Mihai Duțescu: „România e unul dintre cele mai bune locuri în care poți trăi acum ca român”

Scriitorul Mihai Duțescu, despre diferențele dintre literatură și arhitectură, ce-a fost bun în comunism, când devii bărbat cu adevărat și ce înseamnă iubirea pentru el.

Mihai Duțescu are trei copii și este unul din cei mai cunoscuți și apreciați arhitecți români. Predă la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, a câștigat premii ca poet, iar toamna asta i-a apărut un roman splendid.

Bureți de fag spune povestea unui băiețel născut într-un sat din sudul României, singurul copil care supraviețuiește lipsurilor și necazurilor unei familii oarecare. Isteț, fuge la facultate și se căsătorește cu iubita lui din liceu, venită și ea în capitală, unde li se naște un fiu.

Romanul reușește din numai câteva tușe un tur de forță al vieții satului românesc sub Ceaușescu, pigmentat cu practicile comune ale celor mutați la oraș în anii ’80. Mai mult, cântărește și arhivează cu luciditate ceva ce multora dintre noi ne e cunoscut, direct sau de la mesele de sărbătoare în familie: nostalgia celor care, uitându-se în urmă, recunosc că au trăit o viață bună între parantezele comunismului.

Pornind de la copilăria petrecută în Alexandria, trecând prin proiectele restante și terminând cu motivul pentru care a ales să rămână în România, Mihai Duțescu i-a mărturisit lui Bogdan Coșa de ce își folosește puținul timp liber ca să scrie. 


Bogdan Coșa: Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru scriitorii care au în spate o profesie din asta grea, cu care se pot mândri neamurile. Unui chirurg, de exemplu, îi dau din start un punct în plus când m-apuc să-l citesc. Pe tine ce meserie te intimidează? 

Mihai Duțescu: Oricare dintre cele pe care n-aș fi în stare să le fac. În general, astea hiperspecializate, care fie se bazează pe studiul unor discipline în care mi-am prins urechile de la bun început prin școală (chimia, informatica etc.), fie țin de domenii care mi-au plăcut și pe care le-am studiat până la un punct (cum sunt matematica sau muzica), dar în care mai devreme sau mai târziu mi-am prins urechile, nevoit fiind să accept că asta e – atât s-a putut. Deci admir oamenii care fac performanță în domeniile astea, pentru că știu că eu n-aș putea.


BC: Muzica?

MD: Teoria muzicală, atât cât am studiat eu, mi s-a părut ceva aproape inaccesibil îndată ce treci de nivelul basic. Uite, de curiozitate, intră pe site-ul Universității Naționale de Muzică și vezi ce se dă acolo la admitere. Nu e ca în alte domenii în care, să zicem, te pui cu burta pe carte, tragi un an, doi, faci și niște meditații cu un prof și gata, intri la facultate și te alegi cu o profesie. De aceea, din momentul în care am văzut ce dau copiii ăia la Conservator la admitere mă uit cu mai mult respect la ei, când îi văd prin Cișmigiu cu câte o cutie de vioară în spate.

Și eu m-am prostit un pic în copilărie, mai întâi cu vioara, apoi cu chitara, apoi cu chitara bas, culminând cu prezența pe post de basist într-o trupă a liceului. Bastard se numea trupa și a avut o existență efemeră, dispărând imediat după un Bal al Bobocilor. Cântam coveruri Nirvana, plus niște piese compuse de Jenică Șună (liderul trupei) care pendulau dezinvolt între folk și doom sau între blues și rap metal.

După treaba asta, peste câteva luni m-am apucat de flaut – o dileală de-a mea mai veche, de prin clasa a V-a sau a VI-a, de când proful de muzică (Tudor Grosu, un om senzațional) ne zicea: „Nu vă mai uitați la toate prostiile la televizor, uitați-vă la Iosif Sava!” Ei bine, era emisiunea aia 1001 audiții, spre prânz, parcă, exact înainte să plec la școală, că învățam după-masă – pe care am prins-o odată și mi-a plăcut mult. Nimerisem, mi-am dat seama ulterior, o sonată cel mai probabil preclasică pentru flaut, clavecin și bas continuu, care în acea interpretare era ținut de un violoncel. Sau poate era viola da gamba, nu știu.

Oricum, când s-a terminat, am rămas blocat – era prima oară când auzeam instrumentele respective. Știam că există, însă nu avusesem ocazia să le aud așa individualizate. Seara, când m-am văzut cu ai mei acasă, le-am zis: „Uitați, eu aș vrea să învăț să cânt la flaut… Sau, dacă nu, la violoncel.”

Asta se întâmpla în municipiul Alexandria, județul Teleorman, pe la începutul anilor ’90 – eu aveam vreo 12 ani și-n tot orașul ăla era un singur om care cânta la flaut, nea Marian, angajat în fanfara armatei, iar la violoncel nu cred să fi fost careva. Îmi amintesc răspunsul lui taică-meu: „Ia pune tu mai bine mâna pe matematică, pe fizică… lasă prostiile!” Așa că prin ultimii ani de liceu, când deja căpătasem mai multă autonomie, am pus piciorul în prag și i-am convins pe ai mei să mă lase să mă înscriu la Școala Populară de Arte. Acolo am studiat flaut cu profesorul de percuție – și un pic cu nea Marian, pe care proful îl mai chema uneori ca să-mi arate chestiile tehnice. Am studiat, adică, mai mult singur, dar a fost frumos și cumva salvator pentru mine ca adolescent. În plus, m-a făcut să mă apropii altfel de muzică, mai ales de muzica clasică.


BC: În ce fel a fost salvator?

MD: Nu neapărat că aș fi umblat brambura și aș fi făcut eu cine știe ce (pentru că și umblam, nimic de zis, părinții mei au fost înțelegători în multe privințe), nu neapărat că m-aș fi apucat de băut (pentru că nici asta nu mi-a fost străin), de fumat (idem), sau de droguri (imposibil – dat fiind locul, dar mai ales vremurile) – însă vizualizez imaginea aia a unui adolescent lipsit de orice fel de preocupare, blazat și incapabil să emită o părere relevantă despre ceva, lâncezind la televizor pe Atomic TV sau la el în cameră, stând efectiv degeaba, la modul aproape metafizic – ei bine, n-am fost așa. Iar prietenii, găștile cu care mă anturam, alături de câteva hobby-uri (muzica, literatura, pictura) m-au ținut pe o linie de plutire.


„În treburile lumești, materiale, nu trebuie să-ți faci planuri mari niciodată, ci planuri mici și mai dese. Din aproape-n aproape.”

BC: Legat de hobby-uri, mi-ai spus mai demult că atunci când ai început să scrii poezie „a fost foarte frumos”, ca şi când ai fi învăţat din nou să vorbești.

MD: Așa e, încă îmi amintesc senzația respectivă, a fost aproape o revelație. Sunt chestiile astea elementare, pe care le facem sau de care ne folosim fără să conștientizăm neapărat: bucuriile simple (o plimbare în natură, o carte care te prinde etc.), sentimentele (iubirea, loialitatea, credința etc.) – și aș zice că și limbajul intră în aceeași categorie. Însă îndată ce-l privești din afară și începi să-l manipulezi conștient (deci nu doar să faci uz de el în mod convențional, ca un automatism), capătă o noutate foarte pregnantă.


BC: Pe de altă parte, în același interviu, pe care mi l-ai acordat acum patru ani, spuneai că „nu doar că nu mai ai timp, dar chiar nu-ţi mai arde” să scrii după ce devii părinte. Între timp, copiii au început să meargă la școală și la grădiniță, iar tu, iată, zilele trecute ai publicat un nou roman.

MD: La început, când copiii sunt foarte mici, n-ai nici timp și nici disponibilitate mentală să construiești ficțiuni, pentru că creierul tău e în permanență confruntat cu lucruri extrem de concrete. Mai ales dacă ai mai mulți copii, cum eu și soția mea am ales să avem, și sunt toți mici, veniți imediat unul după altul. Ce literatură să mai visezi, când două sau chiar trei persoane (dacă o numărăm și pe mama, care ne-a tot ajutat anii ăștia), sau patru persoane (dacă o numărăm și pe bonă) nu fac față cerințelor diferite pe care le impun simultan, chiar dacă fără voia lor, ăștia mici?

Acuma, când Iustin are 4 ani, iar fetele 6, respectiv 8, e ceva mai simplu. Până la urmă am reușit să termin Bureți de fag, fiindcă deși au trecut niște ani de când am publicat Uranus Park și în tot timpul ăsta se cheamă că am scris la noua carte, am scris cu mari întreruperi – câte jumătate de capitol acum, dacă prindeam o zi mai liniștită, altă jumătate de capitol peste câteva luni, și așa mai departe. Grosul l-am scris însă în ultimul an, după ce și ăsta mic a mai crescut și doarme noaptea cap-coadă, te poți înțelege cu el, surorile îl implică în jocurile lor și, una peste alta, pot fi toți trei ținuți în frâu câteva ore de o singură persoană – timp în care celelalte persoane pot să-și vadă de treburi.


BC: OK, dar de ce scrii? Nu poți exprima și ca arhitect, în timpul orelor de program, ce vrei să povestești în scris?

MD: Scriu fiindcă îmi place procesul în sine: e ceva minimal ca resurse și la îndemâna oricui, nu depinzi de nimeni în afară de tine, n-ai nevoie decât de un pic de liniște și rezultatele apar imediat. E creativitate pură.

Prin comparație, arhitectura e fix la polul opus. Cu cât lumea în care trăim a devenit mai sofisticată, cu atât arhitectura s-a îndepărtat de sfera artei și a devenit din ce în ce mai mult un fel de bricolaj. Ca arhitect, lucrezi în echipă cu mulți specialiști și depinzi de ei, fiindcă e fiecare cu felia lui și tu trebuie să-i coordonezi pe toți, dar depinzi și de fluctuațiile economice, de fluctuațiile politice și legislative, după cum și de fel de fel de instituții publice, de indolența unor funcționari sau de lipsa lor de pregătire profesională, pentru că, spre exemplu, majoritatea arhitecților-șef din primăriile românești nu au studii de specialitate – am întâlnit inclusiv silvicultori, și în semnătura lor stă viitorul proiectului tău.

Apoi, depinzi decisiv de client, de capacitatea lui de înțelegere a proiectului și, mai ales, de disponibilitatea lui financiară. Ca să nu mai spun că depinzi chiar și de educația lui, la modul cel mai elementar. Iar dacă clientul e o entitate abstractă (o firmă, cu un board decizional format din mai multe persoane) e cu atât mai complicat. Așa că la un proiect de arhitectură poți să lucrezi ani de zile și să fie condamnat din prima zi să fie mediocru, ori chiar să nu se concretizeze deloc – din toate aceste motive pe care le-am enumerat. Dar am povestit în Uranus Park destul pe tema asta, așa că nu mai continui.

Revenind la scris, unele chestii le scriu și fiindcă simt că am lucruri de spus, lucruri care – vorba aia – să rămână, pentru că sunt scrise. Să fie acolo, documentate cumva, consemnate. Am copii și uneori mă gândesc că i-ar ajuta peste ani să citească chestiile astea, nu știu.


BC: Tatăl tău a murit relativ tânăr. În felul ăsta te gândești că i-ar putea ajuta pe copii peste ani literatura ta – ca o formă de conexiune cu tine care nu poate fi alterată atât de ușor de trecerea timpului?

MD: Nu mă gândeam la ceva atât de dramatic, ci pur și simplu la caracterul documentar al unor astfel de cărți. Spre exemplu, eu am aflat din Moromeții că perioada interbelică, înainte ca „timpul să nu mai aibă răbdare” și să înceapă războiul, n-a fost nici pe departe cea mai grozavă perioadă din istoria noastră modernă. Sau, cel puțin, nu pentru marea parte a populației – care la vremea aia era formată din țărani și care erau atât de săraci încât mâncau ștevie culcușită 7-8 oameni din aceeași strachină, fiindcă se chinuiau să-și plătească fonciirea, ca să nu le confiște Statul averea – marea avere!


BC: La 45 de ani, după ce își îngroapă ambii părinți, personajul tău simte că, gata, poate spune „tot ce-i trece prin cap”, că e „bărbat în toată firea”. Tu când ai devenit bărbat în toată firea?

MD: După ce am împlinit 30 de ani, mi-am dat seama că între 20 și 30 fusese post-adolescență și nicidecum maturitate: consumam multă energie pentru cauze puțin importante, mă bălăceam în certitudini, în sentințe și judecăți de valoare, având de fapt prea puține îndoieli. Fiind, în principiu, destul de lipsit de înțelepciune. Apoi, după ce mi s-a născut primul copil, mi-am dat seama că de-abia asta te zdruncină cu adevărat, și tot ce a fost până atunci a fost un fel de alint generalizat: muncă, plăceri și tone de ignoranță. Însă dacă stau bine să mă gândesc, cred că de-abia după 40 m-am maturizat – deci la câțiva ani după al treilea copil.


BC: Sunt fix cu 10 ani mai tânăr decât tine. Ce ai învățat în decada asta, ce ai crezut la 32 că e într-un fel și s-a dovedit a fi diferit?

MD: În treburile lumești, materiale, nu trebuie să-ți faci planuri mari niciodată, ci planuri mici și mai dese. Din aproape-n aproape. La celelalte (căsătorie, copii) e mai complicat de dat sfaturi, fiindcă nu ține doar de noi.


Susține poveștile DoR

Dacă îți place povestea asta, e important să știi că n-o puteam face fără cititorii care ne susțin. Avem nevoie și de tine.

BC: Trebuie să recunosc că m-am regăsit în scena în care Ducu îl invită pe Vlăduț, fiul lui, care tocmai luase permisul de conducere, să facă un drum mai lung, să aibă unde s-o calce, să-i dea a cincea – un drum pe care părintele îl vrea inițiatic, dar care n-are cum să fie așa, pentru că el nu prea s-a implicat în creșterea copilului. Tu ce fel de legătură ai avut cu tatăl tău?

MD: Tata a fost aproape perfect. De aceea, cu atât mai greu mi-a fost și mie, și surorii mele sau mamei atunci când a murit. Mi s-a reproșat mai direct sau mai pe ocolite că idealizez, poate fiindcă nu mai trăiește, și că e imposibil să fi fost așa, orice om are și părți nasoale, dar unii și le ascund, și așa mai departe – chiar nu mă interesează dacă o fi fost așa, eu l-am cunoscut îndeajuns de bine, aveam 23 de ani când a murit și mi-l amintesc ca fiind aproape ireproșabil.

Era mai mereu bine-dispus și pus pe glume, avea cultul prieteniei și era foarte săritor (mereu aflam că ajută pe te-miri-cine, tot felul de oameni, mulți de pe la el de la țară, care aveau nevoie să-și facă dosare de pensie și se pierdeau în hârtii, dosare de branșament la curent, acte pe la spital, pe la arhive, veterani de război, rude îndepărtate etc.) – era atât de inteligent încât te intimida uneori, iute la minte, inclusiv la chestii de genul probleme de perspicacitate sau Gazeta Matematică, avea o memorie cât Câmpia Găvanu-Burdea și, pe deasupra, mai era și un bărbat frumos (înalt, păr ondulat, ochi albaștri, fost sportiv prin studenție). Și zice mama că și ca soț a fost perfect. Iubea mult copiii, pe mine și pe soră-mea în primul rând, dar îi plăceau copiii în general – când ieșea din scara blocului tăbărau toți pe el, iar el îi lua la smotocit, la pupat. Îmi pare rău că nu a apucat să-și cunoască nepoții, că l-ar fi adorat. Mă opresc aici, deși aș putea s-o țin așa ore întregi.


BC: Ce vrei să păstrezi din modelul pe care ți l-a transmis și ce ai vrea să schimbi, să fie diferit pentru copiii tăi?

MD: Tata era idealist (foarte patriot, spunea periodic că dacă va trebui să aleagă între țară, familie sau propria persoană, el alege în primul rând țara, apoi familia, apoi pe el însuși – maică-mea rămânea perplexă mereu când îl auzea) – eu nu sunt așa. Sau încerc să nu fiu. El avea multă încredere în oameni (și dezamăgiri proporționale), eu încerc să relativizez cât se poate și la capitolul ăsta. El era ateu, eu nu sunt. El nu prea avea discernământ estetic și cam singura formă de artă la care avea aderență era cea venită din zona culturii de masă (de la Phoenix, la Adrian Păunescu) – unde într-adevăr excela, fiind în stare să recite pe dinafară tot felul de poezii înflăcărate sau să cânte ore-n șir sute de melodii – iarăși, aici eu sunt complet diferit.


Se făcuse frig – prins cu fotografii și gânduri și socoteli care mai de care, Vlad nu și-a dat seama când a trecut timpul. Înghețase de tot, așa că a băgat aparatul în buzunar și a intrat înapoi după taică-su. L-a găsit într-una din camere; ieșise din pivniță, aprinsese un felinar și stătea așezat pe marginea patului. Avea în continuare ochii împăienjeniți și mâinile pline cu tot felul de nimicuri: un lacăt greoi, ruginit, alături de un mănunchi de chei înșirate pe-o sfoară, niște poze vechi, dintre care unele înrămate, sau broderii cu desene naive – păuni, ciobănași – la fel, prinse în rame pirogravate, absolut înduioșătoare, cum se găseau pe la bâlciuri la țară. Le adunase de pe pereți așa cum erau, pline de praf, și le ținea pe toate în brațe cu un aer demn, încât nu puteai să-i mai zici nimic.

– Bureți de fag


BC: Dacă unul din cei trei copii ai tăi ar intra peste ani în casa în care ai locuit cu părinții și te-ar găsi așezat pe marginea patului, ce ai avea în brațe?

MD: Cred că tot niște poze vechi, de când eram copil. Altceva n-aș lua.


BC: Sunt curios: ce ai face dacă ai avea zilnic două ore libere în plus?

MD: În primele luni aș munci mai mult. Mă refer la profesia mea, de arhitect – am vreo 3-4 proiecte cu care sunt foarte în urmă și pe care vreau neapărat să le scot la liman. Apoi, mai spre vară, aș petrece mai mult timp cu familia (deși, înainte să se înțeleagă altceva: fac parte din acea categorie de bărbați care oricum petrece timp cu familia). Aș mai citi, fiindcă și aici am destul de recuperat. M-aș duce zilnic o oră cu bicicleta, iar în cealaltă oră aș cânta cu fetele la pian (eu la flaut).

BC: Deși e un roman scurt, compact, Bureți de fag reușește să camufleze pe post de context, pe lângă o altfel de istorie a vieții în comunism, tot soiul de povești de dragoste. Ce-nseamnă iubirea pentru tine?

MD: Eu sunt Taur, deci iubirea poate să însemne chiar și o friptură sau o porție de paste gătite perfect. Dar fiindcă nu vrem să stricăm acest interviu, zic așa: iubirea înseamnă să iubești și să fii iubit, simultan. Altfel, nu merge. Și nu înseamnă respect (deși, evident, în relații de cuplu e esențial), nu înseamnă admirație (deși vine automat și asta), nu înseamnă dependență (decât poate în cazul unui animal de companie).

În ce mă privește, am avut norocul s-o întâlnesc pe Vicenția exact când aveam nevoie de cineva, și mi-am dat seama în primele 10 minute că, gata, ea e.

Îmi place că e o prezență foarte vie, aproape strălucitoare. Îmi place că e înțeleaptă și realistă – poate de-aia și suntem exact pe aceeași lungime de undă când vine vorba de gusturi sau când vine vorba de oameni. Spre deosebire de majoritatea muritorilor, ea are o intuiție vecină cu clarviziunea, dincolo de zona raționalului, iar asta ne-a ajutat mult în câteva momente-cheie. Și mai e și foarte frumoasă.


BC: Impresia pe care o lași e că ai muncit foarte mult, că ai știut să alegi, dar și să faci sacrificii. Există ceva la care să te fi zgârcit la un moment dat, ceva de care acum îți pare rău?  

MD: Probabil că la bani. Dar nu mult, ci doar atât cât cei din jurul meu să nu resimtă o lipsă. Spre exemplu, n-am putut niciodată să scot 5.000 Euro și să plec câteva zile în Seychelles cu Vicenția, deși tentații au fost. Însă am mers prin alte părți, prin toată Europa, cât de des am putut. În fine, poate așa e structura mea, mai centrist cumva. Nici în politică nu mă regăsesc într-o doctrină anume, ci aș alege câte ceva din fiecare.


[…] asta se întâmpla pe la mijlocul anilor ’80, când generația lui Radu și a Angelei se zbătea în plină postadolescență, cu diferența că se pricopsiseră cu slujbe și copii, cu CAR-uri și carnete de Partid, carnete de membri de sindicat, adeziuni la fel de fel de organizații mai mult sau mai puțin necesare – ori chiar angajamente de colaborare cu Securitatea, semnate cu nădejde, în cazul celor mai convinși că-n felul acesta luptă pentru binele țării și al propriei familii: repartiție preferențială pentru apartament și serviciu, copilul mutat la o clasă mai bună, pensia socrului rezolvată din două telefoane și o audiență rapidă, intrat pe ușa din dos la Hala de Carne, butelii, bonuri de pâine, bonuri de benzină, sărit peste listă la repartiții de Dacia, autorizații de ARO, motorină, prezervative date pe sub mână, sterilet, avort în condiții salubre, naștere la cel mai bun spital și fără țigănci în salon – dacă se poate și fără durere, caz în care copilul avea să poarte numele Cezar.

– Bureți de fag


BC: Când se schimbă paradigma politică, cei care construiesc lumea nouă se grăbesc să arunce peste bord, la grămadă, tot ce aparține și amintește de cea veche. Dacă ar fi după tine, ce ai readuce în atenție drept exemple de lucruri care funcționau în comunism – și ar fi fost spre binele tuturor să rămână așa?

MD: Accesul echitabil la educație și facilitățile pe care Statul le oferea, astfel încât chiar și un copil venit de la coada vacii, dacă se ținea de școală, putea să termine o facultate. Am multe astfel de exemple dintre cunoștințele părinților mei, majoritatea din Teleorman, ca și ei, crescuți la țară de părinți cu 4 clase. Taică-meu îmi povestea că pe vremea lui în liceu și la facultate dacă învățai bine și aveai medii peste 8, primeai bursă de merit.

Cred că și azi e la fel în învățământul de stat. Doar că – atenție! – pe atunci bursa acoperea integral costul cazării în cămin și mesele la cantină, plus vreo 50 lei pe lună bani de buzunar. El, spre exemplu, dacă n-ar fi existat acest sistem, probabil că rămânea cu 8 clase, cât apucase să facă la școala din sat, fiindcă ai lui nu aveau cu ce să-l țină mai departe. Mi-ar plăcea să existe și azi așa ceva, astfel încât un copil sărac să poată fi ajutat să-și facă un rost în viață. Doar că azi falia dintre copiii săraci și restul se adâncește de la zi la zi – falia dintre rural și urban, la fel.


BC: Romanul tău surprinde multe cadre din viața satului românesc sub Ceaușescu – și cu bune, și cu rele. Cum vezi ce a urmat sub Iliescu, Constantinescu și Băsescu? Cum e pentru țăranii din sud acum?

MD: Cei din sud, ca și cei din Bărăgan sau Moldova, l-au iubit pe Iliescu pentru că le-a dat înapoi pământurile. Pe la câmpie, oamenii au avut mult pământ agricol și depindeau total de treaba asta. Pe Constantinescu nu știu dacă l-au perceput în vreun fel, sunt sigur că mulți erau convinși că președinte e încă Nea Nelu. Apoi, de Băsescu le-a plăcut mai mult decât de „Țapul” Constantinescu, măcar pentru că pe la țară doar popa poartă barbișon, e simplu. Băsescu arăta mai ca ei – slăbănog, cu chelia aia – plus că părea mai al dracului decât ceilalți: un pic drojdier, un pic curvar, dar mână de fier când era vorba să taie în carne vie. Însă ei tot PSD-iști au votat. Efectul reîmproprietării din 1990, zic eu.

Iohannis cred că le e destul de indiferent, fiind pur și simplu de pe altă planetă – un fel de Emil Constantinescu, pe care în satele din Teleorman l-au votat doar o mână de oameni, probabil exclusiv din respect pentru părinții sau bunicii lor foști membri PNȚ pe vremuri. Problema e că nici Ponta, cu alura lui de tocilar obraznic, sau Viorica (fiind femeie, deși avea și avantaje – era din Teleorman și părea genul mai coafeză parvenită, așa), deci nici ăștia doi n-au reprezentat o alternativă reală. Însă oricum, votul celor din sud nu știu cât mai contează, că satele alea pe-acolo sunt depopulate, oamenii s-au dus care încotro.


BC: Există o alternativă reală?

MD: În momentul de față, eu cred că nu. Până acum, toți salvatorii și providențialii și-au frânt gâtul mai repede decât au sperat chiar și dușmanii lor.

Îmi dau seama că nici eminențele cenușii, erudiții, tipii strălucitori în anumite domenii nu reprezintă o garanție – poate chiar dimpotrivă. Îmi pare rău s-o spun, dar am ajuns să mă încred în înțelepciunea aia hâtră a țăranului, care respinge în mod natural orice fandosit care îi vorbește altfel decât simplu și clar, orice boier cu pretenții. Unii sunt profesioniști admirabili, dar managementul sau administrația sau politica par a fi complet altceva. Spre exemplu, ăsta e unul dintre motivele pentru care școlile și spitalele sunt prost administrate, fiindcă directorii au fost aleși din rândul personalului angajat acolo. Și e la noroc: dacă profesorul ăla de biologie, care e și director, înțelege ceva dintr-un caiet de sarcini pentru o licitație, bine. Dacă nu, sănătate – mai stăm patru ani cu veceurile în curte.

„Eu sunt Taur, deci iubirea poate să însemne chiar și o friptură sau o porție de paste gătite perfect.”

BC: Știu că te-ai gândit, ca mulți dintre noi, dacă să pleci sau nu din țară. De ce ai rămas?

MD: Mai în glumă, mai în serios, mi-am dat seama că pe copiii mei tot Duțescu o să-i cheme, oriunde aș pleca. N-a apărut vreun job care să mă motiveze – deși e drept că nici n-am căutat. În plus, eu am mai fost plecat. Am lucrat acum aproape 20 de ani în niște birouri de arhitectură în UK și în Barcelona, iar pe vremea aia România nu era în UE, deci orice astfel de oportunitate era ceva de neratat. Cu toate astea, nici n-am rămas pe acolo și mi-am dat seama că, foarte probabil, nici n-o să vreau să fac asta vreodată.

Mi-a plăcut, a fost bine și din punct de vedere financiar, cei din biroul din Barcelona m-au sunat după câteva luni să mă întorc, că aveau nevoie de ajutor urgent la proiectul unui comisariat de poliție etc. Am refuzat, peste câțiva ani mi-a părut un pic rău, dar asta e. Între timp am mai discutat cu diverși oameni (toți mai deștepți ca mine, deci în ale căror sfaturi am maximă încredere), oameni care au fost plecați și s-au întors, sau alții care trăiesc între două-trei țări – și toți mi-au zis ceea ce cumva intuisem de fapt: că România e unul dintre cele mai bune locuri în care poți trăi acum ca român. Știu că pare aproape o glumă, dar punând lucrurile în balanță, chiar așa e – mai ales pentru unul ca mine, la vârsta mea, cu ce lucrez aici, cu familia și cu toate ancorele emoționale și sociale pe care le am aici.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *