Mini-povești de iubire (XI)

Cerința a fost iubirea, valențele au fost multe.

NOTA DoR: Acest proiect a fost inspirat de Tiny Love Stories, o colecție de povești de iubire sub 100 de cuvinte publicate de The New York Times în secțiunea Modern Love. Noi am mărit limita spre 200-250 de cuvinte, am extins conceptul de iubire în afara relațiilor dintre parteneri și am încurajat cititorii să trimită poveștile lor. Trimite-ți și tu povestea folosind formularul de mai jos.

Citește toate mini-poveștile la tag-ul iubire.


Prostule!
Cristin Baciu

„Băăăă, prostule! Vrei să ț-o dau ?”, îmi zice agresiv și face o mișcare de karate văzută în filmele de acțiune.
Mă reped către ea și începe să fugă spre dormitor. Se ascunde sub plapumă și râde în hohote. O iau în brațe, se zbate, apoi o pup.
„O să întârzii iar la muncă din cauza ta”, spune printre chicoteli și îmi aruncă un zâmbet care mă topește.
Îmi dau seama în momentul ăla că inima mea nu mai bate în piept, ci în mâinile ei.
Îi dau drumul, face un salt rapid din pat și aterizează iar în poziția de karate. Mă bufnește râsul și mă ridic să mă încalț.
După ce trec de ea, o aud cum își face avânt și îmi sare în spate. „Comentezi mă ? Vezi că ț-o dau”.
După încă o jumătate de oră de fugărit prin casă, ajungem în sfârșit în stația de autobuz. Ca de fiecare dată, autobuzul ei ajunge înainte. Râde zeflemitor, își dă capul pe spate și îmi aruncă o privire superioară, apoi mă ia în brațe.
„Să știi că azi noapte când am ajuns acasă și m-am băgat în pat, am venit să te pup și ai așa un miros, al tău, îl ador. Miroase a acasă, îmi venea să te mănânc”.
Îmi dă drumul și sare în autobuz. 
„Te iubesc”, îi citesc pe buze în timp ce se așează.
Îmi vibrează telefonul, autobuzul pleacă din stație.
„Prostule”.


Cea mai bună variantă dintre cele rele
Sabina Gealatu

Am știut mereu că o iubesc pe mama, în modul în care știu că respir aer sau că cerul e albastru. Mi-am amintit cât de mult o iubesc atunci când a apărut posibilitatea să o pierd. A încercat să facă să pară că nu e mare lucru și că nu-i îngrijorată: „E o operație simplă, trebuie să vadă despre ce e vorba, nu și-au putut da seama din ecografie.”
Câteva săptămâni mai târziu, plecam de la birou și nici nu-mi stătea gândul la prezența obligatorie de la Marketing. Trebuia să ajung cât mai repede la Fundeni, secția Oncologie. Avusesem inima cât un purice toată ziua și nu mai aveam răbdare. În lumina aia verde, de spital, mama părea mică și obosită și nu-mi venea să cred. Au trecut niște săptămâni și am aflat că a fost „cea mai bună variantă dintre cele rele”, cum am ajuns noi să îi zicem, dar au reușit să scoată tot ce era de scos. Acum, după luni de radioterapie și injecții, după zile de mișcări grele și dureri, mama e bine. Iar mie mi-e rușine că nu mi-am dat seama mai devreme cât de mult o iubesc.


O urmă de făină
Carmen Proteasa

Mi-a lipsit foarte mult pâinea caldă și tot acest exercițiu pe care îl presupune pregătirea ei. N-am mai copt de aproape două anotimpuri, din prea multă căldură în jur sau lipsă de cuptor. 
Trei căni de făină luată din piață, drojdie cât o treime din degetul mic dizolvată într-o cană și jumătate de apă călduță, sare, ulei de măsline. Și gândul meu dintotdeauna: că dragostea mea pentru oameni e o pâine caldă pe care-o mănânci cu drag, cu poftă sau direct ca desert, pentru că e dulce. Pun magia la dospit de cu seară și întotdeauna adaug gândul meu ca un ingredient prețios. Dimineață, merg să văd pagubele – coca mea mereu o ia razna, acum însă n-a fost cazul să dospească prea mult. Pâinea asta, cu gustul ăsta, doar mie îmi iese așa. Iar când iese caldă din cuptor, o mai păzesc puțin, să nu ajungă pe mâinile Micului Prinț înainte să se răcească puțin. Apoi mâncăm jumătate din ea cu unt și sare grunjoasă la micul dejun, prânz, cină. Cealaltă jumătate o dau cuiva drag, învelită în prosopul gros de bucătărie cu model în ață roșie, prosopul bunicii mele, în care ea-mi dădea plăcinte. Te întrebi ce-mi mai rămâne? În casă va mirosi toată ziua a pâine coaptă, iar eu o să am, până seara, o urmă de făină la tâmple. Și o mulțumire mare.


Singur în doi
Carmen Moldovan

Mereu același tipar și niciodată nu mă învăț minte. Fiecare dintre ei vine cu o promisiune: „o să mergem să colindăm țara în lung și-n lat, doar știu cât îți place să călătorești și să descoperi lumea”, „am să fiu mereu acolo când vei avea nevoie”, „mergem la concert la Hozier cu prima ocazie”, „am să te iubesc până la sfârșit”. Speranțe deșarte care se zdrobesc în mii de bucățele la prima ceartă, la prima greșeală pentru care îți ceri scuze de o mie e ori și încerci din răsputeri să repari ceea ce ai stricat. Dar e greu să repari de unul singur când toată relația se bazează pe doi. De ce oamenii fug la prima adiere mai aspră a vântului și nu stau cu privirea înainte și capul sus să o înfrunte? De ce facem promisiuni deșarte dacă știm că nu suntem capabili să muncim pentru relație? De ce spunem că vrem pe cineva care să ne iubească când vrem doar să nu rămânem singuri? Nu mai vreau promisiuni aruncate-n aer, nu mai vreau relații de dragul de a nu fi singur. E mai rău să fii singur în doi, decât să fii de unul singur.


„Așa”
Cristina Grigoresco

Ne-am cunoscut demult și ne-am plăcut din prima. Ochii mari și negri, părul creț și felul ei de a fi nu o lăsau să treacă neobservată. Și râsul ei. Când râdea ea, se lumina toată camera. Clișeu, știu, dar adevărat. Ne-am împrietenit foarte repede: zile de naștere, excursii, vizite, concerte, petreceri. Nostalgie. Acum am rămas doar cu goluri pe care încerc să le umplu cu altceva: filme, sală, cărți, plimbări, alte vizite. A trecut deja un an. Un an și patru luni. Ne-am mai întâlnit din când în când, i-am mai auzit râsul, am mai privit-o în ochii ei mari și negri. Dar nu mai e la fel. Nu mai am puterea să o privesc și să mă adâncesc în ei, să simt că o iubesc și că mă iubește. “Te iubesc, dar nu așa.”, mi-a zis. Știu. Am știut dintotdeauna. Dar nu am putut să fac nimic pentru ca eu să nu te iubesc “așa”. Am fi putut să ne prefacem în continuare: eu că nu te iubesc “așa”, iar tu că nu știi că te iubesc “așa”. Îmi lipsești. 
Mă duc la sală. Sau la un film. Sau într-o vizită.


Sincron
Cristiana Bucureci

Studiam engleza de câteva zile la o profă tinerică ce locuia prin Berceniul aglomerat. Eu sunt fată din Dristor, nu din Berceni. E normal să mă rătăcesc. Căutam metroul. Amintirea drumului de întoarcere nu mă ajută să-l găsesc. Și nici Google Maps nu mă putea salva pe-atunci. Vara lui 2009 mă topea ca pe o înghețată la mare. Dar nu eram la mare. Eram pe stradă între blocurile încinse și invocam instinctul să-mi dea o mână de ajutor. Strada era pustie, lumea stătea în casă la răcoare. Și totuși vine cineva. În sfârșit! Repet în gând ce vreau să întreb ca să nu mă bâlbâi. Ezit cinci secunde, căci era băiat și mi-era rușine să-l opresc. Dar dacă nu mai vine nimeni? Așa că-l întreb: „Nu te supara, în ce direcție este metroul?” Își dă căștile mari de pe urechi și repet. „Hai cu mine că merg într-acolo”, zice. Și am mers. Și am vorbit. Și stațiile au trecut ca prin vis pe lângă noi. Brusc, visul se întrerupe. Eu trebuie să cobor. Grăbit, mă întreabă cum mă cheamă în buletin și plec. Asta a fost tot? Mi-a rămas gândul la el și la barba neagră ce continua părul ondulat. Viața nu e ca în filme. Au trecut 3 ani. Ne-am reîntâlnit tot din întâmplare. Și mi-a zâmbit, și i-am zâmbit, și aia a fost. De data asta ne-am sincronizat. Și ne sincronizăm în continuare după 7 ani.


Terapii
Ana Cîlniceanu

Mi-ai spus că
nu contează cu ce încep
tot acolo ajung
Ai avea încredere să-ți lași copiii cu mine 
Sunt o supraviețuitoare
Am talent la scris
Merit să fiu iubită
„Unde scrie?”, te-am întrebat 
„Pe fruntea ta” 
Și mi-am imaginat cum ar fi să fie așa.
Mi-ai spus că
am ales calea cea bună
Mi-ai citit textele mereu 
cum nu a mai făcut-o altcineva
Mi-ai acceptat copilăriile
Ai închis ochii și ți-ai pus două dorințe 
(Peștișorul portocaliu e în căutarea paradisurilor pierdute, să știi).
Ai primit
morcovii de jucărie
omulețul meu de hârtie pe ușa ta
o îmbrățișare mică, virtuală
Mi-ai întins mâna de câteva ori
Mi-ai zis: Ai grijă de tine, cel puțin o dată
Ai încă răbdare 
Nu ai plecat fără să te întorci 
M-ai tachinat și ai fost blând 
Te-ai gândit că aș putea să fiu scriitoare
Apoi
M-am gândit că aș putea să fiu scriitoare 
Aș scrie
despre omuleți de hârtie curajoși și vindecători
despre după-amieze de luni
când lumina din apartamentul mare și gol e cea mai frumoasă și mă umple de o tristețe clară
despre mine
despre singurătăți și supraviețuire 
despre cum am învățat să țin la tine 
într-un fel care să-mi facă bine.


Acasă e Nyumbani
Ioana Ciuhan

Sunt în Tanzania de peste 5 luni. Prima dată am venit în toamna anului trecut, ca voluntar, dar m-am întors în 2019 pentru că am vrut să fiu mai mult. Nu știu ce am vrut de fapt, pentru că m-am îndrăgostit de locul ăsta exact în felul în care se îndrăgostește un adolescent – fără să știe prea bine de ce și în ce se bagă. 
Apusurile sunt fermecătoare, oamenii sunt calzi și primitori, dar corupția e în floare, invazia gunoaielor pe străzi e covârșitoare, pedepsele corporale sunt (încă) încurajate în școli, iar fetelor nu li se vorbește despre menstruație pentru că e un subiect rușinos. Când au de unde, oamenii dau bani acelora care au nevoie și cer pe străzi, iar dacă cineva nu își permite să plătească transportul în comun într-o anumită zi, controlorul îl lasă în pace pentru că înțelege cum e să ai perioade proaste. Alăptatul în public e firesc, iar copiii vin întotdeauna pe primul loc. 
De vreo 150 de zile trăiesc într-o comunitate departe de a fi perfectă, cu multe neajunsuri, dar totuși atât de frumoasă. Acasă nu e un loc în care lucrurile merg perfect și nimeni nu face greșeli. Acasă e locul în care te simți pur și simplu acasă, fără să îți pui prea multe întrebări. 
Anul ăsta mi-a ieșit, nu mai sunt (doar) un voluntar, sunt acasă. Am câștigat încă un acasă pentru care o să fiu mereu recunoscătoare.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *