Putem începe să facem teatru acum

Două actrițe schimbă gânduri despre ce le-a învățat pandemia despre sine și cum lucrează, despre ce înseamnă teatrul pentru autorități și despre cum e loc pe scenă și de TikTok.

Ilinca Manolache și Silvana Mihai sunt actrițe la Teatrul Mic din București. Ilinca joacă acolo de peste 10 ani, și apare des și în spectacole independente și filme; anul ăsta o vei putea vedea în Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, noul film de Radu Jude. Pe lângă rolurile din teatru, pe Silvana ai văzut-o în filmul Câteva conversații despre o fată foarte înaltă sau în serialul Umbre.

În octombrie, Ilinca a pornit o petiție care cerea Ministerului Sănătății să aloce bani pentru testarea COVID a actorilor și a personalului tehnic înainte de spectacole, pentru ca și cei de pe scenă, nu numai spectatorii, să fie protejați odată ce s-au deschis teatrele.

Fiindcă le știm de mulți ani și am creat momente împreună pentru spectacolele DoR Live, le-am rugat să stea de vorbă despre cum a fost anul pandemic pentru ele ca actrițe, ce au făcut în izolare și ce potențial nou văd în teatru de aici încolo. Dialogul e o transcriere a unui apel video și a fost editat pentru concizie.


Ilinca Manolache: A trecut un an de pandemie, aproape…

Silvana Mihai: …aproape, da.

Ilinca: Eram în Franța, acolo m-a prins când a izbucnit tare în România. Tu ce făceai, repetai la ceva?

Silvana: Nu, chiar înainte de asta am fost în America și am filmat un scurtmetraj și se glumea… De fapt, când am fost în Amsterdam și am avut escală erau oameni cu măști, dar unii aveau, unii n-aveau, dacă se tușea lumea era puțin panicată, dar totul pe sistem de glumă, adică așa am simțit.

Ilinca: Așa a fost și la mine când am plecat! În Franța am plecat fără măști, fără gel, fără nimic, făceam parte din categoria ălora care ziceau: „Frate, e o gripă, calmați-vă, ce-i cu isteria asta, ne manipulează ăștia din media!”. Da, deci am plecat super chill și cât eram în Franța veneau telefoane din România, nu de la mama sau de la prietenul meu, de la oameni care știau că sunt plecată și pur și simplu erau preocupați.

Silvana: Dar realitatea din Franța era conform știrilor? Adică oamenii erau panicați?

Ilinca: În Franța urmau să fie alegeri și, deși cazurile creșteau enorm, totuși nu o declaraseră zonă roșie. Ei, nouă ni s-au anulat festivalurile, n-am apucat să jucăm decât un singur spectacol și ne-am întors, cu mare noroc, fix înainte să fie declarată Franța zonă roșie. Dacă ne-am fi întors după, ar fi trebuit să intrăm în carantină instituționalizată. Eu m-am autoizolat oricum.

Silvana: Îmi amintesc…

Ilinca: Îmi aducea prietenul meu mâncarea la ușă, aveam și baie separată și am putut să fac asta. A fost stresant, plus somatizările de tot felul prin care am trecut, că am coronavirus, deși n-aveam. Și dup-aia am început să facem Totul va fi diferit, cu mine în izolare. Nu?

Silvana: Da, așa au început primele apeluri telefonice cu video. Ce e super amuzant e că la început te întrebai „Pot să sun cu video?” și acum suni automat cu video, nu mai există această intimitate de „Pot să te sun?”.

Ilinca: Exact, da, băi, nici nu prea mai vorbesc cu oamenii audio.

Silvana: Da, și e puțin enervant, pentru că acum, uneori, zic: „De ce nu mă suni normal, te rog?”. N-oi vorbi doar la telefon, mai fac și alte lucruri prin casă. Vezi, asta s-a schimbat și nu știu, pentru mine e… mă stresează.

Ilinca: Da, e destul de invaziv.

Ilinca și lista de apeluri pe FaceTime
Lista de apeluri video pe FaceTime între Ilinca și Silvana a crescut semnificativ în primăvara lui 2020.
Silvana la birou, cu laptopul
Silvana a participat și la castinguri pe Zoom.

Silvana: Dar, da, ca să-ți răspund, totul s-a închis, teatrele s-au închis, trebuia să avem activitate conform statutului nostru de angajați…

Ilinca: Da, suntem angajați ai Teatrului Mic, din București, cu contract de muncă.

Silvana: Nedeterminat.

Ilinca: Nedeterminat, yay.

Silvana: Ceea ce înseamnă că trebuie să ai o activitate, există un număr de ore, cred că trebuie să ai opt ore pe zi, e o statistică acolo. Și atunci am fost puși fiecare în situația de a face. La început am făcut un filmuleț cu „Vă așteptăm la Teatrul Mic!” cu toți actorii, a fost un colaj.

Ilinca: Audio-video.

Silvana: Da, exact.

Ilinca: În care le ceream spectatorilor să înțeleagă că oprirea activității este, practic, pentru siguranța lor și a actorilor și să fie alături de noi în această perioadă în care nu ne putem continua activitatea în siguranță și în proximitatea lor.

Silvana: Da, dar starea de atunci mi se părea – sau așa o simțeam eu – ceva temporar, mi se părea că în trei săptămâni o să fiu la teatru.

Ilinca: Și n-ai fost…

Silvana: Da, mă simțeam ca într-o glumă foarte bună, ca și cum aș chiuli de la școală.

Ilinca: Da, a fost ciudat. Cumva am fost toți forțați să apelăm la ce aveam la îndemână pentru a ne justifica…

Silvana: Activitatea…

Ilinca: Activitatea, da. Inclusiv maică-mea (actrița Rodica Negrea – n.r.), care e o persoană atehnică. Adică sigur că știe să folosească un iPhone, să dea un telefon sau să folosească FaceTime, dar îi e mai greu să se înregistreze, să facă filmulețe ș.a.m.d.

Silvana: Dar inclusiv noi am descoperit multe…

Ilinca: Mamă, eram ca niște analfabeți! „Dar cum se înregistrează, mamă?”

Silvana: Eu mi-am făcut cont de TikTok la începutul pandemiei. Mi-ai spus: „Intră pe TikTok, vezi acolo niște filtre”. Ei bine, trei săptămâni mai târziu, tot pe TikTok eram.

Ilinca: Da, a fost greu cu TikTok. M-am prins foarte greu care e limbajul și ce trebuie să faci și cum funcționează și abia dacă știam să dau un comment, abia dacă știam să dau reacție!

Silvana: La un moment dat am reușit să fac un lip sync d-ăla și eram foarte mândră de mine și mi-am pus și un filtru și i-am trimis lui frati-miu, care are 23 de ani, și mi-a zis: „A, asta era la modă acum trei luni!”. M-am simțit ultima babă!

Ilinca: Mamă, deci o groază de reguli pe care eu n-am de unde le ști! Mi s-a părut greu; în continuare mi se pare foarte greu.

De pe scenă, singuri în sufragerie

Ilinca: Ce a fost cel mai greu pentru tine anul ăsta?

Silvana: A fost dificil să stau închisă-n casă, în primul rând. Nu statul singură-n casă, că n-am o problemă cu asta, pentru că locuiesc singură, cât ideea că nu aleg eu să stau în casă, ci cineva mă forțează să stau în casă. Asta m-a distrus, până am făcut pace cu această informație.

Ilinca: Pentru mine panica că pot să-i îmbolnăvesc pe cei din jur, mai ales pe maică-mea, e principala sursă de stres, care m-a obosit psihic. Și toată rutina pe care eu în continuare o practic, adică noi spălăm tot ce intră în casă, dezinfectăm… Restricția asta de a mă vedea cu oamenii iar mie-mi dă o anxietate, fără să vreau văd în oamenii pe care-i iubesc un posibil pericol, se produce un glitch în capul meu: „Băi, nu mă văd cu prietenul meu că a mers acolo, a mers acolo, e posibil să aibă virus, îl iau, i-l dau mamei”. Block la socializare și la contact direct.

Silvana: Chiar, noi ne-am văzut de două ori fizic, nu?

Ilinca: Ne-am văzut de două ori, iar eu cu Andrei, un prieten de-al meu foarte bun, nu m-am văzut de dinainte de martie.

Silvana: Eu am trecut prin aceeași panică până în momentul în care taică-miu s-a îmbolnăvit și a luat coronavirus. Tata, lucrând în sistem, încerca să-mi prezinte informațiile ca fiind ceva normal, să nu fiu speriată de ce se întâmplă la știri, pentru că da, la început mă uitam întruna la știri și nu făceam decât să fac ture prin casă și să schimb de pe un canal pe altul și să mă sperii foarte tare.

După aia l-am închis de tot la îndemnul lui, care spunea: „Du-te la piață cu mască, dezinfectează-te, încearcă să-ți faci cumpărăturile” și așa mă calma. După, tata s-a îmbolnăvit și în perioada respectivă, adică aprilie pe final, a fost nevoit să stea în spital, pentru că era obligatoriu pe atunci, cu toate că tata era asimptomatic. Mi-a povestit cum oamenii sunt disperați și medicii sunt la capătul puterilor, că nu știi cu cine vorbești, fie femeie de serviciu sau medic, că o femeie a încercat să se arunce din ambulanță când o transportau de la un spital la altul, adică totul era într-o panică. Și ce m-a mirat a fost că tata, când a intrat în spital, mi-a dat un mesaj: „Orice ai face, să nu vină maică-ta aici!”.

Ilinca: La început, când era toată procedura cu venitul ambulanței, cu luatul cu izoleta, te simțeai un focar care împrăștie virusul mortal. Dar, știind că tatăl tău a trecut prin asta, mie mi-a dat cumva: „Uite, a avut simptome ușoare, deci cineva cunoscut a trecut prin asta și și-a revenit și se poate”.

Silvana: Asta a fost și la mine, că după ce tata s-a făcut bine de tot și a ajuns acasă, m-am liniștit și mi-am dat seama că asta e situația în care vom trăi de acum mult timp, e clar, și cumva trebuie să trăim cu asta. Nu mai eram atât de panicată, pe modul de a mă salva.

Ilinca: Gata, acum e pe viață și pe moarte!

Silvana: Și, în timp ce toate astea se întâmplau în afara noastră și în noi, evident trebuia să facem activitatea pentru Teatrul Mic, ca să ne întoarcem la ce am ales să facem.

Ilinca: Păi, zi tu ce am ales noi să facem.

Silvana: Cerința a fost să avem noi un filmuleț în care ori să spunem o poezie, ori monolog, fiecare cu ce l-a dus capul.

Ilinca: Da, fiecare trebuia să avem activitate, fiecare putea să citească un monolog, erau diverse teme: Shakespeare, Caragiale, whatever, diverse propuneri care se stabileau lunar, în care colegii participau. Am fi putut să participăm și noi, dar…

Silvana: Eu am oroare de a spune monoloage, poezii, filmate cu telefonul în casă, adică mi se pare că oricât de bun actor ai fi, nu contează ce text ai spune, iese prost. Nu știu, asta cred eu.

Ilinca: Da, nu mai face parte din timpurile astea.

Silvana: Pe mine mă stresa că eram în casa mea, în care eram obișnuită să mă plimb în pijamale și în care aveam intimitate. Nu știu, e un spațiu în care nu intrau foarte mulți oameni și, brusc, casa mea a devenit și spațiul meu de lucru. Și să-ți aranjezi casa, să nu se vadă nu știu ce cadru, pisica, lumina, a trecut un camion… Asta nu mi-a plăcut deloc inițial.

Ilinca: Ți-era invadată cumva intimitatea și deși trebuia să fie intimitatea ta, nu era intimitatea ta, că o estetizai în așa fel încât să fie o realitate care poate fi prezentată unui public.

Silvana: Nici într-un caz că ceva e murdar și n-aș vrea să se vadă, dar pur și simplu să cadă lumina frumos, poate așternutul nu e suficient de călcat… Trăiam într-un catalog IKEA, așa mi-aș fi dorit.

Ilinca: Când a venit această propunere din partea teatrului să facem filmulețe artistice pentru public în online, nouă ne-a venit ideea să facem o miniserie: mici episoade de maximum cinci minute, pe un text la care eu și Silvana am repetat cu vreo doi ani înainte, în regia lui Daniel Popa.

Silvana: E un proiect independent, adică am încercat să repetăm într-un spațiu independent, dar nu s-a legat.

Ilinca: Da, am încercat să facem acest spectacol care din cauza programelor nu s-a mai finalizat. Undeva în mințile noastre rămăsese că aveam acest text care vorbește despre viața unei adolescente și despre relația ei cu lumea, cu prietenii, cu școala, cu tatăl ei și ni s-a părut că e un text care se potrivea foarte bine cu perioada pe care o traversam, pentru că anxietățile pe care le trăia această adolescentă (care e Silvana) se potriveau cu anxietățile prin care treceam noi în viața noastră reală în acel moment. Așa am început să propunem Teatrului Mic niște mini-episoade din Totul va fi diferit.

Silvana: Dar noutatea a fost că ai venit cu ideea să facem prima scenă cu filtrele de pe Instagram.

Ilinca: Da, cumva am zis să vedem dacă putem face această piesă clasică de operă dramaturgică cu un limbaj multimedia, digital, nou, specific social media. Tot ce am putut să folosim și ne-a fost la îndemână să folosim, am folosit, ne-am jucat cu acest limbaj și vreau să menționez că Daniel Popa a regizat aceste miniserii și a și editat aceste episoade într-un mod foarte special. Cred că au și avut succes, au fost reacții foarte bune.

Silvana: Și din acest proiect mai face parte Tudor.

Ilinca: Da, Tudor Istodor, care este colegul nostru de la Teatrul Mic.

Silvana: Și mama ta…

Ilinca: Da, cu participarea extraordinară a colegei noastre din altă generație.

Silvana: Care a ajutat cu înregistrări audio.

Ilinca: Care au fost prelucrate dup-aia special pentru proiectul nostru de diverși artiști. O să-l numesc pe Antiteoctist, care a făcut coloana sonoră pentru acest proiect, și pe Kadjavsi, care a făcut muzica pentru un episod, la fel și Razv In. Am mai colaborat și cu alte artiste și artiști pe care îi admirăm, care ne-au oferit piesele lor pentru fiecare episod care apărea săptămânal: Poetrip, +SHE+, Fluid, Suce Fraga, IIoana, Brașov feat. Bruja și cărora le mulțumesc.

Silvana: Dar asta mi-a plăcut foarte tare: că noi practic aveam doar textul scris și dup-aia pur și simplu ne alegeam filtrele, fiecare cum voia, și încercam să punem cap la cap. Fiecare avea propria viziune asupra scenei și tot timpul aveam discuția: „Ce muzică ai vrea aici?”, „Cum ți s-ar părea?”, ceva ce nu te întreabă absolut nimeni niciodată, ce fel de muzică ai vrea să-ți pui pe o scenă sau dacă ai vrea muzică sau n-ai vrea muzică. Și în perioada în care am folosit toate aceste filtre m-am simțit total useless ca actriță pentru că mi-am dat seama că sunt mult mai expresivă cu filtrele.

Ilinca: Da! Și eu am avut revelația asta total, adică mi s-a părut… Cumva a triggeruit următoarea chestie pe care am încercat-o, de a-mi face meseria de actriță cu un limbaj de TikTok și exact asta am încercat să chestionez. Gen: băi, cât mai trebuie în 2021, în pandemie, o scenă și trei ore, când mi se pare că poți să livrezi un mesaj în 15 secunde. Cam așa mi se pare că a mers societatea în perioada asta, foarte pe repede-înainte și am luat informația, am procesat-o mult, „mulțumesc”, „I approve”, „I don’t approve” și cam atât.

Ilinca cu un telefon în mână - captură de ecran dintr-o conversație videp
Silvana se uită atent la Ilinca pe ecran - captură de ecran dintr-o conversație videp
Ilinca și Silvana în episodul 13 din Totul va fi diferit.

Silvana: Uitându-mă în pandemie la tot felul de seriale, ucigând Netflix, HBO și tot ce era în online, mi s-a părut că genul ăsta de actorie a fost împrumutat. Spre exemplu, am văzut I May Destroy You și oamenii de acolo joacă într-un stil foarte TikTok, așa…

Ilinca: Exact. Și mi se pare extraordinar că se întâmplă această amestecare, e o cocă, așa, care se amestecă, și care va da naștere unui produs care nu știm cum se numește momentan și nici măcar nu îndrăznesc să-l numesc artă sau produs artistic, dar aceste lumi trebuie să se îmbine pentru că fac parte din acest social. Dacă în anii ’60 nu exista internet și iPhone și filtru de Instagram și se făcea teatru într-un anume fel, și film, acum e puțin awkward să faci complet abstracție de ce se întâmplă.

Silvana: Și la fel mi s-a părut și în We Are Who We Are, că ne-am uitat împreună…

Ilinca: Da, super serial, check it out.

Silvana: Da, ideea e că mi se pare că se ignoră această evoluție tehnologică în teatru. De acum devine imposibil de a mai fi ignorată, pentru că te fură aplicațiile.

Ilinca: Cred că e un amestec între frica de nou și de ceva ce poate reduce din emoție, din ce-și mai doresc oamenii să vadă când merg la teatru, dar cred că se lovește și de ceva mult mai concret, de lipsa aptitudinilor tehnice ale oamenilor care fac asta. E un procent mare de artiști și actori de teatru care nici nu știu cum arată un cont de Instagram, darămite să-l folosească, deci, cumva, lucrurile merg înainte și cred că trebuie să ținem pasul cu ele cât putem, adică uite, noi ne numim „generația tânără” din teatru și, totuși, care tânăr? Că eu nu știam să folosesc TikTok-ul (râde), deci e o întreagă generație care acum are un alt limbaj, face altceva și în acest moment stau pe TikTok.

Riscurile îmbolnăvirii și distanța de colegi

Ilinca: Tu ce crezi că au înțeles oamenii din această pauză, crezi că își doresc întoarcerea la un teatru cu public, cu schimbul energetic live?

Silvana: Eu am jucat în două perioade în aer liber, în august și septembrie, în Herăstrău și Cișmigiu, și eram convinsă că oamenii vor fi pe afară și vor veni și ei prin parc să bage un cap acolo, mai ales că unele spectacole erau gratuite. Dar acum, când au dat drumul în februarie la spectacole, iar publicul poate fi în sală la doar 30% din capacitate, nu m-am așteptat să fie prea mare înghesuială. Însă am avut până acum două spectacole și sunt sold out imediat cum se pun. Pentru mine a fost o surpriză reală, pentru că efectiv mă așteptam ca oamenii să nu vină. La primul spectacol, Lecția, în regia lui Radu Iacoban, la Teatrul Mic, cineva a strigat în sală „Felicitări pentru curaj” și eu eram „Ce curaj, că asta-i meseria mea și sunt plătită pentru asta”.

Ilinca: Eu n-am jucat încă, singura mea activitate a fost online și am mai filmat un film în vară, într-un regim foarte safe, testați, cu mască și afară, filmul lui Radu Jude, care a fost selecționat pentru festivalul de la Berlin.

Silvana: Felicitări! N-am apucat să-ți zic, să mă auzi (râde)…

Ilinca: Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, acesta este titlul. În afară de asta, eu n-am avut contact cu publicul post-pandemie sau in the middle of pandemie, dar se pare că oamenii își doresc această proximitate, nu? Eu aș fi un spectator care nu s-ar duce la teatru, mi-ar fi frică, dar cred că oamenii totuși s-au săturat…

Silvana: Și nu numai la teatru, și la film… Adică astă-vară am mers împreună la cinema Elvira Popescu și lumea era terorizată, am mers și în interior până au reînchis și chiar zilele trecute am trecut pe lângă cinema și erau oameni care mergeau către sala de proiecție.

Ilinca: La cinema poate că m-aș duce, pentru că nu există oameni care să vorbească și să expire aerosoli cu posibilul virus, pe când la teatru, un risc este. Acum, după eforturi enorme pe care le-am făcut personal, când, împreună cu o gașcă de actori, colegi, regizori și corp tehnic, am cerut testarea actorilor înainte de fiecare spectacol, într-un final văd că se întâmplă și este un lucru extrem de bun. Dar la început, când au deschis teatrele în toamnă, actorii practic au jucat fără nici un fel de protecție și, cumva, chiar dacă publicul avea mască, chiar dacă reguli pentru public erau, totuși un grad de expunere exista, pentru că actorul nefiind testat, neavând mască, el putea să împrăștie o cantitate de virus care…

Silvana: Ce nu cred că e foarte cunoscut e că atunci când joci un spectacol într-o sală sunt doi-trei oameni la sunet, lumini, foarte mulți mașiniști, sunt recuziteri, sunt doamnele de la cabină, adică sunt foarte mulți oameni pe lângă. Dacă sunt cinci actori pe scenă, mai sunt încă 20 de oameni în spate și aici de fapt e riscul, că noi, actorii între noi, am instituit această regulă de a ne check-ui înainte, cumva verbal încercăm să ne dăm seama pe unde am umblat, să ne dăm raportul.

Silvana la repetiție la teatru, cu mască
Silvana la repetițiile unui proiect de la Teatrul Mic.

Ilinca: Cu toate astea, chiar dacă fiecare s-a protejat și a respectat, e imposibil dacă ești asimptomatic să știi dacă ai virusul sau nu. Au fost atâtea cazuri.

Silvana: Ce vreau să spun e că în momentul ăla când am fost întrebați dacă vrem să jucăm în perioada asta, întrebarea era mai mult „Ar trebui să jucăm?”, „Ar trebui să avem activitate?”. Eu, pentru că stau singură, pentru că părinții și rudele mele stau în Botoșani, depind și răspund doar de mine și de prietenii mei tineri. În punctul în care m-au întrebat dacă vreau să joc cu colegii mei mai în vârstă am trecut fix prin ce ai trecut tu cu mama ta. Am spus: „Doamne, eu nu vreau să îmbolnăvesc pe nimeni din teatru și să fie vina mea!”. Am trăit cu teroarea asta la repetiții (că am și repetat, cu mască, la teatru) că mi-aș putea îmbolnăvi un coleg mai în vârstă.

Ilinca: Pentru mine, în toamnă, când s-au deschis teatrele, pe 1 septembrie cred, a fost o perioadă extrem de stresantă. Nici măcar nu mai e despre cum gestiona fiecare manager această problemă, cred că autoritățile pur și simplu nu și-au asumat deloc situația și nu au acordat niciun pic de atenție acestui sector, nici teatrului instituționalizat, nici teatrului independent. Eram o parte a actorilor care nu doream să ne expunem și prin asta doream și să nu ne expunem colegii și familiile, și o altă parte pe care o înțeleg și o respect, care își dorea foarte mult să lucreze și în aceste condiții, care nu erau ideale, nici pe departe. Acest conflict mocnit care s-a stârnit este doar din cauză că autoritățile au dat dovadă de o lipsă de interes și a fost foarte dezamăgitor.

Silvana: S-au formulat niște restricții, îmi amintesc că inițial au vrut să ne pună pe pătrățele pe scenă, să aibă fiecare actor pătrățica lui, dup-aia să jucăm cu mască pe scenă și au apărut toate acele meme-uri cu Romeo și Julieta care se sărută prin plastic. Îmi amintesc că vorbeam la teatru despre asta și ne citea directorul ce comunicat au dat ei și spuneam că noi nu prea înțelegem ce avem de făcut, pentru că sunt niște cuvinte aruncate cu intenția că s-a făcut ceva, dar în practică totul era mort. Nimeni nu înțelegea ce are de făcut și fiecare teatru făcea cum îl tăia capul.

Ilinca: Responsabilitatea era pasată de sus, din ce în ce mai jos. Ajunsese medicina muncii să dea nu știu ce directivă, că nu recomandă ca actorii să poarte mască. OK, actorii nu poartă mască, dar cum se protejează actorii?

Silvana: Eu astă-vară am jucat în aer liber și am semnat pe proprie răspundere că nu am coronavirus și că nu am intrat în contact cu cineva infectat.

Ilinca: Deci nu teatrul, nu medicina muncii, nu persoana care a dat acea derogare de la lege. A fost o perioadă super stresantă și părea că cei care nu vrem să jucăm pur și simplu nu vrem, nu că vrem foarte tare să jucăm dar nu vrem să ne punem sănătatea în pericol, nici pe a noastră, nici a colegilor, nici a familiilor. Pare, totuși, că mesajul nostru a ajuns. Noi am făcut o petiție prin care ceream oficial Ministerului Culturii să facă un document prin care să se ateste clar că actorii trebuie să fie testați înainte de fiecare spectacol pentru a-și putea face meseria și observ că pare că asta o să se întâmple, după multe luni, cel puțin în București. (Există o cerere de la Comisia de Cultură a Primăriei către Primarul General de acoperire de la bugetul local a cheltuielilor pentru testarea actorilor din Capitală. – n.r.)

Selfie în oglindă cu Silvana la teatru
Silvana în ziua primului spectacol în interior din pandemie – Lecția, de Eugèn Ionesco, regia Radu Iacoban, Teatrul Mic.

Silvana: Am avut spectacol la Național și tot așa s-a întâmplat, la Teatrul Mic și bănuiesc că la toate celelalte teatre.

Ilinca: Încet-încet asta va trebui să fie regula, pentru că am trecut printr-o perioadă în care regula era: „Vrei să fii testat? Vrei să joci cu mască? Nu se poate, du-te acasă, pentru că o să joace cei care nu pun atâtea condiții”.

Silvana: A fost un mic conflict în mine, pentru că eram partea tânără din trupă, cineva trebuia să țină activitatea. Plus că m-am simțit pusă în situația în care trebuia să mă expun pentru că sunt tânără și dacă mă îmbolnăvesc nu pățesc nimic. Și la un moment dat am stat așa și m-am gândit și am ales să joc pentru că dacă nu joc eu, cine va juca? Colega mea de 60 de ani? Nu cred.

Ilinca: Dar sunt și actorii 60+ care se raportează relaxați la asta, care joacă fără să-și pună problema de mască, nemască. Mama mea, de exemplu, care are 60+, n-a avut curaj să își asume că va juca fără mască un spectacol cu multe personaje și momentan a ales să mai stea un pic acasă până va fi vaccinată și cred că a ales bine.

Energie de la public și de la distanța față de el

Ilinca: Cum îți iei energia din muncă atunci când lipsește feedback-ul imediat al publicului? Cum l-ai înlocuit?

Silvana: Înainte de a veni această pandemie peste noi, am muncit foarte mult, am filmat, am repetat, încât la un moment dat corpul meu a refuzat să mai facă asta. Pe scurt, am leșinat într-o benzinărie subit și am făcut entorsă, toate astea în trei secunde. Eram în drum spre o filmare și veneam de la altă filmare, adică am tras foarte mult de mine. Nu știu ce a fost în capul meu, dar când ești într-un flux de multă treabă (eu cel puțin așa funcționez) nu stau să mă gândesc real dacă am timp pentru mine și pentru viața mea și pur și simplu zic: „Da, sigur, doresc să lucrez și cu voi”. În punctul respectiv, începutul lui martie, eram foarte obosită, doar că nu-mi dădeam seama. Eram distrusă, iar când s-a închis poarta teatrului m-am simțit eliberată. Cel puțin două luni a fost o vacanță, m-am relaxat și mi-am văzut de treabă, am vopsit uși, am învățat să fac tăiței de casă, m-am transformat într-o mică gospodină, am descoperit cuptorul la aragaz (era aici de doi ani).

Pe scurt, n-am avut nevoie de niciun feedback și de niciun public, pentru că îmi lipsea foarte mult feedback-ul din viața mea adevărată, pentru că simțeam că tot ce fac e să trăiesc în teatru și într-o realitate fictivă și chiar mă gândeam că eu lucrez și încerc să fac oameni și să înțeleg oameni și tot ce fac e să stau eu cu mine și cu aceiași colegi încercând să facem asta, dar eu nu trăiesc cu adevărat.

Ce e ciudat e că anul ăsta cred că am cunoscut cei mai mulți oameni din ultima perioadă, oameni noi din alte domenii, adică am simțit să îmi lărgesc ceea ce nu vreau să numesc bulă, dar domeniul în care mă învârt. M-am trezit întâlnindu-mă cu graphic designeri și întrebând lucruri foarte simple, de exemplu ce mănâncă dimineața sau ce fac sau la ce oră se trezesc, adică așa, ca un mic extraterestru, pentru că îmi lipseau lucrurile astea de viață normală. La teatru ai repetiție de dimineață, după poate ai o pauză la un moment dat și punctul nostru de concentrare cel mai mare este de la ora 7, când ai spectacolul, care se termină la 10-11 și după ce se termină spectacolul eu încă am foarte multă energie și până la 1-2 noaptea nu mă liniștesc, pentru că încă curge în mine tot stresul și toată adrenalina.

Ilinca: Da, și schimbul de energie care, na, există, că se uită câteva zeci de perechi de ochi la tine, e un flux care circulă, asta e clar. Și pentru mine a fost o perioadă binevenită, o pauză de care aveam nevoie și care m-a bucurat, dacă reușeam să fac abstracție de partea concretă care ne-a adus în această pauză. Mi-a prins bine, am putut să fac ce mi-ai zis și tu, am putut să mă conectez la viața mea reală, să mă bucur de cafea, să mă bucur că mă uit pe geam, să mă bucur că fac o plimbare, chestii din astea basic care m-au bucurat enorm.

Silvana: Și că pot să mănânc mai încet, pentru că alergând între teatre, spectacole și filmări îți iei ceva de pe drum și înfuleci în 10 minute și asta e tot și mi-am dat seama că mănânc foarte repede și foarte mult și am învățat să mă bucur de mâncare.

Ilinca cu o farfurie de gnocchi.
După ieșirea din autoizolare, Ilinca s-a apucat de lucru manual – de exemplu, gătit gnocchi.
Silvana pe scara unui bloc
Silvana a ieșit pentru prima oară din perimetrul casei în starea de urgență pentru o livrare de tiramisu în cartier.

Ilinca: Un minus al acestei pauze e că, deși eu eram pasăre de noapte prin excelență, acum am ajuns pasăre de zori. Mă culc pe la 4-5 dimineața și mă trezesc când pot, adică pe la 12-1. Încerc să revin la un program normal, că trebuie.

Silvana: M-am simțit puțin o intrusă în societate, pentru că mi se părea că meseria mea nu face nimic folositor, m-am simțit un păduche.

Ilinca: Da, mă simțeam impostoare, cumva. Eram mai vocali decât alte meserii, aveam păreri, ziceam, ceream chestii, dar dacă mă dădeam puțin în spate îmi venea gândul că nu e numai despre noi. Categoric, e importantă cultura, dar în momente din astea atât de complicate, se ierarhizează. Meseria mea, da, nu era în top 3.

Silvana: Am fost uimită de cum oamenii au luat-o în direcții total diferite, fiecare își cerea gradul de atenție, clar aruncai în Facebook și în Instagram și în celelalte aplicații tot din tine și mă gândeam dacă contribui și eu la tot gunoiul ăsta.

Ilinca: Balastul ăsta inutil și nenecesar…

Silvana: Până în punctul ăsta nu m-am gândit cu adevărat la ce arunc pe canalele internetului.

Fragment din discuția dintre Ilinca (stânga) și Silvana (dreapta).

Ilinca: În același timp, mie mi-a plăcut să descopăr content în online, creat de artiști sau nu, am descoperit o groază de chestii. De exemplu, inspirația pentru Totul va fi diferit mi-a venit după ce am văzut-o pe Miranda July făcând aceste videocall-uri performative cu Margaret Qualley. TikTok este o sursă inepuizabilă de inspirație, dar, în același timp, și de balast.

Silvana: La un moment dat erau atâtea resurse pe internet, spectacole celebre, gratuite, și, real, cred că am reușit să văd două spectacole? Teatre importante, ceva ce în alte condiții mi-aș fi dorit, aș fi plătit să pot să văd, să fie disponibil în online, dar în momentele respective nu mai puteam să mă uit la nimic.

Ilinca: Și eu la fel, deci îmi trecea ziua vorbind pe FaceTime cu tine, cu mama cu prietenii…

Silvana: Și nu m-am gândit niciodată că o să fac baie vorbind pe FaceTime cu cineva sau cu mai mulți oameni chiar. Acum mi se pare normal și fac asta în continuare, chiar dacă mă pot vedea cu oameni fizic.

Ilinca: Mi se pare interesant că Totul va fi diferit vorbește și despre chestia asta, despre cum ne performăm propria persoană în online în fața prietenilor, ce filtre ne punem, exact ce vorbeam mai devreme, cum ne arătăm casa în fața prietenilor, ne arătăm așternuturile așa, cu pete? Acest performance al unei identități perfecte s-a văzut foarte clar ca o hiperbolă.

Silvana: Mi se pare că la început ne preocupam foarte mult de cum arătăm și la un moment dat, după primele episoade, filmam așa cum arătam în casă. Și asta mi-a plăcut mult la mine. În mod normal eu n-aș pune story-uri cu mine nemachiată și să mă simt safe, la modul să-l trântesc acolo 24 de ore și aia să fie. Dar în filmulețele noastre, pur și simplu îmi amintesc că aveam mii de coșuri pe frunte. În clipul cu cada, cred că al doilea episod, eram plină de bube.

Ilinca: Dar îți dai seama ce actriță, ce performeră ești dacă tu ți-ai asumat practic acel personaj care nu era un personaj, dar de fapt erai tu, dar nu chiar tu, ci o fațetă a ta.

Pentru independenți, a fost despre supraviețuire

Ilinca: Perioada asta a fost extrem de grea pentru colegii noștri independenți și pentru spațiile independente care au fost închise sau nevoite să-și oprească activitatea și cred că ar fi bine să atingem subiectul ăsta. Acum, de exemplu, se joacă cu 30% capacitate a sălii, nu? E, pentru un spațiu care are 60 de locuri, să joace cu 30% implică atâtea cheltuieli încât nu are sens să facă asta. Și știu că au existat niște indemnizații pentru independenți, pentru care nu toți s-au calificat.

Silvana: Hai să clarificăm puțin cum au supraviețuit spațiile independente în timpul ăsta, pentru că unele au fost în pragul falimentului. Spre exemplu, știu că cei de la unteatru au ales inițial să aibă o platformă online și au vândut spectacolele filmate live. Cei de la Apollo știu că nu au activitate deloc, tocmai că-s cheltuielile extrem de mari.

Ilinca: Nici Replika. Știu că au avut, dar nu cu public, adică au avut activitate aproape numai online, lecturi performative.

Silvana: Oamenii au repetat pentru proiecte.

Ilinca: Da, toți independenții și-au continuat activitatea, dar în lipsa publicului, adică n-au putut să-și arate produsul unui public. Știu că, momentan, la Replika se înregistrează spectacolele, urmând să fie proiectate, sau nu știu ce soluție vor găsi. Cert e că spațiile independente s-au chinuit să rămână în viață în această perioadă, care a fost devastatoare.

Silvana: Iar artiștii independenți au putut să aplice pentru acea indemnizație, dar principalul criteriu era să nu ai un contract în acea perioadă și mulți au preferat să renunțe la reclame sau la joburi doar ca să primească acea indemnizație, pe care acum, oricum, trebuie s-o dea într-un procent înapoi. Lucrurile sunt complicate și aici.

Ilinca: Ce fac oamenii din spate (costumierele, machiaj, oamenii de la lumini), cu ei ce s-a întâmplat? De exemplu, oamenii de la montaj de la Teatrul Mic.

Silvana: Au avut activitate și au mers la teatru prin rotație.

Ilinca: Și participau la repetiții, nu?

Silvana: Da, și s-au făcut reorganizări, au confecționat măști de protecție. Au avut activitate, nu la același nivel, dar au avut.

Viața pe TikTok e muncă

Ilinca: Care e partea bună în jucatul în online? Am vorbit despre Totul va fi diferit, eu am făcut acea serie de voci și personaje, pe contul meu de TikTok.

Silvana: De unde ți-a venit ideea? De unde a apărut?

Ilinca: Am vrut să fac o serie de portrete în online, scurte, și voiam să chestionez care sunt mijloacele pe care poate să le folosească un actor în online ca să ajungă la public, care chiar dacă e online și nu e în sală, e tot public. Pe mine mă interesează să mă joc cu tot ce-mi oferă online-ul și toate aceste platforme care-mi dau posibilitatea să ajung în 15 secunde la o groază de oameni.

Silvana: Doar că de data asta ai optat să nu folosești filtre deloc. De ce?

Ilinca: Păi e o etapă mai clasică, folosesc niște mijloace mai clasice, doar că pe o platformă diferită. Personajele mi le-am făcut pentru fiecare voce pe care o aveam, cream un personaj cu mijloace clasice, make-up, postură, gesturi, ce folosim și pe scenă, dar textul era vocea unei persoane reale, din socialul de zi cu zi. Mi s-a părut că are o forță mare acest exercițiu, m-a intrigat foarte tare și-mi lua ore să învăț textul, nici măcar un minut de text. Eu luam vocea cuiva și reinterpretam, dând altă voce, o cu totul altă față, alt înțeles.

Silvana: Am observat că a existat un val dinspre actori de a deveni un soi de influencer, de a vinde ceva sau de a face un produs din propria persoană și tu prin filmulețele astea ești pe linia aia fină între a nu fi Ilinca, dar nici influenceriță.

Ilinca: E clar că nu sunt eu, Ilinca, actrița, dar totuși sunt eu. Am mai avut discuția asta cu regizoarea Ioana Păun, dacă ele sunt artă sau nu sunt artă, că filmulețele ca să fie un produs artistic trebuie să aibă un discurs în față, ori la mine a fost întâi opera și apoi discursul în spatele operei. Eu nu știu cum să le numesc, dar știu că au potențial foarte mare de a vorbi despre în ce punct suntem noi ca societate. Mi se pare că platforma asta, TikTok, poate fi folosită și de artiști pentru a semnala diverse probleme din societate, cred că putem să ne folosim de această platformă mai mult decât a ne vinde pe noi. Cred că putem să ne folosim de ea și altfel și cred că asta m-a interesat.

Silvana: Am observat că în ultima perioadă te-ai oprit din a face asta. De ce?

Ilinca: Pentru că îmi ia foarte mult timp și am avut o perioadă un pic mai plină și pentru că atunci când pun ceva, vreau să însemne ceva. Aș vrea să se întâmple ceva important în societate și eu să fac asta ca o replică, să fie mai legat la realitatea momentului. Cred că discursul artistei este o deconstruire a unei părți clasice a meseriei mele pe care o transpun într-o aplicație de social media. Cât mai e artă și cât nu e? Cât e performanță actoricească și cât nu e? Cât e de luat în seamă și cât nu e? Pentru că s-a stârnit chestia asta în online, au fost foarte apreciate de o parte și destul de respinse și comentate de altă parte, dar mie-mi convine debate-ul, asta mă interesează. Dacă să faci un personaj pe o scenă e valoros și contează, de ce n-ar conta dacă-l faci pe TikTok?

Silvana: Dar după ce joci nu primești feedback, nu-ți scriu 100 de oameni.

Ilinca: Da, absolut, feedback-ul de la public sunt aplauzele, dar la noi și dacă-ți place și dacă nu, tot aplauzi. Nu e un feedback pe care poți să ți-l iei real, dar în social media există un feedback. Un feedback mult mai concret decât după un spectacol de teatru.

Silvana: Și mi se pare sincer, nimeni nu te ține în palme.

Speranța rămâne

Ilinca: Ce-ți dă speranță?

Silvana: Cum era replica aia din Cehov? Ai să mă omori! După tot discursul ăsta eu îți zic de Cehov! Aia cu „îți rămâne, totuși, speranța”. Pentru că a fost atât de traumatizantă ultima perioadă, cu ba pot să stau afară, ba pot să joc, ba nu pot să joc, sincer, acum, nu mă pot încrede în nimic. Dacă acum joc și că în luna februarie avem program, asta nu înseamnă că pe 27 martie voi juca. Cred că mă încred în faptul că vine primăvara și mă bucur că iese soarele, în lucruri care nu mă pot dezamăgi.

Ilinca: Mie-mi dă speranță că poate, odată cu această pandemie, pe care sper c-o vom traversa cu bine și că se va termina la un moment dat, îmi dă speranță că poate am și înțeles ceva, că depindem unii de alții, că Pământul ăsta depinde de noi și de gesturile noastre. Mai în micro, sper că actorii și cei care fac teatru au înțeles că trebuie să lase niște urme, că nu trebuie să uităm și că poate este un push spre a merge puțin înainte. Mi se pare că stagnăm de niște ani buni și poate că va exista în mentalul social această perioadă și producțiile vor fi mai ancorate în real și în ce trăim acum.

Silvana: Atât ca subiecte, cât și ca mijloace.

Ilinca: Ca tot. Eu sunt mulțumită și doar ca subiecte sau ca mijloace. Pot spune că am văzut la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț niște exemple că această pandemie a lăsat urme, iar spectacolele nu mai pot fi cum erau. Au făcut și un spectacol itinerant pentru șase spectatori, despre care doar am citit, dar mi s-a părut foarte emoționant și mi-aș fi dorit să fiu acolo. Plus 98% decizia corectă, de Elena Morar, care s-a lovit de cenzură politică, dovedind încă o dată ce subiect tabu este educația sexuală. Și POSTWEST – Something Digital – un eseu-video de Gianina Cărbunariu, Mihai Pacurar și Dorothee Curio.

Un alt spectacol care mi-a dat speranță a fost Live, al lui Bobi Pricop, pe care l-am văzut în iulie. Eu o admir și pe Ioana Păun, care face un podcast, Retroradio, și este de o gingășie copleșitoare. Și mai menționez Noua mea piesă, scris și performat de Peca Ștefan despre libertatea de a crea, visa, gândi.

Asta îmi dă speranță că poate găsim în noi resursele să facem chestii noi, cred că putem începe să facem teatru acum.


Fragmentele video din deschiderea articolului sunt din Totul va fi diferit.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *