Mini-povești de iubire (IX)

Cerința a fost iubirea, valențele au fost multe.

NOTA DoR: Acest proiect a fost inspirat de Tiny Love Stories, o colecție de povești de iubire sub 100 de cuvinte publicate de The New York Times în secțiunea Modern Love. Noi am mărit limita spre 200-250 de cuvinte, am extins conceptul de iubire în afara relațiilor dintre parteneri și am încurajat cititorii să trimită poveștile lor. Trimite-ți și tu povestea folosind formularul de mai jos.

Citește toate mini-poveștile la tag-ul iubire.

Ne vedem la 27
Roxana Stan

Suntem la o cafenea printre străduțele întortocheate ale Bordeauxului, vântul bate atât cât trebuie ca să răspândească maldărul de chibrite de pe masă. Îți place cafeneaua asta pentru că poți vedea pe pahare dârele rămase de la spălat și pentru că proprietarul, un francez bătrân cu păr grizonant, îți știe comanda înainte să o spui.

Stăm față în față la masa din mijloc, în dreapta și în stânga noastră chipurile și vocile se schimbă permanent. Atât de mult vorbim. Ca de fiecare dată când ne întâlnim, oriunde s-ar întâmpla să fie: la o petrecere de apartament, la cursuri, în oraș la o bere albă. Îmi spui să plec, să călătoresc singură, să nu mă uit în jur. Îmi povestești cum mâncai frigărui din inimi de pui în Bangkok și cum nu trebuie să-mi fie teamă. Oriunde ne-am duce, nu vom fi niciodată singuri.

Vorbim despre iubire, cu pauze scurte în care privești în jos și un oftat care precede un „it hurts like hell when someone breaks up with you and you still love them.” La revedere. Poate. O îmbrățișare strânsă înainte să mă arunc în ultimul tramvai. Și promisiunea că la 27 îți trimit o poză cu mine, să vezi c-am îmbătrânit frumos. Doar așa ne-am cunoscut, nu? Inspectându-ne unul altuia vârstele vieții.


Iubire necondiționată
Roxana Mirea

Aștept pe leagănul din curte, într-o zi de vară călduroasă. Aud pași care se îndreaptă spre poartă și inima îmi saltă de bucurie, pentru că știu cine este. Mă ridic brusc de pe leagăn cu un „Mama!” zgomotos. Deschide poarta, o iau în brațe și o pup. „Mi-a fost dor de tine, să știi”. Cu toate că pentru ea a fost o zi lungă, în care a dat cu sapa de dimineața, mă privește cu ochii aceia albaștri superbi și-mi zâmbește larg: „Eh, nu mai spune! Ți-a fost ție așa dor de mine?”. 

Lucrurile curg de la sine. Mă țin după ea în timp ce dă la animale. Îi vorbesc non-stop. O bat la cap cu tot ce am făcut și îi pun tot felul de întrebări despre ziua ei. Din când în când, mă roagă să-i aduc ba găleata cu boabe de porumb de lângă puț, ba cocenii din pod, ca să facă focul în curte dimineață.

Încă fac asta în fiecare vară. A început când aveam șase ani, iar „mama” biologică a decis că în viața ei nu este loc pentru mine și fratele meu. De atunci, bunica, adevărata mea mamă, așa ne-a crescut: muncind, ca nouă să nu ne lipsească nimic. La 64 de ani, încă face asta, iar eu aș vrea să se oprească, să-i spun că a reușit. Pe lângă lucrurile materiale, nu mi-a lipsit și nu-mi lipsește iubirea necondiționată. Este tot ce am nevoie.


Îmi place să îmi trăiesc viața
Sara Pongrac

Am văzut pe net că sunt pregătiri pentru admitere la actorie în Târgu Mureș și că sunt pe gratis, așa că i-am zis unui coleg despre care știam că vrea să dea la teatru, iar el m-a întrebat dacă vreau să mergem împreună, el actorie, eu regie. Am zis că da, pentru că îmi cam plăcea de colegul ăsta al meu.

Am ajuns acolo și am luat o sticlă de gin, am început să bem ca în fiecare weekend, apoi am ieșit afară la țigară, în fața blocului, amândoi înfășurați într-o pătură, cu paharele în mână. Am stat cam două ore la povești, fără să ne mișcăm de pe trotuar, deși era frig și ieșisem numa’ în șosete, și cred că arătam ca niște cerșetori, pentru că un om care trecea pe acolo ne-o întins o țigară. Am intrat înăuntru și, cât el era la baie, am început să dansez pe Glass Animals. Apoi, el m-a sărutat. 

A doua zi ne-am urcat în trenul greșit și am făcut până la urmă autostopul. De atunci am pierdut două trenuri, un autocar, mai multe autobuze și un avion și am dat 100 de euro pe taxi în Berlin ca să nu pierdem și al doilea avion. Când eram în București mi-a spus: „Știi, îmi place de tine pentru că știi să îți trăiești viața”.
Și de asta cred că o să mai pierdem niște trenuri, avioane și autobuze împreună, pentru că îmi place să îmi trăiesc viața.


Altfel de conexiune
Fata cu Cireșe

Am băut două-trei cești de cafea în plus în ziua aia și o discuție aproape protocolară, presărată cu mironoseli de genul „eu-s prima oară pe Tinder” părea o idee mai bună decât să mă frustrez cu ochii pe pereți că nu pot să dorm. În plus, poza aia cu cireșe îmi dădea falsa protecție a anonimatului. Paradoxal, și curajul de a fi eu însămi. 

El a pus cratimele și virgulele la locul lor, până dimineață. Și când am vorbit despre banalități, și când – habar n-am cum – discuția a devenit erotică, și când ne-am aprins de-a binelea amândoi.

În perioada următoare, am făcut rană-n palmă de la husa nouă a telefonului. Au fost zile-n care ne-am desprins din conversație doar ca să dormim câteva ore. Am vorbit despre chimie și sincronizare, identități reale și dorințe care ieșeau la suprafață mai intens cu fiecare poză și fiecare replică la limita vulgarității. Ne-am ascuns după metafore și pași în spate, ne-am auzit la telefon mai întâi sexual, apoi doar ca să ne auzim. Am început la fel de repede să nu ne mai sincronizăm. 

Ne-am umplut virtual goluri din viața reală. Ne-am mințit că poate ne vom atinge întocmai cum povesteam, deși știam amândoi că nu o să se întâmple. El avea motive, eu pretexte. Ne-am certat colțuros și la fel de intens ca orgasmul de mai devreme. Am tăcut minute-n șir la telefon nu pentru că nu știam ce să ne spunem, ci tocmai că știam, și eu, și el, că emoțiile verbalizate atunci ar fi însemnat încheiere.

Ne-am spus „adio” pe silent. O săptămână mai târziu ne-am încâlcit în alte discuții evazive și-am încheiat cu „o să-mi fie dor de tine”. Ne-am făcut bine în aceeași măsură în care ne-am făcut rău. Ne-am trimis sute de poze, am adunat un munte de frustrări și nervi, ne-am petrecut nopți și zile împreună, am împărțit orgasme și ne-am redescoperit. Nu știu nici acum dacă pentru el a fost doar sexting sau a existat și altfel de conexiune. Oricum mi-ar fi dat alt răspuns de fiecare dată când aș fi întrebat. Dar știu că de o lună jumătate – de atât e nevoie ca să-ți fie dor de cineva pe care nu l-ai privit niciodată în ochi.


Același vis
Eliza Drob

E vineri, e zi de salariu și eu am chef să ies, să beau, să dansez și să nu mă gândesc la cât de mult vreau să-mi cunosc sufletul pereche. O sun pe colega mea de cămin și zice da, ne vedem la 11 în Hangover. Mai vine cu niște prietene și începem să bem și să dansăm. Ieșim afară să fumăm. Vorbim gălăgios prostii de beție. 

Un băiat ne abordează, zice că îi place o voce pe care a auzit-o din grupul nostru. Fetele îi dau cu flit, eu rămân să vorbesc cu el. Îi zic despre planurile mele de a pleca în lumea largă, el se entuziasmează. Suntem amândoi beți. 

Ne trezim la el a doua zi dimineață. Mahmuri, încercăm să avem o conversație la cafea. Lui îi plac filmele, iar eu nu mă pot gândi nici măcar la un titlu. Mă uit în ochii lui mari și calzi și mă îndrăgostesc pe loc. 

A doua zi am avut primul date, iar după șase luni ne-am mutat împreună. Ne iubim, îmi este frate, prieten, iubit. În iunie am decis să plecăm în aventura vieții noastre. Am început cu Camino del Norte, pentru 37 de zile și 833 km pe jos, continuăm cu voluntariate și workaway în sudul Spaniei și apoi oriunde ne va duce sufletul.


Corabia nebunilor
 Iva Gherghel 

Ne-am văzut pentru prima dată în Apuseni, într-o mare de oameni veniţi la festival. Stăteam mai mulţi în jurul focului, iar el cânta ceva la chitară. Avea ochi albaştri şi voce gravă. La un moment dat, s-a ridicat şi-a plecat pentru că începea concertul Travka. Era prima dată când auzeam de Travka.

O săptămână mai târziu, în Piaţa Victoriei, într-o altă mare de oameni, de jandarmi şi gaz lacrimogen, cineva mă trage afară din încăierare: „Ce cauţi în primul rând? Vrei să păţeşti ceva?” Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că ne cunoscusem în Apuseni. Au urmat corturi ridicate pe Magheru în semn de protest, nopţi lungi de revoltă, metrouri pierdute în drumul spre casa mea temporară din capitală. „Poţi să dormi la mine, stau aproape.” Era vreo trei noaptea. El se legăna de bicicletă şi fredona Travka pe fundal, eu aveam cearcănele lungite până la gură şi gândul că noaptea următoare va trebui să fac cumva să prind metroul.

După un an, începusem masterul, mă mutasem în Bucureşti, îmi împărţeam nopţile între apartamentul lui cu o cameră din Berzei şi al meu din Griviţei. Chitară, excursii cu trenul în Bucovina, pe plaja sălbatică din Vadu, în Cişmigiu. Aveam impresia că retrăiesc anii de liceu. Am plecat împreună înspre Adriatica – eu am rămas acolo la studiu, el s-a întors acasă, în Bucureşti. După trei ani, primesc un mesaj: „E gri închis. Am fost să-mi iau costum de mire azi.” Am plâns.


Primă dragoste
Roxana Oprița

L-am cunoscut în a XII-a, în vremea în care nu știam că aș fi frumoasă ori isteață, și nici că aș avea o voce care să se audă printre băieți. Îmi era de ajuns cercul prietenelor mele și nu mă preocupa deloc sfera sexului opus. M-am izbit de el, tipul încrezător și foarte pasionat de tot ceea ce mă interesa și pe mine. M-a cucerit cu expuneri lungi despre poezie, astronomie și filosofie cu acel „îndrăznește!”, pe care parcă nimeni nu îl invocase vreodată pentru mine; cu numărul de telefon pe care mi l-a lăsat la sfârșitul unei cărți dăruite; cu acel „hai la București la facultate”; cu identitatea nouă și unică pe care mi-a dat-o spunându-mi Elena, după numele secund. Toate astea în două zile conjuncturale de primăvară.

Au urmat nouă luni de vieți paralele, eu la Craiova, el la București, fiecare cu treaba lui, pe alocuri scurte flirturi și semne virtuale. Apoi ne-am sincronizat cu o avalanșă de sentimente mari și cuvinte dulci, care ne-au ținut de urât în multe nopți albe și drumuri cu trenul Craiova – București. Doar trei luni de beție. Puțin, dar foarte bun. Nu mai reușeam să ne înțelegem. Nici în cuvinte, nici în tăceri. Au trecut trei ani de-atunci. A rămas o cutie cu flori uscate, scrisori și texte siropoase, „Exercițiile de admirație” ale lui Cioran și portretul meu în creion. Ah, da, și eticheta aceea de primă dragoste.


Dragoste dolofană
Maia Ștefănescu

Eu m-am grăbit întotdeauna când a fost sa iubesc. M-am grăbit să o simt, să o spun, să o trăiesc, să o arăt, să îmi bat joc și să o ascund, să spun că nu e adevărat și să o pun deoparte. Îmi părea că ăsta e motorașul dramei perpetue, ceea ce se petrece mereu în pragul imploziei.

Îl iubesc de câțiva ani buni, grăbită și greu de strunit, pe omul cu care acum am și un copil. Îmi dau seama că ne cuprinde așa, pe nesimțite, o dragoste din ce în ce mai tihnită și mai dolofană. Mai așezată. Nu cred că e nici mai bine, nici mai rău, nici mai important sau mai mare. Uneori pare chiar mai savuros. Am îmbătrânit.

Ideea e că probabil în iureșul părințelii celei noi și a despărțirii de un anumit tip de libertate pe care o aveam înainte de copil, învățăm, în sfârșit, să ne ascultăm unul pe celălalt. Nu știu dacă ține de răbdare sau de maturitate, dar sper să țină cât mai mult și să nu ne mai lase niciodată.


Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*