#4 Alina Dumitriu

Cum te detașezi acasă de munca de lucrător social din timpul zilei?

Alina Dumitriu are 38 de ani, e lucrător social și vede zilnic suferință.

De peste 10 ani lucrează cu consumatori de droguri, persoane infectate cu HIV, oameni fără adăpost și copii abandonați.

În acest episod, Alina îi povestește Anei cum se împacă munca ei cu creșterea Mariei, fiica ei care se pregătește în această perioadă de admiterea la facultate.

Transcrierea episodului:

 

[Ana:] Salut, Oana. Voiam să te întreb ce te-a consumat în ultimul an și jumătate într-atât, încât te-ai simțit că nu-i vei putea ascunde Dorei?

[Oana:] Hei. Sunt multe lucruri. Cel mai tare mă consumă gândul că nu pot să găsesc soluții să împac toate responsabilitățile din viața mea. Adică să fiu și o mamă bună, și pusă pe joacă, și un reporter bun, oricând pe teren, și un om bun acolo, mereu pentru familia mea. Cred că e o anxietate mai complexă.

[Ana:] În primele luni cu Alice m-am gândit de multe ori la zilele noastre de teren pe tema violenței în familie, la câte interviuri grele făceam atunci și mai ales la cum plecam spre casă zombie, căci aproape că nu mai puteam să simt nimic. Pe-atunci, îmi permiteam să am zile de vid, ca să-mi revin, iar adulții din jurul meu mă înțelegeau. Acum îmi e teamă că nu o să mai pot să fac genul acesta de muncă, oricât aș iubi-o, pentru că, de când sunt mamă, nu mai am la fel de mult loc în minte și în suflet.

[Oana:] Da, asta este și sabia mea deasupra capului, când mă gândesc la muncă și la dacă o voi mai putea face la fel ca înainte. Nu am un răspuns. De fapt, mi-e teamă că nu. Dar știu și că acum, de când sunt părinte, am o putere mai mare de a scrie despre unele subiecte pe care le consider pericole pentru societatea în care trăim. Fiindcă acum simt mai multă nevoie pentru schimbare, pentru toleranță, pentru mai mult progres.

[Ana:] Cu vreo două săptămâni înainte să-l nasc pe Victor am făcut ceva ce voiam să fac de mult: să întreb o mamă care vede zilnic suferință în munca ei cum separă cele două lumi și, mai ales, cum se întoarce întreagă acasă. Când mă gândesc la linia întâi din orașul acesta, la oamenii care-i asistă pe cei invizibili, adică pe consumatori de droguri, persoane infectate cu HIV, oameni fără adăpost, Alina Dumitriu e primul nume pe care îl am în gând. Alina are 38 de ani, e lucrător social, și e mama unei fiice de 18 ani. Am cunoscut-o în 2014 la Gara de Nord, când o gașcă de copii care locuiau în canale îi săreau în brațe și o strigau „mami”. Părea o soră puțin mai mare pe care toți o iubeau. În același timp, era gata să muște din tine dacă nu-i respectai. Parte mamă pentru stradă, parte luptător pentru drepturile omului, de peste 10 ani, Alina muncește zilnic cu nedreptatea, cu boala, adicția și moartea. Așa că am vrut s-o întreb cum s-au împăcat și cum se împacă toate astea cu rolul ei de mamă.

[Ana:] Bun venit, Alina. Mulțumesc că ai vrut să vii în studio la DOR.

[Alina:] Bună, Ana. Bine te-am găsit! Mulțumesc pentru invitație.

[Ana:] Deși ai doar 38 de ani, o să fii probabil mama cea mai experimentată din această serie de interviuri, și nu doar pentru că ai o fiică care are 18 ani și cu care ai trecut deja prin o mulțime de etape ale copilăriei și adolescenței ei, ci pentru că, pentru mine, imaginea mea despre Alina Dumitriu este fata căreia copiii întotdeauna o să-i spună „mami”. Și pare că este ceva la tine care produce această conexiune. Și eram curioasă dacă tu te vezi așa sau dacă te-ai văzut mereu așa, ca mama din grup, din trib?

[Alina:] Da, așa sunt considerată de prietenii mei și întotdeauna am intrat foarte ușor în relație cu copiii. În 2014, coordonatorul echipei de teren de pe ambulanță m-a amenințat − și pe mine și pe copiii de la Gara de Nord − că mă scoate din echipă pe tura aia, dacă îmi mai zic „mami”. Da, pentru că practic trebuia să mențin cu ei o relație, niște limite, trebuia să le pun niște limite, dar pur și simplu nu le respectau. Voiau să-mi zică „mami”.

[Ana:] Pentru cine ne ascultă și nu știe foarte bine ce înseamnă de fapt munca unui lucrător social în stradă, cum ai explica ce faci tu?

[Alina:] Practic, în Victor Babeș lucrez pe secția pentru consumatori de droguri, care trăiesc cu HIV și cu coinfecții și comorbidități, adică și hepatită C, și TBC, și alte afecțiuni asociate consumului de droguri, cum ar fi ulcerele varicoase și tot felul de abcese pe corp, la locurile de injectare. Fac consiliere cu ei, fac psihoterapie, inițiez procesul de a-i introduce în tratament cu metadonă, ca tratament substitutiv ca să nu intre în sevraj, să poată să stea în spital să-și trateze afecțiunile. Câteodată n-au haine, trebuie să le fac rost de haine. N-au deodorant, n-au săpun. Merg și cu ambulanța socială în Ferentari, unde este o zonă grea și e nevoie de mai mulți oameni și e bine ca eu să fiu acolo ca să văd cum stă situația cu pacienții noștri, cu clienții noștri și să îi iau la spital, să-i invit la spital și să-i aștept la spital. Practic, iau pulsul zonei, ziua sau noaptea. Mai merg la tot felul de conferințe sau altfel de întâlniri unde este nevoie să fac advocacy și lobby pentru ca situația să se îmbunătățească, că nu este deloc roz. Plus voluntariat cu copiii mei din Delta Văcăreștilor. Eu zic că-s și copiii mei, le-am zis și părinților lor.

[Ana:] Cum ajungi psihoterapeut specializat în adicții după ce, de exemplu, știu că tu ai terminat ASE-ul, după ce făcuseși un liceu de artă?

[Alina:] Nu ASE-ul, am terminat o… nici nu mai știu cum se cheamă. O facultate particulară. Facultatea de economie am făcut-o pentru că mă bătea tata la cap să fac ceva. Să fac o facultate. Eu am vrut veterinară. El mi-a spus că nu o să fiu în stare. Și până la urmă am auzit o prietenă care se ducea la facultatea asta de economie și m-am dus și eu la facultatea asta de economie, pur și simplu, și am făcut-o. Practic, eu lucrasem cu copiii instituționalizați deja de la vârsta de 16 ani. Și știam că aia este chemarea mea.

[Ana:] Eram curioasă dacă cumva prin artă s-a făcut tranziția ta spre munca de lucrător social. Că ai început în tabere pentru copii unde făcea terapie prin artă, de exemplu.

[Alina:] Da, da, da. Am cunoscut pe cineva care spunea că lucrează într-un ONG cu copii infectați cu HIV de când erau bebeluși, între ’86 – ’92, și că nu mai au profesori de pictură. Și am spus, vin eu voluntar. Și așa am început.

[Ana:] Deci, hai să ne întoarcem așa un pic la Alina la 20 de ani, era studentă atunci la facultatea la care nu voise neapărat să se ducă…

[Alina:] M-am trezit însărcinată, ca să zic așa. Practic, medicii îmi spuseseră că n-am să pot să fac niciodată copii, cel mai probabil. Aveam niște dureri la spate. Nici nu m-am gândit că aș putea să fiu însărcinată. Eram frustrată. Eram supărată. De pe la 16-17 ani lucram cu fetițele astea instituționalizate… Aveam o părere de rău așa, și-o frustrare, dar întotdeauna m-am gândit, băi, o să adopt, nicio problemă, sunt atâția copii. Uite, lucrez cu copiii ăștia care stau aici cocoțați în mansarda liceului Iulia Hașdeu și ar vrea poate să aibă o mamă. Pur și simplu mă durea spatele, dar și cu abdomen așa, cumva. Și apendicul nu-l mai aveam, dar parcă semăna durerea, așa. Și-a venit prietena mea la mine și mi-a zis, „Măi, o să-ți iau un test de sarcină”. Și-am zis, „Hai, măi, termină, te rog eu mult. Că și-așa sunt supărată pe subiectul ăsta.” Adică, ce test de sarcină… și a insistat, și mi-a luat un test de sarcină. Și eram însărcinată. Nu mi-a venit să cred, m-am speriat. M-am speriat, că știind că n-o să… ce mi-au spus doctorii… mi-era frică că n-o să pot să duc sarcina la termen… Nici nu m-am gândit să întrerup sarcina, nicio clipă. Pur și simplu, eram speriată și fericită în același timp. I-am spus maică-mii, care s-a speriat și a început să-mi spună că ea lucrează și chiar nu poate să mă ajute, că ea e încă în câmpul muncii. Și am zis, mă descurc singură, lasă-mă-n pace. Și am mers la medic și eram însărcinată într-o lună și jumătate. În fine, tatăl s-a speriat și el, că avea aceeași vârstă ca mine. Mama lui la fel. Dar în principal m-au susținut toți cu ideea mea… Toată lumea era speriată și era, așa, „Doamne, deci chiar vrei să faci un copil!”.

 

[PROMO]

 

[Alina:] A fost foarte greu. A fost foarte greu, pentru că am avut o sarcină toxică. Și cu contracții până la capăt. Capătul fiind… am născut la 7 luni.

[Ana:] Și cum a fost s-o îngrijești pe Maria născută la 7 luni? Cum era?

[Alina:] Mi-a fost foarte greu, apoi, pentru că a stat în spital o lună de zile. Nu mă lăsau s‑o văd. Era foarte greu. Cu insistențe, mă lăsau să văd copilul, foarte greu să pun mâna pe ea. Știam cât de important e să stea în brațele mele, să o ating, să mă simtă lângă ea și știam că e privată de chestia asta. A și intrat în stop cardiorespirator de două ori după ce s-a născut, în primele două zile și din fericire avea kilogramele necesare și a fost resuscitată. Pe mine m-au externat după patru zile. Și mergeam s-o văd în fiecare zi și să-i duc lapte. Și când mi-au dat‑o acasă, vai, era atât de mică. Avea două kile.

[Ana:] Și cum te raportezi acum, după 18 ani, la luna aia cumplită în care mergeai s-o vezi zi de zi în spital și nu puteai s-o iei acasă?

[Alina:] A fost traumatizant. A fost groaznic. Nici nu vorbeau cu mine, din câte țin minte, adică cu noi, efectiv. Nu vorbeau, pur și simplu, să ne zică, uite, mai stă nu știu cât sau este mai bine, este mai rău. Nu. Nu. A fost foarte greu. Luna aia, în primul rând, a afectat-o pe ea. A afectat-o pe ea, pentru că până de curând când mi-a zis că pleacă la facultate la Rotterdam − și am început să plâng, bineînțeles, în secunda doi − a avut chestia asta. Nu știu, până acum un an‑doi, avea chestia asta cu „Tu nu pleci nicăieri niciodată. Tati nu pleacă nicăieri niciodată.” Am vrut la un moment dat să plec vreo patru luni de zile în Nairobi să formez ca educatoare între egali niște femei care trăiau cu HIV acolo și nu m-a lăsat. Și n-am plecat, practic. Mai mult de călătorii din astea la o conferință sau așa nu am plecat niciodată.

[Ana:] Cum ai fost ca mamă de bebeluș, așa, după ce a fost în putere? De la patru luni, a recuperat, erați amândouă. Cum arătau zilele voastre?

[Alina:] Am crescut-o independentă, cred, pe Maria. Am fost acolo de câte ori a avut nevoie de mine și de câte ori m-a strigat și de câte ori identificam vreo nevoie la ea, dar altfel se juca mult timp, da, de mică, am lăsat-o în țarc, eu am făcut mâncare, ea s-a jucat lângă mine, vorbind cu ea tot timpul și-așa mai departe, până a învățat să sară din țarc și a făcut niște găuri în plasă. Strategice. Și escalada. Am stat cu ea acasă. Am stat cu ea până la doi ani. Ne-am jucat, ne-am plimbat.

[Ana:] Și n-ai simțit, nu știu… unele mame spun că în primii doi ani simt așa o izolare, că viața ți se transformă total…

[Alina:] Nu, dar atunci când ea a făcut doi ani, în perioada aia chiar am simțit nevoia să mă întorc la lucru. Dar nu, nu m-am simțit izolată acasă. Da. Aș fi dat-o foarte devreme la grădiniță, pentru că am vrut să meargă, să ajungă în comunitate, să se joace, să cunoască alți copii. Adică, până atunci stătuse cu mine în casă. Dar nu am găsit un loc de care să fiu mulțumită. Și atunci i-am spus maică-mii, trebuie să stai cu ea acasă cel puțin până găsim un loc care să-mi convină. Iar apoi am dat-o la o grădiniță particulară, am făcut un efort atunci s-o duc la grădinița aia. Dar în sfârșit îmi plăcea, adică eram mulțumită de cum sunt tratați copiii acolo. Și era cea mai mică. Ea cu încă o fetiță și aveau o doamnă care se ocupau numai de ele. Dar i-a prins bine, adică nu a plâns când am lăsat-o acolo. O zi sau două, dup-aia s-a calmat. Pentru că mi-au povestit ai mei că eu plângeam în fiecare zi, vreun an de zile am plâns. Și când mă duceam s-o iau acasă nu voia să plece.

[Ana:] Cum ai simțit diferențele astea între cum o creșteai tu și cum fuseseși tu crescută? Cum te raportai la metode, la ce aplicaseră ai tăi versus ce simțeai tu să faci, bazându-te pe intuiție și pe ce oportunități erau acum disponibile?

[Alina:] N-am folosit nimic din ce m-a deranjat la modul în care am fost eu crescută. Absolut nimic. Și cred că e foarte importantă relația. Foarte importantă. Eu am avut… Dacă stai în relație cu copilul și simți ce nevoi are și te ocupi să-i satisfaci nevoile alea… Nu știu, n-am certat-o. Deci nu am certat-o, pur și simplu. Nici acum n-o cert. Nu. Dacă m-a deranjat ceva din ceea ce făcuse, sau făcea, îi explicam cum este pentru mine sau pentru cei din jur, cum m-am simțit, cum mă simt.

[Ana:] Și, apoi, la un moment dat, ai simțit nevoia să te formezi într-un cu totul alt domeniu.

[Alina:] Apoi am început să pictez cu acești copii, mi-am dat seama că au mai multe nevoi, mi-am dat seama că nu știau unii dintre ei nici măcar informațiile de bază despre afecțiunea cu care trăiau. Mi-am dat seama că ceea ce știau ei despre infecția cu HIV erau informațiile din anii ’80. Unul dintre băieței avea o formă de demență degenerativă specifică în cazul HIV și l-am întrebat dacă ia ceva, nu lua, în fine, am ajuns cu el la doctor. Și așa am început. Practic, am început să fac informare cu ei. Am început să citesc și să… mi-am dorit foarte mult să… Aveau impresia că o să moară, aveau impresia că au SIDA, așa ziceau, că ei au SIDA și că o să moară. Și de fapt le vedeam analizele și citeam și de fapt ei aveau o stare de sănătate mult mai bună decât în stadiul SIDA. Da, practic așteptau să moară cumva și asta m-a impresionat și mi‑am dorit să fac mai mult pentru ei. Da, ei au auzit pe la spital: „Nu-l mai trimite, mami, la școală, că oricum o să moară.” Deci, au auzit chestii de-astea. Pentru… nu știu, probabil ai văzut că și tu ești mamă. Avem impresia, mai ales atunci când sunt mici, că nu înțeleg copiii când noi vorbim lângă ei. Ba ei înțeleg. Chit că nu știu cum să așeze informația aia în momentul respectiv, o interiorizează și mai târziu își dau seama, o au în ei și-și dau seama despre ce era vorba. Da, deci ei au crescut așa și din păcate și-acum unii dintre ei au chestia asta, da.

[Ana:] Cum te-ai încărcat cu lucrurile astea atunci când încă nu aveai formarea din care să fi învățat cum să descarci, cum să te protejezi, ce bariere să-ți pui? Cum au venit astea peste tine la 20 și un pic de ani?

[Alina:] Cu ei mi-a fost mai ușor. Dar mă încărcam. Mai greu a fost când am început să lucrez cu consumatorii de droguri. Care mureau. Atunci mi-a fost mai greu. Prima oară, primul deces a fost, de fapt, al unei fete de 21 de ani care atunci aflase că are HIV. Deci fusese diagnosticată, era infectată de bebeluș, fusese diagnosticată și eu vorbeam − n-am văzut-o niciodată, ea era în Constanța − eu vorbeam cu familia ei, ei m-au căutat și mi-au cerut informații și i-am conținut cât am putut și am oferit informații. Până la urmă, fata a murit și atunci mi-a fost greu. Dar cel mai greu, cu primele cazuri de consumatori de droguri. Cu Constanța, țin minte și acum, a murit cu bebelușul în burtă, cu copilul în burtă. Și m-am dus s-o caut pe stradă. Da, era greu, era greu că intram în burnout, asta făceam. Ceea ce nu mi se mai întâmplă acum, pentru că simt când se apropie și știu când să mă opresc și ce să fac ca să nu se întâmple. Dar atunci era foarte greu.

 

[PROMO]

[Ana:] Cine era Constanța?

[Alina:] Constanța era o femeie care locuia în… stătea pe stradă în zona Moșilor, în față la Mega. Și eu de-acolo îmi făceam cumpărăturile. Mă duceam cu Maria, și de multe ori cât făceam eu cumpărăturile îi dădeam Mariei, îi luam niște pui, niște prăjituri, niște suc, și o trimiteam pe Maria cu ele afară la ea. Îi ducea să mănânce. Acolo am și căutat-o și mi-a zis − ea-mi zicea „doamna doctora” − și așa mi-a zis și bodyguardul când m-a văzut, paznicul de la Mega. Mi-a zis, „Doamna doctora, Speranța nu mai e.” Constanța… „Doamna doctora, Constanța nu mai e.”

[Ana:] Cum gestionai asta atunci? Cum ajungeai acasă la Maria, de exemplu, după o zi de genul ăsta în care…

[Alina:] Ajungeam încărcată. De multe ori o luam pe jos, sau nu știu, îmi întârziam ajungerea acasă. Ajungeam încărcată, dar ea a înțeles întotdeauna, i-am explicat întotdeauna ce se întâmplă cu mine, chiar, când s-a făcut mai mare, îi spuneam, uite, am pierdut un pacient, nu mă simt bine. Dar și înainte, nu îi spuneam ce s-a întâmplat, dar îi spuneam c-am avut o situație la… și știa că nu e vorba despre acte sau despre… adică își dădea seama că e ceva… înțelegea că e ceva grav. Nici nu mă întreba, practic. M-a susținut întotdeauna cu chestia asta, deci pur și simplu a înțeles și m-a susținut.

[Ana:] Te-ai temut vreo clipă că o va sensibiliza excesiv expunerea la toate lucrurile astea pe care tu le întâlneai?

[Alina:] Nu, eu nu m-am gândit atunci și în niciun caz nu i-am zis la vârste nepotrivite, nu i-am povestit situații greu de conținut și nepotrivite pentru vârsta ei. Dar nu m-am gândit atunci, dar acum, uitându‑mă în urmă îmi dau seama că, din contră, au făcut-o puternică. Au făcut-o puternică toate chestiile astea. Nu a fost ceva ce n-a putut să conțină vreodată, nu am simțit chestia asta, nici nu a zis-o și nici n-am simțit-o la ea. Pur și simplu, Maria e ceea ce știe, ca oricare dintre noi, și… mama ei este lucrător social clinic… adică… da. Da. Probabil și mamele care lucrează la bancă vin, săracele, după o zi în care, nu știu, a țipat vreun client la ghișeu la ele și povestesc că sunt obosite, că le-a fost greu, c-au avut o zi grea. Așa și ea a auzit, adică…

[Ana:] După câți ani de muncă în teren ai început formarea în psihoterapie?

[Alina:] După vreo șase ani. După vreo șase-șapte ani am început formarea în psihoterapie. Am simțit nevoia.

[Ana:] Asta și apropo de ce ziceai, că e nevoie de limite și că azi vin copiii să-ți spună „mami”…

[Alina:] Da, clar. Bine, dar asta, să pun limite, am învățat în psihoterapia mea personală, pe care o începusem deja. Practic, lucrând cu mine, ieșind din triunghiul dramatic. Eram pe vremea aia în triunghiul dramatic, care are, ca orice triunghi, trei colțuri și are un salvator, un persecutor și o victimă. Și eram în salvator. Practic, acolo mă… asta era problema. Acum, și‑acum vreau să ajut, dar nu mai vreau să salvez oamenii. Practic, în vremea aia voiam să-i salvez și pe cei care nu voiau să fie salvați. Pentru că unii dintre oamenii cu care eu lucrez chiar vor să se ducă.

[Ana:] Te întreb asta pentru că mie de multe ori mi se întâmplă, dacă lucrez la un subiect dificil, să simt o vinovăție foarte mare când mă întorc acasă în mediul meu, sau să simt că cu ce drept eu pot să mă întorc la copilul meu, de exemplu, după o zi din asta în care am umblat cu tine, care te judeci cu soțul tău care te-a călcat în picioare și nu vrea să-ți dea copiii. Și știu că sunt acasă și tu nu poți să-ți strângi copilul ăla în brațe și… Comparam foarte mult și mă încărcam în continuu, de fapt, de inegalitatea asta și de nedreptatea asta și ajungeam așa într-un punct în care simțeam vid înainte să intru pe ușă. Ce am eu de oferit în clipa asta, când m-am umplut până peste cap de tot ce am văzut?

[Alina:] Da… Nu, am învățat să mă deconectez, am învățat. Cred că tot în urma psihoterapiei personale pe care am făcut-o, dar am învățat. Cred că… sunt sigură că și în primii ani, nu mai țin minte când a fost declicul, dar am învățat să mă deconectez. Nu uit ce am făcut toată ziua, nu-mi ies din cap neapărat, dar stau în aici și acum și-n relație cu cei cu care îmi petrec după-amiaza, ca să zic așa, restul zilei, după ce se termină munca mea.

[Ana:] Și-apoi a venit momentul acela − pe care unii și-l amintesc − în care Alina Dumitriu nu mai e doar mama care e social worker și care e acolo în spital și în stradă, e și mama activistă. Și atunci, în 2014, când, brusc, toată lumea avea o părere despre tine, după ce ai purtat un tricou…

[Alina:] Da…

[Ana:] Maria s-a trezit la 13 ani, cred, cu o mamă pe Facebook peste tot.

[Alina:] Da, era obișnuită să dau interviuri, să fiu la TV mereu, în direct sau în tot felul de emisiuni, să vorbesc despre oamenii cu care lucrez, nu a fost ceva nou pentru ea, practic. Mi-a fost, totuși, frică să nu se supere pe mine, mi-a fost, dar n-a deranjat-o. Practic, e, nu știu, ea e cu mine, acolo, nu știu. Da, mi-a fost frică să nu se supere. Într-adevăr, nu era tot contextul pe tricou, că nu încăpea, dar eu l-am citat pe Costi Rogozanu, care a spus că atunci când nu ai acces la servicii de sănătate, apă curentă, electricitate, WC la tine în curte…

[Ana:] Te piși pe el de vot…

[Alina:] Da…

[Ana:] Când te uiți așa, 18 ani, cum crezi că a crescut… Că știu că foarte multe mame spun, băi, parcă ieri erai bebeluș, parcă ieri mergeam în parc de dimineața până seara… Cam cum au trecut, cum te raportezi așa la… „Băi, am un copil de 18 ani!”?

[Alina:] Nu-mi vine să cred și nu le vină să creadă nici alor mei. Adică, din când în când ne uităm așa la ea și zicem, oau! Dar cred că asta e valabil pentru toți părinții, că mai ieri era bebeluș și te trezești că… are patru, are șase, are zece, are 18!

[Ana:] Atunci care etapă crezi c-a fost mai grea, așa, în termeni de când ți-a fost mai greu ca mamă?

[Alina:] Probabil când am început să lucrez cu consumatorii de droguri, probabil. Când am început să fiu afectată de pierderea lor. Dar, practic, ăla a fost un moment când am pus o limită. Am început să pun o limită, asta cu nu mai lucrez după ce ajung acasă. Cred că avea vreo șapte ani, opt ani. S-a înfuriat, atâta țin minte. Dar nu mai țin minte cum. Mi-a zis, s-a înfuriat. A zis: „Cât stai cu noi, stai cu noi, nu…” A coalizat cu prietenul meu de-atunci. Mi-au zis împreună. Au zis că, nu mai, gata. Dar m-a ajutat, m-a ajutat că… știam că nu-i ok, dar nu știam cum să fac, nu știam cum să mă opresc, că nu știi să te oprești din a ajuta oameni, mai ales când ești în salvator așa și ești… mor oameni și te gândești, aoleu, poate mai puteam să fac ceva. M-am oprit, pur și simplu, și nu… am spus oamenilor care mă căutau, în momentul ăla, să nu mai… să respecte timpul meu pe care îl petrec cu familia.

[Ana:] Ce era la capătul celălalt al firului?

[Alina:] Era sentimentul de neputință pe care îl conțineam mai greu decât îl conțin acum. Și acum mă termină, și-acum e greu când aud că am pierdut un pacient, mi-e greu. Sau c-a recăzut un pacient, mi-e greu, da, sentimentul de neputință e greu de dus. Dar na, atunci nu eram așa călită. Acum sunt mai călită. Cum spuneai și tu mai devreme, nu voiam să mă duc tristă acasă. Dar din cauza asta, de multe ori mă duceam pe jos. Pur și simplu mergeam pe jos până acasă, ca să fac mișcare și ca să.. am observat la un moment dat că dacă plec pe bicicletă scap de toată agitația aia. Altfel, am prieteni care mă-ntreabă dacă nu mi-e greu cu trei căței. Și eu le spun, nu. Adică, eu îi văd ca pe-o plăcere p-ăștia, mă distrez cu ei, îi scot afară în fiecare zi, îi plimb, îi iau cu mine și la copiii din Deltă… Pe ăsta mai mic, pe Florică, pe care-l am de la oamenii străzii primit cadou − când era cât palma mi l-au dat cadou, l-au salvat. Nu… și eu le zic, e o plăcere, deci nu e nicio corvoadă. Ideea e, când e copilul asumat și când e cățelul asumat, vezi altfel lucrurile.

[Ana:] Cum găsești momente și pentru tine, mă întreb? E complicat asta? În sensul că munca te împlinește de fapt foarte mult personal și nu e munca că bag X în Y și nu mă implică chestia asta… Dar cumva, care sunt momentele alea în care ești Alina dincolo de stradă și dincolo de mamă, mai e loc și pentru altă identitate?

[Alina:] Da, da, da. Mai este loc. Mai este loc. Petrec timp cu prietenii mei, ți-am povestit că le gătesc, ne uităm la filme, mergem la dezbateri, la tot felul de evenimente culturale, cu Maria la fel. Adică, acum dacă mă duc și mă uit la un serial cu Maria nu înseamnă că mă ocup de ea, înseamnă că petrec timp de calitate cu ea, și e ceva ce fac pentru mine. Și pentru ea, bineînțeles, dar și pentru mine. Nu, am timp, am timp, găsesc timp. Găsesc timp. Pentru că nu lucrez, lucrez maxim opt ore pe zi, adică nu lucrez mai mult, chit că e noaptea. Dacă e noaptea, am toată ziua liberă.

[Ana:] Eram curioasă dacă crezi că Maria s-a simțit vreodată în competiție cu vreunii dintre toți acești mulți copii ai Alinei? Cum sunt copiii din Delta Văcărești, de exemplu, care sunt, într-un fel, și copiii tăi.

[Alina:] Da… sunt și copiii mei. Nu, nu se simte în competiție. Maria a crescut… Când l-am botezat pe finul meu Hagi, când avea 12 ani − acum are și el 18 ani, între ei este o diferență de șase zile − și… a crescut cu el în casă, deci el, după ce l-am cunoscut și l-am botezat, a venit întotdeauna la noi, am gătit împreună, ei au plecat împreună în parc, s-au dat cu biclele, la rampă… deci nu are, niciodată n-a avut chestia asta. Iar cu copiii din Deltă, îi adoră. Iar ei când au cunoscut-o mi-au zis să nu mai vin fără Maria. „Mariea”, nu știu cum îi spun. „Mariea” mea. Niciodată. Da, nu, nu. Nu cred că s-a… nu. Ea știe că ea e a mea. Ea e a mea și na. Da, și se bucură dacă putem să dăm și altor copii, chiar se bucură și e alături de mine. De câte ori am avut evenimente caritabile și-așa mai departe, ea a fost acolo cu mine. A venit. Dacă nu era plecată − în tabără sau vreo chestie sau cu tatăl ei − din București, a venit și m-a ajutat. Și în primul rând cu copiii îi place să stea.

[Ana:] Mă mai gândesc la episodul cu Beau Monde − apropo, tot așa, de cum e să ai o mamă activistă care uneori alege să se ia de gât când ceva îi contrazice total valorile și în ceea ce crede − când ai o fiică care se pregătește de modă, [cum e] să te iei de gât cu o revistă de fashion, de exemplu?

[Alina:] Păi în ședința foto minune, echipa Beau Monde s-a hotărât să folosească niște copii săraci pe post de decor pentru o ținută scumpă a unei designerițe.

[Ana:] Ce simți când vezi lucruri de genul ăsta?

[Alina:] În primă fază nu mi-a venit să cred că nu s-au gândit, iar apoi nu mi-a venit să cred că nu înțeleg ce le zic. Au zis că sunt o activistă nebună și că nu sunt rromi. Nu sunt rromi, dar sunt săraci, adică…

[Ana:] Deci e ok.

[Alina:] Ai pus-o pe doamna aia în sutien lângă copiii săraci și…

[Ana:] Dar Maria a înțeles.

[Alina:] Maria a înțeles, dar m-am gândit că se supără pe mine că, nu știu, într-un an, doi, trei, ajunge în lumea asta, a modei, și na. Să n-o țină minte cineva, să zică, „Aoleu, asta e fata nebunei ăleia. Da, nu colaborăm cu ea, nu.”

[Ana:] Cum e să știi că lansezi în lumea asta un copil care nu o să facă niciodată gafe de genul ăsta, și probabil o fată care sancționează comportamentele astea, mă gândesc, care nu tolerează ca oamenii să fie rasiști în jurul ei?

[Alina:] A avut o altă deschidere decât colegii ei, de multe ori. De exemplu, are colegi gay și nu s-a uitat niciodată ciudat la ei. Și unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt gay și-atunci a crescut cu ei în casă. Da, Maria a crescut așa, în această familie. Am crescut în Sălăjan și luam copiii vecinilor mei acasă, luam copiii mici și bunicu-meu zicea: „Iar ai venit mă, cu puradeii acasă?” Și îi luam și le dădeam de mâncare, îi îmbrăcam. Mai furam bani de-acasă și-i îmbrăcam și le luam de mâncare, da. Și mă așteptau în fața blocului și bunicu-meu venea de la el de-acasă și întrebau: „Domnu, Alina e acasă?” − „Dar ce vrei, mă, gogoșică, cu ea?” − „Ne mai dă și nouă un ban.” Da, deci am crescut așa, și ai mei nu mi-au zis niciodată, nu știu, „Aoleu, te fură țiganii”. Țin minte când m-am dus s-o iau pe Maria de la grădinița asta mișto la care am dat-o și m-am dus cu fetița unei vecine de-a mea − de etnie rromă, copilul. Foarte vizibil, de altfel, că era închisă la culoare. Și eu, de mână cu ea, m-am dus s-o iau pe Maria de la grădiniță și educatoarea îmi spune, o educatoare în vârstă: „I-am spus Mariei că numai țiganii se comportă așa…” Și mi-a căzut fața, deci mi s-a făcut rău… cu copilul ăla de mână. Și i-am zis Mariei s-o ia pe Alexandra… de fapt, mi se pare că i-am zis de față cu ea, i-am zis: „Copilul meu se joacă cu copii de etnie rromă și-a crescut cu copii de etnie rromă, și poate suntem și noi de etnie rromă”, zic. „Copilul meu nu vreau s-audă așa ceva, că numai țiganii se poartă nu știu cum. Deci nu vreau s-audă așa ceva. În primul rând, noi nu folosim terminologia asta la noi în familie”, zic, „și cum vă permiteți”, zic, „ați văzut copilul ăsta de mână cu mine? Este de etnie romă. Cum se simte el? Cum se simte că i-ați zis că numai cei ca el sunt răi sau au nu știu ce fel de comportamente?” Și Maria, practic, m-a auzit, deci de mică a auzit chestiile astea și-a văzut chestiile astea, și-atunci…

[Ana:] Și acum vă pregătiți, practic, de o mică desprindere, că ea vrea să plece.

[Alina:] Da, când mă gândesc așa, mai am anul ăsta de stat cu ea și dup-aia pleacă, mi se pare… Bine că acum biletele-s mai ieftine. Eu nu-s bine plătită în domeniul în care lucrez, pentru că nu avem proiecte și e întotdeauna greu cu finanțările și cu salariile și cu tot. Da. O să vorbim la telefon, o să vorbim pe Facebook, dar gândul că n-o să mai fie lângă mine tot timpul e… e greu.

 

[Oana:] Podcastul „mame” este produs de DOR. Ideea a fost a lui Cristian Lupșa. Gazdele sunt Oana Sandu…

[Ana:] … și Ana Ciobanu. Tema muzicală este „A musical postcard”, de Răzvan Gabăr. Editor de sunet Horia Baldea și identitate vizuală Loreta Isac.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*