Povești din cartier

Mini-povești documentate și scrise de reporterii DoR și Școala9 timp de trei ore, într-o dimineață de vineri. Iată cum arată cartierul în care lucrăm.

O comunitate în jurul unei cafele
De Andreea Vrabie

Florin Lemnaru, 35 de ani, barista în cafeneaua Claro, ajunge la cafenea în fiecare dimineață la 7:30. Până deschide oficial, petrece prima jumătate de oră exersând desene în cafea cu spumă de lapte pentru Latte Art și Cup Tasters, două campionate naționale de barista la care participă. „De la 8:00 la 10:00 sunt de-ai casei”, spune Florin. „Unii sunt la ușă de la 7:50 când încă n-am dat scaunele jos de pe mese. De la 10:00 la 12:00 e ora de vârf, până la 16:00 vin cei care n-au apucat dimineață, iar de la 16:00 la 18:30 e al doilea val mare. Stau de multe ori peste program.”

Claro, o cafenea de 18 metri pătrați de pe Strada Mihai Eminescu, pare un micro-muzeu al cafelei. De la posterul cu The World Atlas of Coffee, care trasează în timp istoria cafelei și ocupă aproape jumătate de perete, la revista Coffee Break care așteaptă într-un colț de masă să fie răsfoită, până la rafturile pline cu aparate de preparat cafeaua manual și plicuri cu sortimente de cafea din El Salvador, Etiopia, Kenya, Columbia sau Mexic. Inclusiv postul de radio care umple cu muzică spațiul mic se numește Radio Cafe.

Cu fiecare client care cumpără boabe de cafea pe care Florin le macină pentru ibric, espressor sau filtru, în funcție de ce folosesc, Claro se umple de arome. „Pa, ne vedem marți”, îi strigă lui Florin un client din ușă. „Cum, nu vii luni?” „Plec în vacanță.” Florin îi știe pe toți pe nume și cu ce se ocupă. A ajuns să-i cunoască după ce a deschis Claro, în august 2016. Nu a avut clienți de la început, dar în timp, pentru că mulți aveau espressoare acasă pe care nu știau exact cum să le folosească, iar el îi ajuta cu informații, a crescut o comunitate. În plus, pentru că îi plăcea să deseneze în spumă de lapte, încerca să adapteze desenul în funcție de client. „Venea o fată, îi desenam o pisicuță, posta pe Facebook și data viitoare mai venea cu trei prietene.” Acum, comunitatea din jurul Claro are inclusiv un grup pe WhatsApp pe care vorbesc despre cafea. Unii s-au mutat din țară și-i trimit poze cu ce mai beau acolo unde se află. „Am încercat să-i adun pe toți într-o zi în cafenea și umpluseră spațiul. Am degustat bere, cineva a adus prăjituri de casă.”

Florin nu a fost întotdeauna pasionat de cafea, ba chiar nu îi plăcea cafeaua până acum șase ani, când a băut pentru prima dată cafea de specialitate. Fiind pasionat de geografie, i-a plăcut că fiecare tip de cafea putea transmite ceva despre regiunea din care provenea. A început prin a lucra ca barista la Dolce Bacio, o cafenea din zona Cișmigiu, apoi a continuat cu un bar mobil cu care se ducea la evenimente organizate de corporații. „Era roz-piersică cu verde”, spune despre bar o clientă care îl știe pe Florin încă de atunci. În 2016 a hotărât împreună cu Andrei Bolocan, care deținea deja prăjitoria Claro de la care Florin cumpăra cafea pentru barul mobil, să-și unească eforturile și deschidă un punct de servire.

Cafeneaua începe să se aglomereze. Florin știe ce comandă de obicei fiecare client și discută cu ei despre sortimentul de cafea la plic pe care vor să-l încerce. Hawaii, de exemplu, „singurul stat american care produce cafea”, spune Florin, este o cafea mai scumpă. Florin a învățat în timp cum se diferențiază tipurile de cafea. Fiecare primește de la Speciality Coffee Association (SCA), o organizație internațională, un scor în funcție de câte defecte are: cafeaua de specialitate are între 70 și 80 de puncte, cea de origine între 80 și 90, iar tot ce depășește 90 de puncte e considerată premium, cum e cea din Hawaii din care tocmai a vândut ultimul plic. „Cei mai mulți cumpără cafea pentru acasă sau birou”, spune Florin, în timp ce prepară două flat whites și un latte pentru o clientă. „Mai treci mai târziu pe la mine, Cristina? Iese soarele, mai stăm pe bancă”, îi spune Florin la plecare.

E 10:40 și în Claro începe să se simtă că trece ora de vârf. „Spune, Andrei, cum e Ethiopia asta?” „Puțin amară”, spune Andrei Botescu, fondator Atelierele Pegas și client fidel. Lui Florin îi calcă pragul de la politicieni, cum ar fi Dacian Cioloș, până la IT-iști, oameni care au propriile afaceri, persoane publice, cum ar fi omul de radio Răzvan Exarhu, sau studenți. Ajung să se cunoască între ei și chiar să pornească afaceri împreună. „Primul kilometru de autostradă aici s-a făcut”, glumește Gabi, alt client de-al casei.

Deși nu a fost întotdeauna pasionat de cafea, acum Florin spune că știe ce vrea să facă toată viața. „Visez că fac cafea. Inclusiv azi-noapte am visat că făceam la french press, deși nu prea îmi place.” Iar pasiunea lui pentru cafea se transmite și clienților care nu doar devin pasionați la rândul lor, ci ajung să facă parte dintr-un grup de prieteni care își beau cafeaua în fiecare dimineață la aproximativ aceeași oră.

 

Oana și deserturile
De Cătălina Albeanu

Oana Nicolae, 26 de ani, a vrut dintotdeauna să lucreze în bucătărie – dar nu la deserturi. „Cum se zice: de ce ți-e frică, de aia nu scapi”, spune Oana de după tejgheaua cofetăriei 7 cakes de pe strada Tunari, unde lucrează de vreo șase luni.

La fostul job la A1, după plecarea din echipă a persoanei care se ocupa de deserturi, a fost nevoită să-l învețe pe noul coleg de bucătărie cum se fac prăjiturile. Când înveți pe cineva ceva, trebuie să faci lucrurile la cel mai înalt standard, așa că s-a specializat și ea în deserturi.

Nu voia să lucreze în cofetărie, pentru că știa de la o colegă cum merg lucrurile în unele cofetării de cartier – crema și blatul sunt aduse la găleată, amestecate cu apă și puse la cuptor. Când a cumpărat niște savarine pentru soțul ei, le-au pus în frigider și au uitat de ele o săptămână. Când și-au adus aminte de ele, savarinele arătau la fel de perfecte ca în prima zi. „Dacă o prăjitură costă 3 lei 50, trebuie să cheltuiască cel mult un leu, un leu 50 să facă profit. Ce poți să pui în ele de un leu?” La 7 cakes, unde prăjiturile costă între 9 și 19 lei, lucrurile stau altfel. „Crema naturală se îngălbenește și blatul nostru se usucă repede. Noi nu putem să ținem torturile în frigider mai mult de două zile.”

7 cakes a fost deschisă în a doua jumătate a lui 2018 pe Tunari nr. 73 de patisera Beti Teris. Beti are doi copii și a vrut să creeze un spațiu unde clienții de orice vârstă se pot simți ca acasă, spune Oana. Pereții albi sunt ștampilați cu urme de palme colorate, unele chiar ale copiilor lui Beti, și o tablă albă cu markere ocupă majoritatea peretelui cel mai mare de la intrare. Pe tablă găsești informații despre programul cofetăriei și comenzi, dar și inimioare desenate, autoportretul unor copii care au trecut pragul cofetăriei și un review: „Foarte bun!”.

Vineri dimineață pe la 11, Oana e singură în cofetărie și aranjează niște tăvi cu fursecuri. Cofetăria deschide oficial la 9 și Oana, care vine cu metroul până la Ștefan cel Mare, nu ajunge cu mult mai devreme, decât atunci când are de pregătit o comandă mare. Copiii sunt clienți inventivi, spune Oana, amintindu-și de câteva comenzi de torturi memorabile: tort de bezea, Skittles și unicorn, sau tort cu panorama unui oraș cu zgârie nori și un cer plin de Eroi în pijama. De desene se ocupă Beti și atunci când ceva e prea complicat de reprodus manual, printează poza pe hârtie de zahăr la imprimanta alimentară.

Când Oana ajunge acasă, tot în bucătărie merge. Deși părinții ei își imaginau o altfel de viață pentru ea, acum sunt fericiți pentru că ea e fericită. Și banii sunt OK.

 

Mărunțișuri
De Irina Tacu

Un bărbat cu o geantă de umăr iese din agenția Loto de pe Vasile Lascăr 123 și se oprește pe trotuar, în soare.

Apucă geanta și dă să deschidă fermoarul. Privește scurt spre teatrul de magie de vizavi, cu lacătul pus și cu un magician din tablă în fața lui, care ține în mână un as. Caută ceva în geantă.

Mai mulți oameni au intrat și au ieșit în dimineața asta din agenție. O femeie cu păr alb și mers legănat și-a făcut semnul crucii. El nu face asta. Scoate un portofel din geantă, îl deschide și pune în el o foaie de hârtie împăturită.

Închide geanta la loc și începe să meargă. Trece de ușa agenției cu gratii vișinii de care atârnă un panou cu reporturile de săptămâna asta, scrise de mână: 15,9 milioane de lei la Loto 6/49, urmate de altele, mai mici, la Noroc, Joker, Noroc Plus, Loto 5/40, Pronosport. Dedesubt mai scrie, cu litere mari: „MULT NOROC!”.

Îl însoțesc câțiva pași. Dintr-un motiv care acum îmi scapă mi se pare că cea mai bună întrebare pe care pot să o pun e ce crede despre noroc.

„Nici nu știu ce să vă spun”, îmi spune. Privește în față. Cârlionți albi îi ies în soare de sub șapcă.

Pune la Loto de câțiva ani.

„Și ați câștigat?”, îl întreb.

„Mărunțișuri. Trei, de vreo câteva ori patru.”

„Trei ce anume?”

„Trei numere.”

„Și asta ce înseamnă?”

„30 de lei.”

Acum a pus la 6/49. Îi spun că îi țin pumnii. El își aranjează geanta pe umăr și merge înainte, pe lângă un chioșc părăsit, porți care dau în curți interioare, o casă de pariuri și o fostă terasă din care a rămas un anunț de vânzare.

 

Din grădina Alinei
De Elena Văduva

„Alo, da, sunt Alina de la Daciei”. Trebuia să primesc astăzi o comandă de 25 de trandafiri albaștri.

Cu o mână în șold și una pe telefon, Alina, o fată înaltă cu ochi mari, căprui se uită la bărbatul cu părul alb care așteaptă în fața ei.

„Îmi trebuie neapărat astăzi”, răspunde el privirii Alinei.

„Da… te rog din suflet”, spune ea în telefon, apoi pune receptorul jos. „Reveniți mai târziu și rezolvăm.”

„Aveți numărul meu, da?”

„Da”.

„Și când vin, să fie doar legați și atât…”

„Da, da, am vorbit, știu.”

„Cât de bine țineți minte.”

Își iau la revedere, iar Alina se întoarce spre raftul de orhidee pe care începuse să-l aranjeze. Mișcă puțin un ghiveci din loc.

„Țin minte de nu se poate. Așa crezi tu.”

E aproape 10 dimineața, iar florăria Iris de pe bulevardul Dacia și-a scos deja hortensiile și bulbii de albăstrele în lumina soarelui. Cu șorțul negru prins în brâu, Alina iese din florărie cu două orhidee roz în mâini. Trece pe lângă celelalte flori expuse și îneacă pentru câteva secunde fiecare ghiveci transparent într-o găleată cu apă, apoi îl scoate și îl pune la uscat pe trotuar. Rupe, în timp ce intră înapoi în florărie, câteva petale ofilite de hortensii și le îndeasă în buzunarul șorțului.

Asta face de la 8 dimineața, de când a deschis ușile florăriei. A mers o oră cu metroul, apoi cu autobuzul pentru a ajunge din Berceni aici. Drumul e obositor, dar îi place cât de frumos miroase când ajunge. În camera răcoroasă se află un birou pe care înfășoară florile în hârtie colorată, pe care taie tulpinile trandafirilor sau pe care aliniază toate plantele ca să-și dea seama unde ar trebui să le așeze. Vecin cu încăperea plină de orhidee, azalee și bonsai care par să se îmbrățișeze în ghivece, stă, despărțit de o ușă din sticlă, frigiderul. Acolo stau trandafirii, lalelele albe și orice plantă fără rădăcină.

Alina are 23 de ani și este șef de magazin de patru luni, deși nu-i place neapărat poziția. Nu poate să stea toată ziua și să se ocupe doar de facturi și de coordonarea celorlalte fete mai mici. Îi place să ude florile, să le aranjeze diferit pe rafturi și să aibă grijă ca cele care stau în soare să nu se ofilească.

Nu i-au plăcut mereu florile. În clasa I, a cules într-o dimineață mai multe narcise galbene din grădina casei – nu erau preferatele ei, dar erau singurele care creșteau în grădină –, le-a învelit în ziar și le-a dus bucuroasă învățătoarei de la școală. După-amiaza, când se pregătea să iasă din curtea școlii, și-a văzut învățătoarea cum arunca florile cu tot cu ziar în coșul de gunoi. Păstrase, însă, buchetele primite de la ceilalți colegi. Alina a ajuns acasă cu lacrimi în ochi și n-a mai cules narcise galbene nici până astăzi.

Deși s-a născut în București, unde copilărise și mama ei, Alina s-a mutat într-un sat din județul Dolj împreună cu părinții. Își amintește că ai ei mereu se plângeau de bani cât timp au locuit acolo, iar când a făcut 15 ani mama ei a luat-o de mână și a adus-o înapoi în București. Mama nu mai suporta serile în care tatăl venea beat acasă, iar Alina nu mai suporta bătăile și urletele dintre ei. S-au mutat împreună în Berceni, iar la 18 ani Alina și-a dat seama că trebuie să câștige bani. S-a angajat vânzătoare la un magazin de haine și s-a mutat cu iubitul ei într-o clădire vecină cu apartamentul în care locuia cu mama. Pentru că nu era mulțumită de salariul de atunci, a început să-și depună CV-ul la orice găsea disponibil pe eJobs. Așa a ajuns la Iris acum cinci ani.

Tot la Iris era și când a intrat la facultate la Agronomie, spre marea bucurie a bunicului ei, care voia ca Alina să muncească în natură, la țară. Dar ea nu a putut să combine facultatea cu jobul, așa că a renunțat după doi ani și a intrat la Facultatea de Finanțe, Bănci și Contabilitate, la distanță. E anul II acum și crede că i se potrivește mai mult. Crede că și bunicul ei, care a murit înainte să afle că renunță la facultate, ar fi fost de acord.

Deși îi place să aranjeze flori și să vorbească cu cei care îi calcă pragul, Alina nu crede că acesta este jobul visurilor ei. Dar nici nu știe care ar fi. Nu se gândește prea des la asta, pentru că niciodată nu găsește un răspuns.

„Știți, eu când eram mică i-am zis tatălui meu să-mi cumpere o florărie”, îi spune o femeie cu părul alb buclat în vârful capului în timp ce așteaptă ca Alina să-i pună trandafiri mari și galbeni în hârtie.

„Nu mi-a luat una, dar mi-a adus mereu flori. Știa că-mi plac foarte mult.”

Alina îi zâmbește și îi întinde buchetul de trandafiri peste masă.

„Să aveți o zi frumoasă”, îi spune tare în timp ce femeia deschide ușa să plece.

„Și tu la fel, și tu la fel. Doamne, cât de frumoși sunt”, spune femeia și iese din florărie cu nasul în trandafiri.

Alina iese din spatele mesei, se proptește în mijlocul florăriei și oftează lung. Nu-și dă seama cum ar trebui să rearanjeze totul pentru ca locul să fie și mai plăcut. O să stea până la 9 aici, deci trebuie să-și împartă ziua cu grijă. Mai oftează o dată și dă fuga în frigiderul cu flori, de unde se întoarce cu o scară albă. Începe să se cațere pe ea și să dea jos toate ghivecele de orhidee. Știe că probabil le va urca la loc, dar așa se duce ziua mai repede.

 

Nu vă supărați
De Vlad Odobescu

În vremea lui Google Maps, să întrebi pe cineva cum ajungi nu-știu-unde pare inutil. Deschizi aplicația, devii un punct albastru într-o rețea gri cu vinișoare albe și galbene – adică străzile și bulevardele -, cu pete verzi și albastre – culorile pentru parcuri și lacuri. Cu încă vreo două atingeri primești toate îndrumările, zise cu o voce egală, dar caldă.

Mi se întâmplă tot mai rar să fiu întrebat cum se ajunge în cutare piață sau la cutare instituție și de fiecare dată mă fâstâcesc groaznic și-mi ia secunde bune până să mă repliez. Mă fascinează însă felurile în care oamenii interacționează în situațiile astea, reticențele și amabilitățile, modurile în care rătăciții își aleg interlocutorii, dar mai ales felurile în care ghizii de ocazie își compun geografiile proprii.

M-am oprit dimineață pe bulevardul Dacia, aproape de Piața Gemeni, pentru a vedea cum mai funcționează orașul pe vorbite în epoca tehnologiei. Mi-am pus telefonul în buzunar și m-am apropiat de câțiva oameni ca să-i întreb cum ajung la Piața Obor.

„Luați-l pe ăla”, îmi zice un bărbat la vreo 50 de ani în costum de blugi, și-mi arată autobuzul ce tocmai oprește peste bulevard. Când își dă seama că trebuie să traversez de două ori până în stație, mă liniștește: „Poți lua orice. După aia iei tramvaiul 21.” „Cam câte stații?” „21 are o stație.” Traversează o dată cu mine, iar la următoarea trecere mă îndeamnă să nu iau în seamă semaforul pe roșu. Încerc să rămân puțin în urmă, timp în care două femei mă opresc pe mine, rătăcitul, să mă întrebe dacă știu cumva unde-i Policlinica Salcâmilor. Îmi cer scuze că nu știu, timp în care cazul e preluat de o femeie ce pare mai știutoare.

Ajutorul meu de mai devreme mă caută însă cu privirea și-mi face semne către troleibuzul aflat în stație: „Uite, pe ăsta!” Șoferul dă să plece, dar vede bărbatul care se agită spre mine, așa că-mi deschide o ușă. „Hai, urcă aici!”, strigă după mine ghidul. Urc, de voie, de nevoie, iar el îmi strigă de pe trotuar: „Cobori la prima!” Merg cu troleibuzul până la Moșilor, iar când cobor dau să mă întorc spre Piața Gemeni. O fată care coborâse odată cu mine și auzise că-s rătăcit își face milă de mine: „21 e încolo”. Și-mi arată bulevardul, care deodată pare mai agitat și mai aglomerat decât a fost vreodată.

Ajung înapoi la Piața Gemeni. Întreb un tânăr la vreo 30 de ani. Tinerii sunt cel mai greu de abordat, e clar: mulți au căști dintr-alea mari, ce le acoperă urechile cu totul, iar alții merg cu telefonul în mână și scriu de zor. Așa fac și eu în mod normal, dar acum nu sunt eu cel pe pilot automat. Sunt omul rătăcit, străin de oraș.

Tânărul pe care l-am nimerit ridică din umeri, nu știe să-mi zică. În clipa asta, o doamnă în vârstă care a auzit întrebarea se întoarce către mine și îmi recomandă să iau ceva până la Foișor, orice până la Foișor, și de acolo să mă urc în 95. „Sau” – și aici tonul devine revelator – să merg până la Moșilor și de acolo un 21, cum zice toată lumea.

Mă opresc la patiseria din colț ca să cumpăr doi langoși. La sfârșit îl rog pe tânărul de la tejghea să mă îndrume și o face cum poate mai bine. Deschid apoi aplicația pe care devin un punct albastru. Până la Obor sunt 9 minute cu mașina, 17 minute cu transportul în comun și 24 de minute pe jos.

 

Gigel vinde de toate
De Maria Bercea

„Aveți tubulețe d-alea de lipici?”, întreabă o doamnă în vârstă. „Este”, îi răspunde cu o voce ușor gâjâită Gigel, vânzătorul-patron al unei tarabe cu de toate de lângă Piața Gemeni. „Și pot să lipesc cu ele și tapet? Mi s-a dezlipit.” „Mult?” „Un pic.” „Merge!” Gigel primește un leu și-l bagă în buzunarul hanoracului bleumarin de la Decathlon pe care-l poartă peste un pulover negru. Are 60 de ani și de vreo 10 întinde aproape în fiecare dimineață o masă cu mușama în capătul curții, apoi așază pe ea și pe poartă tot felul de mărfuri, de la chibrituri și fierbătoare la șireturi și saci de gunoi. În ăștia 10 ani, cartierul s-a schimbat – „în bine nu”, spune Gigel.

Când s-a apucat el de comerț, după ce o hernie de disc l-a împiedicat să mai lucreze ca șofer, era „mult mai bine”. Stația de tramvai era chiar în fața curții – deci trecea mai multă lume. Mega Image-ul de vizavi nu exista (dar ce găsești la Gigel nu prea e la Mega, în afară de baterii, pe care el spune că le dă oricum și mai ieftin, și la bucată). Lumea nu-și făcea mereu cumpărăturile o dată pe săptămână din hypermarket, ci venea mai des prin piață și pe la magazinele mici.

Acum e „cam nasol, nu prea trece lumea”. Chiar și așa, într-o dimineață de vineri se opresc la taraba lui Gigel vreo 20 de clienți într-o oră și mai toți pleacă cu câte ceva. Un lacăt. O unghieră. Baterii. O yală de 32 de lei pentru care Gigel dă și bon fiscal, după ce scoate casa de marcat dintr-o pungă de plastic.

„Bec pentru… de 150?”, întreabă o femeie cu o țigară în gură. „Cât e?” „5 lei. Am și de 200”, oferă Gigel și caută într-o cutie. „De la diabet nu prea văd nici cu ochelarii. Vreau să fac curățenie în bucătărie”, spune clienta, apoi plătește, ia becul și pleacă fără „la revedere”.

Mulți dintre clienți sunt oameni din cartier. Gigel îi știe și ei îl știu, îl salută din mers, schimbă două vorbe, îi cer sfaturi de șurubărit, rămân datori cu 2 lei, o să-i aducă data viitoare. Când unul îi cere ceva ce nu are, vânzătorul îl adaugă la lista de cumpărături pe care o ține pe un carton, cu litere de tipar. Zăvor. Robinet 3/4. Otravă șobolani. Scoci maro mare. Bec hotă. Merge în fiecare săptămână să se aprovizioneze de la un angro. Nici acolo nu mai merge comerțul, spune Gigel, au început să aibă șuruburi și prin Carrefour.

„Ce faci cu burta aia?”, îl întreabă pe bărbatul cu tricou în dungi orizontale care trece pe la tarabă. „Asta e buba: ar trebui să nu mănânc, dar nu pot”, răspunde omul, aruncă un ochi peste masa cu marfă și se îndepărtează. Câteva minute mai târziu, revine: „Ce facem cu burta asta? Ar fi bună o greva foamei”, reia clientul, apoi se lansează într-o discuție despre problemele de sănătate ale lui Dragnea, pe care o-ncheie cu: „Să se ducă dracului, să se ducă la pușcărie. La Rahova!” La scurt timp revine iar și își dă cu părerea despre o mătură, apoi gândește cu voce tare: „Eu nu mai plec…”. „Tot felul de oameni…”, comentează vânzătorul în urma lui. Sunt bătrâni prin cartier care intră-n vorbă cu Gigel pentru că n-au cu cine, femei care-i povestesc și ce-au gătit de dimineață. Pentru că el e mai mereu la tarabă, de pe la 9 jumate la 6, mai puțin când e urât afară sau când pleacă să-și viziteze fata din Olanda.

„Bună ziua”, zice un băiat care trece prin fața curții. „Ce mă lăsați să fur și eu de-aicea?” „Uite, o coadă de mătură”, îi răspunde flegmatic Gigel.

 

Planul
De Oana Filip

Cerul e albastru și soarele strălucește deasupra Pieței Gemeni. La colțul covrigăriei Georgiana, Nicu și Petru își plănuiesc expediția. Nicu e slab și poartă o geacă galbenă din fâș. Petru e plinuț, îmbrăcat într-o bluză albastru deschis și pantaloni de trening albaștri murdari. Niciunul nu are mai mult de zece ani. Studiază ținta cu atenție. „Hai, că mergem acum! Nu, stai încă un pic! Hai, uite-o!”

Ținta e o bătrână care vinde urzici câțiva metri mai încolo. Femeia are fața plină de riduri, vocea răgușită și un pachet de țigări pe care îl ține lângă plante. Pentru suma de cinci lei îți dă o pungă de urzici verzi, îți explică cum a cules fiecare urzică cu mâna ei și îți oferă indicații despre cum e cel mai bine să le prepari. Le fierbi în apă și apoi le mărunțești, adaugi sare după gust și gata.

Nicu și Petru hotărăsc că este momentul și pornesc în atac. Nicu are în mână un pahar cu apă și se preface că-l scapă pe trecători. În fața bătrânei, Petru se postează provocator cu mâinile în buzunar. Vine și Nicu, dar nu mai știu ce să facă, așa că se opresc.

Dintr-o dată copiii încep să râdă. Aleargă către piață fără să se uite înapoi. Paharul e gol, aruncat pe trotuar în fața vânzătoarei. Femeia se ridică încet, tacticos. Apa nu a udat-o nici pe ea, nici marfa ei. Copiii nu văd cât de liniștit se mișcă femeia și se înghesuie printre oameni. Sfârșitul planului e să ajungă la adăpost, în piață.

Vânzătoarea se duce țintit la o femeie care cerșește în zonă. Marinela are părul negru, cârlionțat, și ochii umflați. Șchioapătă când merge. Acum mănâncă pe o tejghea. Când aude de copii, răspunde cu o voce peltică, de fată: „Nu e nepoții mei”. Mai sunt schimbate două replici, după care vânzătoarea pleacă, strigându-i peste umăr: „Ce dreacu, toții copiii îi aduci aici”.

Femeia se întoarce la urzicile, țigările și clienții ei. Scoate de nicăieri o mătură, pe care o pune lângă ea. Copiii ies din piață și se uită atenți după fiecare colț. Se duc țintă la Marinela și îi povestesc cum s-au distrat. Cinci minute mai târziu un șofer cu o dubă albă parchează în fața gangului. Nicu sare să-l ajute și îi promite că o să păzească mașina cât își face omul treaba în piață. Mă ajută și pe mine, îmi ține cafeaua până reușesc să-mi pun portofelul în geantă. Îmi spune că el și Petru sunt prea mici să bea cafea, dar sunt convinși că doamna de mai încolo, cea care vinde urzici, s-ar bucura mult dacă i-aș duce și ei una.

 

Cunoscătorul
De Nicoleta Coșoreanu

Tacâmuri, ceasuri, tăvi, lămpi, cutii de bijuterii și bijuterii în sine – toate sunt așezate pe patru mese acoperite cu materiale de culoarea zgurii sau agățate de lemnul unui chioșc. O tânără cu ochelari de soare rotunzi, păr creț și geacă de piele se oprește în fața uneia dintre mese. Se uită atent la două sfeșnice cu șase brațe. Tot acolo mai sunt, printre altele, un serviciu de ceai, o lampă cu gaz, o sonerie și o cutie de lemn cu barometru, hidrometru și termometru. Pe pavajul străzii, două bastoane stau într-o găleată de lemn de care e sprijinită o tavă de metal cu flori desenate pe un fundal negru. O tânără cu ochelari de soare rotunzi, păr creț și geacă de piele negociază timp de câteva secunde cu vânzătorul, apoi își continuă drumul fără să cumpere vreunul dintre sfeșnice.

Vânzătorul e un bărbat cam la 60 de ani, cu ochi verzi plictisiți și puțin căzuți și chelie în vârful capului. Chioșcul lui cu antichități e undeva între Piața Romană și Piața Lahovari, imediat după culoarul dintre blocurile care au la parter McDonald’s și KFC, printre alte „căsuțe” de lemn precum cele din târgurile de Crăciun. Povestește că și-a început colecția prin anii ’70, dar pe atunci nu se putea vorbi de antichități, pentru că regimul nu-ți permitea să colecționezi așa ceva. Ceea ce a început ca o pasiune, acum e o necesitate: știe că nu va recupera niciodată investiția în obiectele care-l înconjoară, dar le vinde ca să poată trăi. Nu spune că sunt „vechi” – deși sunt din perioada interbelică –, i se pare că vechi sunt lucrurile de pe „vremea lui Decebal”.

O doamnă dichisită trecută de 60 de ani se oprește și întreabă de suporturi pentru tacâmuri. Vânzătorul îi arată câteva suporturi scurte de metal și îi spune prețul: 25 de lei bucata. Femeia pleacă mai departe.

El se așază pe scaunul din chioșc. Nu are casă de marcat și povestește că a fost tras la răspundere de ANAF și de poliție pentru asta. „Nicăieri nu se întâmplă asta la târguri.” A mers în străinătate la târguri de antichități, dar nu a cumpărat nimic pentru că sunt prea scumpe. Spune că România oricum nu are cultura antichităților, iar oamenii preferă „fake-urile” ieftine – obiectele sale sunt de multe ori subestimate.

O posibilă cumpărătoare se oprește în fața unei statui înalte din bronz.

„Cât costă?”

„2.000 de lei.”

Femeia pleacă mai departe.

„Trebuie să aștepți omul mai cunoscător”, spune vânzătorul cu apatie în voce.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*