Pe Bune #90: Ștefan Peca

Despre rolul poveștilor din teatru de a te face să-ți pui întrebări.

Pentru autorul de teatru Ștefan Peca, totul a început în joacă, în clasa a IV-a, când a scris o reinterpretare a poveștii Scufița Roșie pe care a numit-o Scufița Neagră. Apoi, la 15 ani, a scris prima piesă adevărată, O stație, care mai târziu s-a jucat la Teatrul de comedie și la Nottara. Ștefan a urmat cursuri de scris dramatic la New York University și a fost unul dintre rezidenții programului de dramaturgie de la Royal Court Theatre din Londra. Are peste 20 de ani de făcut teatru și piesele lui au fost prezentate în țări ca: Statele Unite, Marea Britanie, Germania, Elveția, Franța sau Rusia.

În urma unui burnout acum doi ani provocat de munca la prea multe proiecte și de pierderea perspectivei pentru ce fel de teatru vrea să facă în continuare, Ștefan a scris Noua mea piesă?, o lectură în care el își expune toate anxietățile creative în fața unui public și încearcă împreună cu acesta să găsească răspunsuri pentru cum și despre ce ar trebui să fie următoarea lui piesă. Deși gândită pentru scenă, din cauza pandemiei a adaptat lectura pentru online, iar comunicarea cu spectatorii are acum loc pe Zoom. Pentru el teatrul reprezintă o căutare continuă și cele mai bune povești sunt cele care te fac, atât ca autor cât și ca spectator, să-ți pui întrebări.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank, o companie care crede în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Ștefan. Mă bucur tare mult că te aud la Pe Bune.

            Ștefan Peca: Bună, Andreea. Și eu mă bucur foarte tare că sunt aici.

Andreea Vrabie: În decembrie anul trecut am văzut, la invitația ta, Noua mea piesă?, care e o lectură anti-performativă, interactivă – așa o descrii tu – în care de fapt răspunzi, împreună cu publicul, la întrebarea despre ce și cum ar trebui să fie următoarea ta piesă. Mă întrebam, de când am văzut-o – pentru că în text și în ce se întâmplă intră și foarte multe dintre angoasele și anxietățile unui creator –, cum a apărut. Ce a adus la noua ta piesă?

            Ștefan Peca: Ai pus punctul pe i acolo, „angoase, anxietăți”. Un moment de aproape burnout pe care l-am avut acum vreo doi ani. După o perioadă super lungă și intensă de comisionări teatrale și de scris noi piese, una după alta – noi piese care mi-au plăcut foarte mult –, am început la un moment dat să-mi pun problema cum aș putea să continui și de ce. De acolo, în ăștia doi ani care au trecut, am pornit în a mă gândi la acest tip de pseudo-prelegere, cam de acolo mă gândeam să plec. Un fel de storytelling împreună cu un public despre ce ar putea să însemne a scrie ceva nou. După care a venit toată perioada coronavirus și s-a mai transformat ideea asta și la un moment dat chiar a devenit super necesară. Nu-mi imaginam să ajung așa de repede la formula asta și să și pun în practică, dar da, de acolo a pornit necesitatea ei.

Andreea Vrabie: De ce spuneai că la un moment dat a devenit foarte necesară în perioada pandemiei?

            Ștefan Peca: Pentru că s-a pus problema în ce formă, cum am putea să continuăm, pentru cine, în condițiile astea și cu ce fel de povești, ce să povestim. Cred că a fost și este o perioadă intensă pentru toată lumea, perioadă în care suntem expuși și vulnerabili și acolo îți pui întrebarea: teatrul în momentul ăsta ar putea să joace un rol sau nu? Mai ales când de fapt ți se ia exact cea mai importantă dimensiune: întâlnirea. Întâlnirea în carne și oase în același spațiu și în același timp. De acolo am plecat. Plus toate întrebările pe care eu însumi mi le pun și mi le puneam și înainte de pandemie. 

Se pare că cel puțin din punctul meu de vedere, am ajuns într-un punct destul de delicat în ceea ce privește jobul meu și cum ar putea să continuie acest job de dramaturg, de autor de teatru. Că dramaturg, în sensul german sau dramaturgul american, adică persoana care lucrează la scenă cu regizori, lucrează pe structură dramatică și așa mai departe, asta va exista. Asta aș putea să fac, e un fel de story editing, story editingul din scenaristică, iar scenaristica de film și de TV cred că va înflori și deja înflorește de câțiva ani foarte buni. Dramaturgul, autorul de teatru ca individ ce rost mai are, pentru că deja de câțiva ani se produce un fel de mutație înspre formule de creație în grup sau alte tipuri de storytellingsau al modelului de regizor autor sau regizori autori etc. Și atunci, și de acolo era o angoasă.

Cred că în general lumea își redefinește aceste modele de muncă și de utilitate și cred că suntem la începutul unei mari transformări. Mi-am pus problema asta, cum se va întâmpla și cum voi putea eu să fiu acolo. Mai ales faptul că m-am încăpățânat, de vreo 20 de ani scriu teatru, mai mult de 20 de ani, și în general am trăit aproape exclusiv din scris pentru scenă. Am scris și pentru ecran, ecran mic mai ales, un timp, dar în general pentru scenă și am reușit să-mi plătesc o chirie din asta, dar la un moment dat ajungi la un fel de răscruce, în care te întrebi destul de dur de ce și ce anume și cum. Și dacă mai trebuie neapărat să faci asta atât de des sau s-o faci doar când absolut te costă și contează.

E foarte ciudată linia asta de demarcație între cele două, între a fi un profesionist care stăpânești o tehnică și poți să spui povești și să aduci poveștile la tine și în a spune exact poveștile tale, poveștile care te dor, care te costă, care te obsedează. Acolo m-am surprins câteodată că fac anumite concesii fără să-mi dau seama aproape. Inițial credeam că „da, aici sunt cu toată inima, cu tot sufletul” și apoi începeam să mă surprind, „dar poate e doar un job, poate doar vrei să-ți plătești chiria” și într-un fel chiar trebuia să-mi plătesc chiria. Deci mizele erau mari, dar mi-am pus întrebarea asta destul de dur, dacă scriu din cauză că trebuie să-mi plătesc chiriile și scriu foarte tehnic sau aș putea să-mi iau mai mult timp să scriu și să aștept să scriu numai lucruri de care sunt 100% convins că mă obsedează și pentru care trăiesc.

Andreea Vrabie: Poți să-mi explici un pic, pentru că eu aveam impresia – acum îmi dau seama, greșită – că atunci când ești dramaturg sau autor, cum ai spus tu, tu ești cel care lucrează la un text, la o piesă, după care trebuie să existe deschidere din partea unui regizor ca s-o monteze, dar nu știam de partea asta, de comision, cineva să vină la tine să scrii.

            Ștefan Peca: Funcționează ambele modele. Poate chiar sunt mai multe modele. Lucrez și în modelul ăsta clasic, în care scriu un text și după aia îl trimit la regizori. Dacă am noroc, ajunge pe scenă. Dar am avut și norocul – și e și în modul meu de a lucra această colaborare – în care scriu pentru o comisionare – sau o comandă, cum se mai numește într-un limbaj mai popular – în care dacă cineva, un teatru sau un festival – s-a mai întâmplat și festivaluri –să comisioneze un text nou, pornind de la o anumită temă în general. Nu am scris lucruri care nu mă interesau, trebuie să rezonez la ideea aia și în general și cerința e foarte simplă, ori e doar o temă care ți se dă, apoi am toată libertatea să o dezvolt, sau am mai lucrat în proiecte în colaborare cu un regizor sau o regizoare. Cu Ana Mărgineanu am lucrat foarte mult așa, în care Ana a avut concepte care presupuneau un ciclu de piese noi scrise, făcute după o cercetare și așa a apărut Despre România numai de bine, care era despre orașe mici din România sau Anul dispărut, care era o trilogie bazată pe amintirile subiective, strict ale echipelor care lucrează la spectacol: actori plus tehnic plus ceilalți angajați care fac să se întâmple spectacolul în seara respectivă. Cum își aminteau ei un anumit an fundamental din istoria noastră recentă. 

În fine, am făcut și alte proiecte similare. Și în Germania am făcut așa. De exemplu, am unul care mi-este foarte drag despre muzicanți români care s-au stabilit în Berlin în anii ’70. Tatăl meu a fost unul dintre ei, dar el s-a întors în țară în anii ’80, dar e o întreagă lume acolo și eu am crescut printre ei, am crescut în lumea asta. A fost, după ce s-a prăpădit tatăl meu acum 12 ani, și o modalitate, o speranță că aflu lucruri despre el așa cum niciodată nu mi le-a povestit sau am fost eu prea fraier să nu-l întreb la vremea respectivă. Ăsta, de exemplu, este un proiect pe care eu l-am inițiat, dar unde s-au îmbinat cele două, și partea de comisionare, și partea de poveste super personală. 

De unde am început este că la un moment dat, fiind foarte multe, una după alta, îți pierzi un pic perspectiva. Anul ăsta cred că a fost al doilea an în care mi-am luat un pic de timp, acum forțat – anul 2020 adică –, să-mi regăsesc această perspectivă. Cred că nu sunt singurul care se simte un pic pierdut sau că navighează un ocean căruia nu-i mai vezi malul. De acolo a pornit nevoia asta, de a scrie despre asta. 

M-am gândit inițial să scriu un monolog pentru o actriță sau pentru un actor, apoi mi-am dat seama că nu, trebuie foarte personal să mă pun inclusiv pe mine la bătaie în chestia asta. Și pentru că eu sunt dramaturg, nu performer, nu putea să se întâmple decât cu mine citind de pe o foaie, îmi imaginam eu, în relație continuă cu spectatorii. Le-aș fi dat foile, am fi citit împreună, am fi dezbătut un pic fiecare punct – nu s-a mai putut întâmpla – și uitându-ne la o scenă goală. Asta era ideea: o scenă pe care nu se întâmplă nimic și ne imaginăm împreună cum ar putea fi. Iar acum s-a întâmplat întâlnirea asta, am făcut un fel de probă pe Zoom în care am invitat oameni interesanți – printre care și tu – să-mi fie parteneri, să-mi fie un fel de cobai. Nu sunt neapărat cobai, să încercăm împreună lucrul ăsta și să vedem unde se duce. Eu schimb tot timpul anumite lucruri și-mi dau seama că funcționeaze unele chestii, deci devine un fel de organism viu. Idealul meu e să-l aduc la un moment dat, când se va putea, în forma aia pe scenă, după tot ce am descoperit în aceste întâlniri, dar în fine. 

Sunt un introvertit în general și nu mă deschid foarte ușor, dar atunci când mă deschid, când mă simt bine cu oameni pe care încep să-i cunosc, mă simt mult mai sociabil. Întâlnirile astea mă ajută foarte mult și a fost o modalitate și de a mă tămădui probabil și de a trece și prin izolarea asta, care la un moment dat m-a atins și pe mine după mai multe luni. 

Inițial am avut o stare de extaz, când lumea s-a închis. Fiind și introvertit, m-am simțit foarte bine, „iată, toată lumea își ia o pauză”, după care a început o perioadă super intensă de lucru. Toată lumea își lua o pauză și eu eram mult mai socilitat în aceste întâlniri care se întâmplau foarte imediat, pe Zoom sau pe alte canale super rapide, deci nu mai aveai nevoie să ajungi fizic în anumite locuri, ele se multiplicau. Și în ultima perioadă, a doua parte în care ne-am izolat, am avut anumite săptămâni, să zicem, în care pur și simplu mi-ar fi plăcut să știu că am libertatea să ies pur și simplu la o bere cu cineva. Doar ideea asta, că ești închis, cred că ne atinge pe toți, chiar și pe cei mai introvertiți.

Andreea Vrabie: Am să mă întorc la ideea asta de izolare și de singurătate, dar mă întrebam acum, în timp ce vorbeai despre noua ta piesă – ca să nu spun Noua mea piesă?, că poate nu se înțelege – dacă cauți și un răspuns la toate întrebările pe care ți le puneai tu împreună cu publicul. Un răspuns real, nu doar piesa în sine, sau mă rog, ce se întâmplă, interacțiunea dintre oameni.

            Ștefan Peca: Da, alea sunt întrebări pe care în primul rând mi le pun eu mie și până la urmă da, cred că eu caut un răspuns real: ce rol poate să joace următorul meu proiect pentru un public, pentru o scenă? Și ca subiect, și ca formă, și ca relevanță, și întâlnire, dar este o întrebare deschisă. Cred că prin această lectură mă verific și eu și mi-ar plăcea foarte mult să mă ajute în zona asta și cred că încet-încet începe să mă ajute să nu mai fiu la fel de pierdut ca în ultimul an, ultimul an jumătate. Deși, în fine, perioada asta, pe lângă Noua mea piesă?, a venit și cu alte două proiecte în care chiar am scris teatru, mai ales Instrucțional pentru singurătate.

Andreea Vrabie: La asta voiam și eu să mă întorc când am spus c-o să mă întorc la izolare și singurătate, despre asta voiam să vorbești.

            Ștefan Peca: Instrucțional pentru singurătate a pornit chiar în primele zile de izolare și vorbeam cu colegele mele, partenerele mele din PopUP Theatrics, care e o companie de teatru site-specific, imersiv, care se întâmplă la New York, dar și în toată lumea, cu foarte mulți colaboratori de peste tot; companie pe care au început-o Ana Mărgineanu șiTamilla Woodard în New York și în care și eu lucrez de la început. Am devenit și parteneri și facem tot felul de proiecte în care ne folosim de spații non-teatrale ca să facem teatru. Asta a pornit de la o chestie foarte practică: în New York spațiul teatral costa foarte mult și în același timp era un oraș atât de bogat și de interesant, încât poți să-ți găsești foarte multe scene în el, în care poți să trăiești povești și experiențe teatrale. De acolo ne-am tot extins și am experimentat foarte multe lucruri, inclusiv teatru online. Se lumea Long Distance Affair, s-a întâmplat în mai multe ediții. Acolo conceptul era că un public se întâlnea, venea într-un spațiu fizic, dar intra în legătură cu nouă – inițial – actori din toată lumea și cu fiecare avea o convorbire – câteodată nu era o convorbire –, o experiență, o poveste de cam zece minute. Toate acele povești erau create de un dramaturg care era într-o țară, un performer care era într-o altă țară, un regizor în altă țară și scriai pentru spațiul în care se afla acel performer, făceai un mic research. Era super fun. Doar că experiența avea loc pentru public într-un spațiu și un timp unitare, iar anul ăsta, când a început pandemia, de acolo am plecat: cum am putea să facem Long Distance Affair exclusiv online.

Andreea Vrabie: Deși publicul era într-un spațiu, ei interacționau pe Skype cu performerul.

            Ștefan Peca: Da, doar că trebuie să-ți imaginezi că am fi fost cu toții ca într-o sală de clasă, noi publicul și intram fiecare pe câte un computer în care fiecare ne puneam căștile și intram în aceste experiențe. Veneau una după alta, aveai 10 minute cu actrița din Rusia, apoi aveai 10 minute cu actorul din Sydney. Ei chiar jucau live și erau foarte departe, dar în același timp super aproape prin tehnologia de atunci. Ce nu se putea într-adevăr face și asta a apărut acum doi ani și ce a adus Zoomul de fapt, aceste grupuri. Nu mergea foarte bine – chiar și pe Hangouts –, nu puteai să ai grupuri un pic mai mari. De când au apărut aceste unelte de webinar și așa mai departe – chiar anul trecut a fost o explozie a Zoomului –, asta a adus niște posibilități foarte interesante pentru teatru sau ca uneltă de a povesti în această relație foarte directă cu spectatorii și cu mai mulți spectatori în același timp. 

De acolo, încercând să ne gândim cum am putea să facem Long Distance Affair, a apărut în discuția noastră ideea dacă am face un fel de class sau să avem un grup, ce ar putea să fie acest class. Pentru că experimentam această singurătate – toată lumea povestea despre cât de greu este să rămâi cu tine însuți acasă și să fii închis cu tine însuți –, am zis dacă am face un fel de set de instrucțiuni pentru singurătate și dacă am avea niște instructori care să-ți predea niște materii. Materia lor de expertiză ar fi o bucată din singurătate, dar foarte diferite și foarte absurde într-un fel. Să folosim ideea asta de webinar și ce se poate face într-un webinar, în participarea asta, relația între instructor și participant, și de acolo s-a născut ideea asta. Inițial noi voiam s-o facem în engleză, într-o suită de țări, dar s-a ivit o posibilitate de finanțare rapidă în România și a fost super tare că am putut, de fapt, să începem s-o dezvoltăm în română, în România și cu trei actori foarte faini: Marius Manole, Katia Pascariu și Matei Chioariu. Am vorbit cu ei același lucru, cum și-ar preda ei singurătatea dacă ar putea. De acolo s-a născut această idee, unul a fost un fel de îmblâzitor și asta era 101-ul cursului, arta îmblânzirii de sine. A doua a fost o instructoare care îți preda sleep planning, arta somnului fără vinovăție. Te învăța cum să adormi fără nicio problemă, oriunde și oricând, simțindu-te super safe și super nevinovat. Iar a treia, care a fost poate cea mai ciudată, era un instructor care rezolva singurătatea ca și cum ar fi un escape room și publicul îi dădea tot felul de soluții pe chat

În fiecare ne-am jucat cu un alt tip de a interacționa cu oamenii și un alt tip de a povesti și de a învăța ceva despre propria singurătate și relația asta cu noi înșine, prinși într-un spațiu, acasă, fără voia noastră. Foarte mulți oameni se confruntă cu singurătatea și fără coronavirus. Cred că a fost și o ocazie pentru mai multă lume acum să reevalueze această relație cu singurătatea și ce înseamnă. E foarte important, din toate studiile pe care le-am citit, să ne învățăm sau să ne reînvățăm să socializăm și să nu rămânem singuri. E un lucru foarte important de care uităm de foarte multe ori. Chiar și atunci când suntem prinși în nebunia asta de zi cu zi, putem fi foarte singuri. Chiar dacă nu suntem într-un spațiu prinși, suntem prinși în altceva, care e tot ca un fel de mare cameră în care nu mai găsim mânerul.

Andreea Vrabie: Mă întrebam, atunci când scrii un text – fie că o faci singur sau c-o faci în colaborare cu alți oameni –, cât de mult te gândești la ce vrei să provoci în public? Pentru că mă întrebam, în cazul ăsta particular, la Instrucțional pentru singurătate, ce ai fi vrut să le oferi?

            Ștefan Peca: Acum, când spun colaborare, nu înseamnă că scriu cu cineva neapărat. S-a mai întâmplat, când chiar am colaborat cu alți scriitori, dar în general scriu o versiune a piesei absolut singur. Colaborarea este ca feedback și dezvoltare, inclusiv când ajungem cu actorii. Dar în general, până în momentul ăla, există un text care este dezvoltat. Schimbările sunt de nuanță și nu structurale. 

Trebuie să plec dintr-un loc care mă emoționează pe mine sau pe mine mă face să vibrez. Altfel n-are rost să încerc. În cazul ăsta specific, bineînțeles că am plecat de la cum mi-aș preda eu mie singurătatea ca un instrument pentru mine să mă calmez și să dealuiesc un pic cu mine și cu propriile anxietăți. Filtrul ăsta foarte ludic prin care poți să te uiți la toată experiența asta care cred că te ajută foarte mult și te poate îmbuntăți. Iar al doilea fiind implicit această întâlnire dintre participanți și mai ales la final, când îi băgam în niște breakout rooms și puteau să discute despre tacticile și strategiile lor. De acolo plec: dacă eu aș fi în acel public, ce m-ar mișca pe mine și ce întrebări mi-aș pune eu. Ăsta e locul de unde plec, și apoi speranța ca și ceilalți într-adevăr să rezoneze cu asta când ajunge la ei. Dar ăla e testul: eu trebuie să rezonez în primul rând, să simt că fac o chestie cu adevărat valabilă și cu adevărat revelatorie, în care nu știu nici măcar eu răspunsurile. Procesul mă duce înspre o deschidere.

Andreea Vrabie: Spuneai mai devreme că nu știi răspunsurile și chiar la început, când vorbeam despre perioada nu doar de anul trecut, de doi ani, care a dus la Noua mea piesă?, că din nou, nu găseai răspunsuri. Toți fugim de incertitutine, dar și parcă la un moment dat, când știm toate răspunsurile, tot nu e bine, avem nevoie de un pic de căutare din când în când și asta mă întrebam: dacă a fost vreun moment în experiența ta când ai simțit că parcă nu mai există motivație sau căutare în ce faci.

            Ștefan Peca: Cred că asta e perioada cea mai acută, despre care vorbim acum. Căutare există. Eu am făcut așa, un mic pact cu mine: dacă nu va mai exista căutare, nu e nicio problemă să mă opresc. Dar văd că există, căutarea există tot timpul. Sunt momente în care, probabil din cauza unor conjucturi, ajungi să te mulțumești cu prea puțin și cred că acolo e zona care mă nemulțumea pe mine. Bineînțeles, fiecare avem acest prea puțin definit pentru noi înșine, dar acolo era de fapt buba, cred. De cătat, căutam, dar poate nu mai căutam destul de adânc sau nu mai aveam timp să caut destul de adânc, că și aia e o problemă. De fapt, începi să zici „da, dar nu se poate altfel, pentru că dacă mă opresc un pic o să ajung pe stradă”. La mine asta chiar e o posibilitate, că sunt destul de la limită, se poate ajunge destul de ușor pe stradă – bine, exagerând foarte mult acum, sper să nu se întâmple asta. Dar cel puțin căutatul nu s-a oprit și nu se va opri. Experimentatul nu se va opri. 

În general, fac lucrul ăsta pentru a-mi pune întrebări și a pune întrebări împreună și prin aceste piese și prin aceste întâlniri pe care eu le văd ca pe niște pretexte pentru întâlniri, în care povestim ceva. O poveste deschide și întrebări și te face să-ți pui întrebări. Asta-mi place foarte mult când se întâmplă la teatru, mult mai mult decât atunci când mi se oferă pe tavă niște teze sau niște răspunsuri, când mi se predică anumite lucruri. Atunci e neinteresant. Dar dacă mă pot pune pe mine în postura să mă întreb, să devin un fel de detectiv și să nu fiu mulțumit cu răspunsuri ușoare, atunci asta e excelent. Cam așa văd și jobul meu, sunt un fel de detectiv. Ideal ar fi așa și un public pentru mine, toți suntem detectivi, ne interesează să rezolvăm misterele și să nu ne mulțumim cu foarte puțin, foarte rapid. Cumva te duce povestea în niște zone, îți oferă și surprize și te pune în diferite posturi, și în posturile opuse, joci și avocatul diavolului. Asta mi se pare extrem de important atunci când scrii și când îți pregătești ceva pentru scris. 

Andreea Vrabie: Nu știu, mi se pare că oamenii fug de asta sau poate nu vor să vină la piese care îi lasă cu semne de întrebare, pentru că să îți pui întrebări nu e o stare confortabilă.

            Ștefan Peca: Știu că nu e o stare confortabilă, dar acum poate am făcut eu să sune foarte dur ce am spus. Poveștile sunt foarte diferite și le văd ca pe niște mașini aproape, care te duc dintr-un loc în altul. Te mișcă și te duc într-un fel de aventură. Bineînțeles că nu e confortabil, nimic nu este confortabil, dar e ca o trecere. Fiecare poveste mișto te trece un prag, te trece mai departe, îți aduce o nouă cunoaștere. Mi se pare că asta e toată menirea poveștilor. Hamlet îți pune foarte multe întrebări și are o mare întrebare la mijloc, dar de fapt îți deschide o zonă foarte mare de întrebări. Miturile, poveștile îți spun întrebări despre natura umană și despre răspunsurile pe care le găsim noi în anumite momente ale existenței noastre și dacă e bine sau nu sau e OK, care ar putea să fie alte răspunsuri. Asta e o întrebare în sine și cred că povestea te face să te pui și în alte posturi și să trăiești un pic alte vieți. Acolo e foarte mișto ce se întâmplă, la teatru și nu numai, și în film și așa mai departe, tot ce ține de genul dramatic. E ca un exercițiu de empatie care-ți poate folosi. Chiar dacă tu îți pui întrebările astea, îți pui întrebarea „da uite, ce aș face eu dacă…?”. Asta e clasică. Trăiești cu protagoniștii. „Ce aș face eu dacă aș fi în locul acestor personaje?” E un dialog pe care-l ai non-stop cu chestia asta, chiar și când o vezi, chiar și când te gândești la ea după aia. 

Mi se pare fundamental să îți pună întrebări. În momentul în care vezi ceva și de fapt n-ai intrat într-o mașină care te-a dus în altă parte și ai cam rămas în același loc, înseamnă că e ceva în neregulă cu povestea aia sau ai consumat-o și da, în fine, te-ai distrat poate două ore. Și asta e important, dar nu știu, o poveste e un pic mai mult decât asta, cred.

Andreea Vrabie: Cum ai aflat tu asta despre povești și despre teatru în particular? Pentru că bănuiesc că atunci când ai început tu să faci teatru nu o gândeai așa, nu aveai înțelegerea asta.

            Ștefan Peca: Absolut n-o aveam. Dar nu știu, am crescut într-o casă în care taică-miu m-a încurajat tot timpul să pun mâna pe povești. Așa am și învățat să citesc la cinci ani, citind niște fabule Lev Tolstoi. Atunci când era pe-acasă – pleca, încă, în anii ’80 în diferite turnee, era chitarist de jazz și nu numai – mă punea să citesc, discutam după aia poveștile și mă încuraja să-i povestesc eu, să schimb povestea. Cred că de acolo am început, dar foarte intuitiv e procesul ăsta. Cred că ne povestim – exact ce am făcut eu la Instrucțional pentru singurătate – ca să trecem un pic mai departe, să ajungem la un alt timp de cunoaștere. E clasic. Iar apoi s-a cristalizat. Tot citind din ce în ce mai mult și văzând din ce în ce mai multe, vorbind cu oameni foarte diferiți, începi să-ți deschizi mintea și să vezi cât de importante sunt poveștile în general în aceste întâlniri între oameni și cât de mare nevoie au oamenii de povești. 

Prima dată când am luat contactul cu teatru – au fost două momente –, eu stăteam în Târgoviște. Sunt din Târgoviște și am crescut în Târgoviște. Noi n-aveam teatru în oraș în afară de câteva mișcări de teatru de amatori. În general vedeai lucruri care veneau în turnee din București. Am fost la câteva și am rămas foarte frustrat după ce le-am văzut, pentru că unu, simțeam că sunt anumite povești clasice, pe care mi le imaginam cu totul altfel și erau montate în așa fel încât le subseseră toată seva, le omorâseră. Ori erau jucate foarte gros, erau foarte prăfuite ca stil și asta te ținea foarte departe de ele, chiar dacă anumite producții chiar erau bazate pe povești foarte mișto, fundamental valabile. Am sesizat în primul rând chestia asta de falsitate și instinctiv am încercat să-mi imaginez unde aș vibra eu autentic sau ce ar însemna autenticul ăsta pentru mine. De acolo am început să-mi imaginez cum ar arăta un spectacol pentru mine și prietenii mei și colegii mei care să ne țină, dar să ne și vorbească despre o problemă sau mai multe probleme cu care chiar ne confruntăm.

Era, bineînțeles, în anii ’90, dar și după, un tip de revoltă. Cel puțin în cercurile în care mă învârteam eu, era destul de prezentă, pentru că era multă nedreptate în jur. O vedeai cu ochiul liber și îți venea să urli câteodată. Nu se mai vedea nicio licărire de speranță și cu toții visam la ceva mult mai bun și de acolo cred că s-au născut primele povești și nu numai primele, din feelingul ăsta, disconnectul ăsta dintre ce ni se servea ca un fel de ambalaj foarte safe și foarte drăguț și foarte cum se face și adevărul pe care îl simțeam că e ascuns undeva. Ne scotea din minți, cel puțin pe mine mă scotea din minți toată ipocrizia asta, care cred că de fapt nu ne-a părăsit, chiar după atâta timp.

Iar doi, în mod foarte ciudat, eu am început să citesc teatrul Ionesco. Când citești Rinocerii sau așa, începi să înțelegi unde sunt legăturile, unde e revolta și așa mai departe. Un teatru foarte formalizat, absurd, care mi-a născut foarte multă imagine de fapt. Îmi imaginam și de acolo mi-am dat seama, „wow, cât de multe chestii se pot face”. După am citit Ulise a lui Joyce, mi-a explodat creierii în sensul cel mai bun. Din momentul ăla mi-am dat seama câte poți să faci, cum poți să povestești. Prima dată am citit Ulise destul de devreme, pe la cred că vreo 14 ani, și m-a lăsat un pic… Felul în care explora povestea aia, în fiecare capitol altfel, m-a… Apoi, în fine, erau toate lucrurile, filme, muzica pentru mine era super importantă. Am crescut într-o familie înconjurat de muzică.

Eu văd teatrul și ca ceva foarte muzical, ca o structură muzicală aproape. Dramaturgia pentru mine e compoziție. Ai mișcări, trebuie să ai ritm, trebuie să ai un feeling. Simți textul și vezi prin interpretări – chiar dacă interpretările nu sunt deloc ce ți-ai imaginat tu – momentele textului. Dacă funcționează bine, nu pot fi distruse. Dacă tu spui povestea și faci ce trebuie în poveste, chiar dacă spun replicile prost sau nu în interpretarea pe care ți-o imaginezi tu, tot are sens, ai repere – ceea ce poartă anumite nume în diferite școli. O văd foarte muzical și tot ce construiești are un nivel muzical. Trebuie să te țină exact ca un concert bun sau ca un setlist bun. Poți să faci 1.000 de analogii pe tema asta.

Fac mult teatru participativ și interactiv, mixez diferite tipuri de a povesti și medii. Acolo la un moment dat e aproape ca la jazz, ai o parte de improvizație, cum ar veni, embedded în povestea mare. E foarte interesant. E un meșteșug scrisul, dincolo de inspirație, că inspirația ți-o cauți. Ți-o găsești.

Andreea Vrabie: Ai cred că zeci de piese care au fost produse în peste 10 țări, am văzut că în interviuri sau în articole ești introdus ca una dintre cele mai importante voci din teatrul contemporan, și mă întrebam ce înseamnă asta pentru tine. Cum te gândești tu la toată activitatea ta de până acum?

            Ștefan Peca: Nu cred că sunt una dintre cele mai importante voci ale dramaturgiei contemporane, nici măcar românești. Sunt un scriitor care a avut norocul să poată lucra și să poată lucra în diferite contexte și împreună cu niște oameni foarte talentați și interesanți. Cred că asta e cea mai mare bogăție pe care o accesez sau am accesat-o, faptul că am putut să scriu și în România, în America, în Germania și în Anglia, și am lucrat cu artiști din foarte multe țări. Îți dă o perspectivă înspăimântătoare câteodată, care te poate scoate dintr-o zonă confortabilă sau o zonă chiar a cunoscutului, dar care la sfârșitul zilei îți deschide mintea înspre toate diferitele posibilități pe care le ai când povestești. 

Sunt și zone absolut neașteptate în care vezi că oamenii reacționează la fel, și aici, și în America, și în America de Sud. Sunt anumite lucruri fundamentale și despre aia cred că începi să îți dai seama că e OK că povestești poveștile astea despre natura noastră. Astea vor rezona la fel peste tot. Bineînțeles, specificitățile sunt întotdeauna ale locului și e foarte bine că sunt așa, dar dintr-o dată te simți un pic mai împlinit când vezi că ceea ce ai scris poate să ajungă într-o țară care nu te-ai fi așteptat niciodată să înțeleagă povestea pe care o scrii tu din România. Chiar e o parte din călătoria asta de scriitor de care sunt foarte recunoscător. Ăla e locul de care mă bucur cel mai mult.

Andreea Vrabie: Ai o obsesie pentru trecerea timpului, ca temă și în sine, și mă întrebam de ce și cum se reflectă asta în ce te interesează din punct de vedere artistic la anul care a trecut, la 2020. Toți am spus că e un an care nu există.

            Ștefan Peca: Asta cu trecerea timpului e o întrebare pe care i-o puneam lui taică-miu când eram foarte mic și care mă obseda: „de ce trece timpul?”, „de ce îmbătrânim?”. Am scris destul de mult și despre îmbătrânire și despre diferite vârste ale oamenilor și despre cum se schimbă relații. Sunt foarte general acum, știu, dar în sensul ăsta cred că am urmărit destul de mult. Ca să devin un pic mai specific, am scris în mai multe piese momente diferite în care se fac sărituri în timp. Mă fascinează un pic diferențele astea. Să zicem că am scris despre un oraș ca Baia Mare și prima scenă era în 1887, săream în timp în 1984, săream în timp în 2200. Urmăream o temă – acolo era poluarea – imaginându-mi toate transformările și diferitele filiații care se pot urmări, dramaturgic vorbind. Deci în sensul ăsta mă pasionează tot timpul trecerea timpului și cum se poate ea reflecta pe scenă și într-o poveste. 

2020. Eu am scris Anul dispărut, trilogia. Ăsta cu „anul dispărut” a fost chiar titlul dat de mine. Mi se pare că anul 2020 s-ar putea să fie un an înțeles urât de mulți, pentru că a venit așa de abrupt cu această problemă, dar s-ar putea să fie un an foarte important, pe care o să ni-l aducem tot timpul aminte, nu neapărat cu ură, dar ne trebuie un pic de perspectivă. Mi se pare că e un an care a adus foarte mult în această oprire a lumii și cred că aveam nevoie majoră de ea, poate mai mult decât ne dăm acum seama. Ne-a demonstrat că se pot foarte multe altfel decât eram obișnuiți și habitudinile îți pot fi transformate. 

Cred că aș putea să încep o piesă cu 2020, poate cineva care se naște. Am o idee de piesă pe care aș vrea s-o scriu, care se întâmplă într-un viitor mai apropiat, dar nu foarte apropiat, gândindu-mă la ce fel de bunici am fi noi și vom fi noi și ce fel de copii adulți vor fi cei care se nasc acum. Ăsta chiar e un proiect la care, încet încet lucrez și s-ar putea să înceapă în 2020, deci nu știu.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *