Importanța de‐a ne vedea unii pe alții

Singurul mod în care vom ieși cu bine din pandemie este să ne asumăm un proces de vindecare colectivă.


Orice proces de vindecare începe cu conștientizarea rănilor. Și pentru asta avem două provocări – ca popor și individual, în familiile noastre, cu colegii noștri –, ambele consecințe ale traumelor individuale și colective.

Una e lipsa de încredere, care blochează orice proces de rezolvare, pentru că nu permite colaborarea. Dacă sunt suspicioasă față de tine și invers, noi vom fi tot timpul la o distanță, nu vom vorbi despre lucrurile care ne dor cu adevărat. A doua e lipsa de autonomie și de responsabilitate. Un reper important în procesul de vindecare, atât personal, cât și colectiv, este asumarea responsabilității, și noi nu suntem încă acolo.

Ori suntem în punctul în care blamăm, ori ne criticăm excesiv pe noi. De aceea cred că primul pas ar fi să conștientizăm că astea sunt două efecte majore ale istoriei noastre. Și, după procesul ăsta de conștientizare, că pot fi posibili următorii pași ai vindecării colective.

Atașamentul e o nevoie fundamentală. Avem atașament față de partener, frate, familie, atașamentul față de colegi și atașamentul social, care e sentimentul de apartenență. Eu simt că în cultura noastră atașamentul ăsta social este dezorganizat, nu avem o zonă de acceptare, de conectare și de încredere. Nu vorbim cu mândrie de faptul că suntem români. Mai degrabă avem interdependență negativă: „Eu pot fi bine dacă ție nu‐ți merge bine, eu pot fi valoros dacă tu ești mai jos decât mine”. E ca și cum nu avem un spațiu în care să încăpem cu toții.

Facem asta în loc să depunem un efort și să creăm interdependență pozitivă – „mie mi‐e bine dacă ți‐e bine și ție”. Asta înseamnă vindecare și sănătate mintală, la nivel de comunitate. Înseamnă că avem suficientă siguranță și avem suficiente resurse ca să avem o stare de confort și să contribuim la bunăstarea comunității. Nu să ne protejăm unii de ceilalți, să ne comparăm sau să ne respingem.

Adevărata valoare stă tocmai în creșterea ca grup. Am un exemplu din cercetarea pe care am derulat‐o noi în proiectul Școala Încrederii, care a arătat, surprinzător, dar congruent cu ce am spus anterior, că nu există nicio diferență la nivelul încrederii și autonomiei între școlile de top din țară și școlile din zona rurală. Ceea ce arată că soluția e în altă parte, nu în bani sau în confort material. Înseamnă că trebuie să ne uităm la noi și la efortul unei munci emoționale împreună cu ceilalți.

Oamenii spun: „Dar de ce să depun eu efort pentru ceilalți? Uite, merg eu la terapie, merge soțul meu, copiii sunt bine, avem noi grijă de noi ca familie. De ce să‐mi bat capul cu colegul meu, care văd cât de rezistent e?”. Noi nu suntem insule. Dacă ne protejăm de ceilalți și ne izolăm, practic pierdem mai mult. Eu, când depun un efort pentru a îmbunătăți relația cu colegul meu, cu vecinul sau cu omul de la magazin, e și pentru mine. Îmi ofer mie și familiei mele. Asta îi încurajez pe oameni: să creadă că pot face schimbări în comunitatea în care ei trăiesc, pentru că binele pe care îl oferă se întoarce înzecit.

E nevoie să ieșim din egocentrismul ăsta și să ne dăm seama că un efort conștient de a fi prezent – de a nu ataca, de a nu judeca, de a nu critica – e un câștig comun. Suntem într‐o poveste în care ne protejăm unii de ceilalți și de fapt ne dorim același lucru. Toți tânjim după sentimentul de a fi în siguranță, de a fi iubit, apreciat, văzut, înțeles. Doar că ne e greu să ne vedem unii pe alții.

Simplul fapt că sunt prezent în interacțiunea cu oamenii pe care îi întâlnesc, că le zâmbesc, că nu mă încrunt – ăștia sunt pașii pe care‐i avem de făcut. Sau să mă uit la mintea mea, să‐mi dau seama când încep să‐l blamez pe celălalt, să fiu mai deschisă și curioasă în a mă înțelege pe mine în loc să‐l analizez pe celălalt.

Am văzut în organizații persoane extrem de rezistente – „astea‐s niște prostii, eu am venit aici la muncă” – dar, după câțiva ani, dacă spațiul devine din ce în ce mai sigur, și ei devin din ce în ce mai pozitivi, chiar dacă nu au depus niciun efort conștient. Asta e ce‐mi dă mie speranță. Nu și‐au propus asta, dar s‐au schimbat datorită celorlalți. Măsura vieții noastre e ce facem, nu ce spunem că facem.

Domnica Petrovai e psiholog clinician și psihoterapeut, autoare de cărți de psihologie și fondatoarea companiei Mind Education, care ajută comunități (școli, companii, organizații) să se asculte mai bine. Text adaptat dintr‐un interviu acordat Georgianei Ilie.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *