Editorial DoR #43: Un an pe insulă

Când singurătatea devine starea de fapt, nu e ușor să revenim în vârtejul vieții alături de alții.

Pe copertă: actrița Ilinca Manolache în screenshots din clipuri realizate în 2020 – 2021.

Jonathan Franzen a scris acum 10 ani unul dintre eseurile mele preferate, o poveste despre călătoria pe care a făcut‐o pe insula Selkirk din Oceanul Pacific, ca să vadă o pasăre rară. Insula e botezată și Más Afuera (adică „Și mai departe”), iar numele oficial vine de la marinarul eșuat care a supraviețuit în acel arhipelag la începutul secolului XVIII. Insula vecină se numește Robinson Crusoe.

Selkirk e considerat inspirația pentru Crusoe, personajul lui Daniel Defoe care stă aproape 30 de ani pe o insulă pustie, supraviețuind din ce‐a salvat de pe epavă și din ce‐i oferă insula. Adoram povestea când eram mic; era genul de aventură cu care tata și bunicul mă provocau – alături de Cidul, muschetarii lui Dumas sau legendele Olimpului – și eu le devoram, fascinat de curajul personajelor.

Franzen vorbește și el despre Crusoe în eseu, însă fără nicio legătură cu curajul. Drumul lui spre Selkirk venea după ce‐a publicat Freedom și luni întregi de interviuri care‐i accentuaseră o plictiseală existențială la graniță cu depresia, în care ajunsese să joace Solitaire ca să vadă de câte ori la rând poate câștiga (opt) și în care două pahare de vin pe seară ajunseseră patru. Venea și după un doliu suprimat, sinuciderea lui David Foster Wallace, un scriitor pe cât de genial, pe atât de complicat și adesea abuziv. Franzen era furios că Wallace alesese să‐i pedepsească pe cei care l‐au iubit, bântuit fiind toată viața de dezechilibre chimice care l‐au împiedicat să accepte că merita să fie iubit. „Era un prizonier pe viață”, scrie Franzen, „izolat pe propria insulă”.

Asta promite o insulă – izolare în cel mai radical mod –, iar Franzen asta caută pe Selkirk. Să fie singur, departe de lume, cu cărți și propriile gânduri, într‐o încercare de‐a‐și învinge propria plictiseală de sine. Crusoe a stat aproape 30 de ani pe insulă, dar din carte nu pare plictisit. E singur, dar disciplinat în singurătatea lui – până și alcoolul îi ajunge până este salvat. Ba mai mult, în momentul în care insula îi dă semne că adăpostește și alți oameni, Crusoe nu se bucură, ci se baricadează. În izolare, ceilalți devin un pericol.

Acum un an, odată cu carantina, am acceptat cu voluptate izolarea. Mi se părea un cadou că mi s‐a golit calendarul, că circumstanțele mi‐au resetat prioritățile. Ieșeam pe balcon și monitorizam înmugurirea copacului vecin, ascultam păsările din cartier și mă bucuram de bogăția solitudinii, de privilegiul de a nu trebui să aparții lumii.

Nicio insulă nu e perfectă și nici și anul pandemiei n‐a fost o excepție. În singurătate, lumea nu mai cere lucruri de la tine, însă nici tu nu mai oferi. Apartenența se năruie, empatia e suprimată de individualism și suficiența e înlocuită de frustrarea că nu ești sau nu faci destul. Ca într‐un doliu neprocesat, ajungi de la negare, trecând prin furie, negociere și tristețe adâncă, în drum spre acceptare și, ideal, spre un pas în care ultimul an poate căpăta sens.

Până la sens au fost multe seri toamna trecută în care am venit acasă și m‐am prăbușit în fotoliu. În unele, m‐a bușit plânsul. Mă uitam la previziunile financiare pentru organizația noastră și știam că nu avem cum să începem 2021 cu aceeași echipă completă. (Din păcate, nici n‐am reușit.) Îi enumeram prietenei mele suma de stări emoționale care se ciocneau aproape zilnic: de la furie neputincioasă, la negociere cu virusul („hai că va veni un vaccin”), la tristețe adâncă („cuvântul anului în echipă trebuia să fie siguranță și uite că am ajuns la polul opus”), la momente mai blânde în care reușeam să‐mi amintesc că zilele pot fi luate doar una câte una; e singurul control care există.

Am ajuns, mulți dintre noi, în punctul în care distanțarea și însingurarea sunt starea de fapt, în care conexiunea și apartenența vor veni doar dacă acționăm. Suntem între insula care a devenit apăsătoare și orice există mai departe de ea.

Cu acest gând am asamblat acest număr. Conține povești despre singurătățile din mintea noastră, uneori create cu intenție, alteori moștenite sau asamblate de depresie sau alte afecțiuni mintale. Sunt mărturii ale unor medici epuizați, dar care refuză să recunoască asta. Sunt gândurile unor actori care și‐au pierdut publicul din sală și l‐au găsit pe cel de pe TikTok. Sunt poveștile unor scriitori și imaginile unor fotografi despre cum ne‐am trăit totuși cotidianul în umbra unui virus care a infectat până acum peste 800.000 de români și a omorât peste 20.000.

A trăi cotidianul e, până la urmă, cum a rezistat și Crusoe pe insulă. O zi, și încă o zi, și încă o zi, până izolarea s‐a terminat. Pe Selkirk, Franzen n‐a văzut pasărea pe care voia s‐o vadă și și‐a încheiat călătoria aruncând în mare cenușa lui Wallace, laolaltă cu furia și fascinația pentru insule. Nu e ușor să revii din solitudine în vârtejul complicat de iubire și suspiciune care e viața alături de alții, dar asta e, de fapt, singura călătorie pe care ne e dat s‐o facem.

Despre copertă

Coperta a pornit dintr-o sesiune de brainstorming-joacă ghidată de editorul vizual Oana Barbonie, care s-a încheiat cu dorința noastră de a exemplifica stările ultimelor 12 luni prin fotografii. De la ideea de a folosi portrete am ajuns la gridul simbolic pentru atotprezența scrollului sau Zoomului ca mijloace de interacțiune în pandemie; o colecție de fețe pe care citești tristețe, confuzie, furie, speranță.

Ne-am amintit că actrița Ilinca Manolache făcea deja un experiment similar: folosea TikTok pentru a reîmpacheta și reinterpreta momente recente din societatea românească. Joaca ei cu tot ce-i aduce nou social media în munca de actor (filtre!) s-a suprapus cu interesul nostru, așa că am rugat-o să completăm colecția ei de clipuri.

Ce vezi acum pe copertă sunt screenshoturi din 12 clipuri, toate filmate de Ilinca în decursul ultimului an. Împreună spun și povestea unui actor în pandemie, dar și a noastră. E o recapitulare bună a ce am trăit și împărtășit.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #43

Primăvară, 2021

Cumpără revista

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *