crezi că e tristă că nu te duci cu ea? A trecut spre: hai să ne urcăm în mașină și doar să dai înainte și înapoi puțin – ceea ce am și făcut. Urcam amândouă, dădeam drumul la radio, mergeam un metru înainte și înapoi din parcare spre bulevard, apoi gata. Coboram și ne vedeam de treabă. Într-o zi, mi-a zis: hai pleacă, hai că poți! Așa am ajuns amândouă până la rondul de la ASE, pe la opt seara, cu geamurile deschise și radioul dat la maximum, cântând ca fetele din Gilmore Girls.

Apoi stresul s-a întors: am făcut un accident, fără să fie vina mea. Apoi al doilea, din vina mea, când mă întorceam clămpănind de la controlul anual de inimă. Tocmai când voiam să renunț iar la condus, când îmi păsa mai mult de ce spun alții despre felul în care conduc, decât de condusul în sine, ea mi-a amintit de singurul lucru care contează: să mergi unde-ți zice inima.

Mamă, ce-ți pasă atâta de ce spun toți oamenii din spate? Tu ai drumul tău, uită-te în față, mergi unde-ți zice inima, ce treabă avem noi cu restul și cu drumul lor?


Astăzi, la patru ani după operație, am încredere că, dacă merg unde mă poartă inima, viața mea va merge pe sensul bun. Astăzi, mă simt mai mult curajoasă, decât puternică. Mi-am făcut familia mea, una pentru care merită să trăiesc zi de zi: o fetiță, un câine, o pisică, multe plante.

Am o casă nouă și port sclipici în ședințele de marți dimineață, fără niciun motiv anume. Sărbătoresc două zile de naștere pe care le iubesc la fel de mult. Am norocul să trăiesc prietenii adevărate care se înalță mai solid ca o familie, după ce am rupt toate relațiile toxice și distorsionate din jur. Pun limite care merg mână în mână cu valorile mele și nu mă mai simt responsabilă de alegerile altora. Am o percepție nouă asupra a ceea ce înseamnă să fii ciudat și greu de pătruns, logic și creativ, introvertit și puternic. Am acceptat că sunt altfel, și încă visez să fiu iubită și apreciată pentru ceea ce sunt.

Astăzi, înțeleg în sfârșit că singurătatea nu înseamnă să n-ai oameni în jur sau să dormi singur în pat. Înseamnă că nu poți exprima ce simți, că oamenii nu aud sau nu înțeleg ce se întâmplă în interiorul tău.

Merg la controale periodice, an de an, și-o voi face tot restul vieții, deși fiecare dintre ele doare la fel de tare. Acolo îmi fac analize complete de sânge, un EKG, o ecografie, vorbesc despre cum m-am simțit în ultimul an, dacă am leșinat sau mi-am pierdut cunoștința. Iau și voi lua două tipuri de pastile toată viața; fac mișcare acasă cinci zile din șapte, cu antrenamente de pe internet; încerc să nu mai pun la suflet orice supărare și, în sfârșit, accept că nu trebuie să mă placă toată lumea.

Astăzi, nu există fericire mai mare ca momentul în care eu și Mara adormim îmbrățișate. Astăzi, inima mea bate foarte tare, atât de tare că o pot auzi dacă stau în pat, într-o seară liniștită. Inevitabil, ajunge la mine gândul că ceva rău o să se întâmple, că până-aici mi-a fost. Da, ceva rău se poate întâmpla oricând. Doar că nu mă mai sperie gândul că o să mor. Simt, în schimb, că mai am atâtea de trăit. Și-atunci închid ochii, îmi așez mâna în dreptul pieptului și-i spun inimii mele: nu acum, te rog.

Tuturor celor care cred că tinerețea acoperă boala, cât și celor care cred că boala acoperă viața, le spun că nu, nimic important nu vine în felul în care ne imaginăm, mai nimic nu ajunge în forma pentru care ne pregătim. E normal să plângi, să visezi cai verzi pe pereți, să țipi, să te simți copleșit. Aș vrea să le zic tuturor celor destul de curajoși încât să citească până aici despre operația pe cord a unei necunoscute (sau despre durere și șansa la o nouă viață) ceea ce i-am spus și fetiței mele care avea patru ani când m-a întrebat dacă noi două o să murim.

— Da, i-am răspuns cu un nod în gât.

— Aha, mi-a spus căzută pe gânduri. Și știm când?

— Nu prea.

— Păi, și ce facem?

I-am răspuns ceva ce deseori simt și uneori uit să cred:

— Habar n-am, mamă. Cred că nu ne rămâne decât să ne bucurăm de fiecare moment petrecut împreună.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

9 comentarii la Mergi unde-ți zice inima

  1. Emotionanta povestea si emotionant scrisul tau! m-a uns pe suflet <3

  2. Multumesc! Pe langa povestea minunata, mi ai adus aminte de Crangasi. Dumnezeu sa fie alaturi de tine, pururea ❤️

  3. Excepțional! Bravo, Silvia! Bravo!

  4. Wow. <3

  5. cat de frumos scris, bravo pentru curaj

  6. Atata nevoie aveam de acest articol! Iti multumesc.

  7. Iti multumesc, imi multumesc, va multumesc 🙂🌞

  8. Am citit cu un nod in gat. Cu permisiunea ta, mi-am notat un gand de-al tau, pe care vreau sa il pastrez aproape:
    ‘nimic important nu vine în felul în care ne imaginăm, mai nimic nu ajunge în forma pentru care ne pregătim’.
    Sa iti dea Dumnezeu sanatate si momente de neuitat in inima ta curajoasa!
    Iti multumesc pentru bucata asta de viata. Te imbratisez.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *