Nicăieri nu-i mai bine

Adrian Tudorache intră în încăperea din restaurant folosită drept vestiar și, ca în fiecare zi de muncă, își schimbă hainele înainte să înceapă tura de ospătar. Își dă jos pantalonii sport și tricoul cu mânecă scurtă, le pune în ghiozdan și ia cămașa neagră și pantalonii negri agățați în cui. În timp ce-și așază papionul galben, se uită în oglindă. Vede ochii mari și căprui, ochelarii pe care îi poartă de vreo patru ani ca să nu-l doară capul din cauza luminii, firele negre de barbă care-i conturează fața ușor asimetrică și părul șaten – de când s-a hotărât să-l lase mai lung în creștet nu mai are nevoie de ceară ca să-l aranjeze, doar îl umezește și îl lasă în voia lui.

Zilele astea, prioritățile bărbatului de 31 de ani sunt simple. Puntea dentară la dinții de sus pentru care merge deja de două săptămâni la dentist. Sala, de care vrea să se reapuce ca să suplimenteze cele 100 de abdomene și 100 de flotări de dimineața. Primul tatuaj: pe partea stângă a pieptului, de la stern la umăr, vrea să-și tatueze o imagine cu Burebista și lupul dacic. „Mulți îmi zic că a dat patriotismul în mine. «Ce, frate, tu unde te-ai născut?», le zic. Nu pot să-mi neg originea.” Și mai sunt și actele de divorț.

Anul trecut, Adrian a lăsat în spate 13 ani de viață în Italia. El și soția s-au întors în România cu gândul de a deschide o afacere. Au dat copiii la școală și s-au angajat, dar, după câteva luni, s-au despărțit, iar Mirela și copiii s-au întors în Italia. Adrian a rămas pentru că visul de a avea o afacere îi dă târcoale de ceva timp și crede că în România poate să-i dea viață. Nu vrea să fie bogat, vrea doar să fie independent și să nu se mai trezească cu gândul la tura de la restaurant. Să-și ia viața de la zero, să fie util, să producă, să-și plătească singur taxele și pe cele ale angajaților lui.

Când a venit în România, cei mai mulți i-au zis că e nebun. Avea un job și un salariu bun în Italia, copiilor nu le lipsea nimic, rudele și prietenii îi vedeau ca o familie model. Cum să se întoarcă în țară când toți românii vor să plece – departe de sărăcie, de taxe, de condițiile din școli și din spitale? Adrian, însă, și-a impus să nu mai asculte ce spun alții și să facă ce vrea. Doar că, momentan, e un pic confuz. În doi, o idee de afacere părea mai simplu de atins. Acum, o zărește ca prin ceață.

---

Cel mai mic dintre patru frați, Adrian s-a născut în 1986 în Măcin, județul Tulcea, într-o familie de migratori, cum îi spune el – de fiecare dată când a fost nevoie, s-au mutat după tatăl lui, inginer agronom. La 12 ani, Adrian a rămas singur cu tatăl, după ce fratele lui a plecat în armată, una dintre surori la un liceu pedagogic din Brăila, iar mama și cealaltă soră în Italia, să îngrijească oameni în vârstă.

În casă nu se vorbea prea mult, în afară de dățile în care tatăl lui îl asculta la lecții și îl certa pentru că nu învăța. Pentru tată, care fusese nevoit să lucreze de la 13 ani ca să se întrețină, succesul însemna să mergi la școală și să muncești. Nici nu-l încuraja pe Adrian să facă ce-și dorea: box, atletism, liceul militar sau chiar și un liceu normal.

„Decât să rămâi repetent la liceu, mai bine mergi la profesională”, i-a spus.

Așa a făcut. Adrian s-a simțit mereu oaia neagră a familiei și se purta ca atare. Nu mergea la școală și fura bani de acasă ca să-i dea pe țigări, băutură și jocuri în internet café-uri. De două ori a vrut să fugă de acasă. Într-o zi, când avea 15 ani, tatăl lui a intrat la duș și l-a anunțat că urmează să-l asculte. Adrian știa că asta înseamnă bătaie, așa că și-a pus repede niște haine în rucsac, a ieșit din casă și trei nopți a dormit în magazia blocului. Altă dată, el și doi prieteni au vrut să treacă granița în Ungaria pe lângă Oradea, dar s-au întors când n-au știut pe unde s-o mai ia.

Rugămințile făcute la telefon de mamă l-au convins pe tată să nu-l mai bată. „Nu-mi mai pasă ce faci”, i-a spus atunci lui Adrian. „Dacă vrei să înveți, înveți. Dacă vrei să nu înveți, nu înveți și cu asta basta. La 18 ani te cari de aici.”

Nu i-a fost greu lui Adrian să ia decizia să plece și el în Italia. Avea 17 ani, renunțase la profesională, voia să scape de sărăcie și bătaie, să facă bani, dar mai ales să fie liber. Până și tatăl lui i-a spus: „Lasă, e bine. Te duci la muncă”.

A ajuns în Tuscania, un oraș medieval din centrul Italiei, la 90 de kilometri de Roma, cu dealuri, păduri și castele și mai puțin de 9.000 de locuitori. Acolo erau și mama lui, fratele și una dintre surori. A început să muncească cu ora, mai întâi cărând și încărcând lemne în tractoare, apoi adunând tutun de pe câmp. „Nu muncisem în viața mea”, spune Adrian. „Mi-a fost greu două săptămâni, după aia m-am obișnuit.” A făcut cam ce făceau mai toți românii veniți la muncă în Italia: să compare cei 65 de euro câștigați pe zi cu salariul din România. Se simțea bogat.

În 2005, când avea 18 ani, s-a angajat la un depozit de materiale de construcții într-un oraș la 26 km de Tuscania, unde s-a și mutat. Acolo a lucrat cel mai mult timp: nouă ani. Încărca cutii cu materiale de construcții în mașini sau în camioane, manual sau pe un motostivuitor. În timp, a ajuns să câștige de la 900 la 1.500 de euro pe lună, buni să plătească facturile, utilitățile și chiria de 250 de euro și să trăiască în confortul pe care și-l dorea. Putea să-și cumpere lucrurile pe care nu le avusese niciodată: haine, camere de filmat, smartphone-uri, sistem home cinema. N-a urmărit să se îmbogățească, ci era important să lucreze bine, să se înțeleagă cu patronii și cu colegii, să fie văzut ca o persoană de treabă care nu se dă înapoi de la nimic. Lucra și ore suplimentare. Patronii depozitului, trei frați italieni care ieșiseră din sărăcie muncind de mici, erau cunoscuți și respectați în oraș. Când îl mai întrebau dacă poate să vină după program sau duminica să lucreze și pe terenurile lor – să taie iarba și crengile măslinilor, să construiască ceva pe lângă casă –, Adrian venea oricând putea. Apoi ieșeau împreună la cină, îl invitau acasă la ei, l-au dus la spital când a avut nevoie de analize: „Nu eram văzut ca un muncitor român. Eram de-al lor”.

Pentru cei mai mulți italieni, spune Adrian, românii erau hoți, bețivi, violatori: „Asta și pentru că televiziunea scotea în evidență când un român făcea ceva rău. Dar când un italian omora o româncă sau când își făceau rău între ei, nu făceau așa mare caz”. S-a lovit și el de multe ori de discriminare și jigniri. Ca atunci când era într-un bar și i-a auzit pe unii spunând despre patronii lui: „Federicii, în loc să ia pe unul de-ai noștri, l-au adus pe ăsta din România”. Atunci s-a întors cu spatele și a ieșit, dar de obicei fie îi ignora, fie se amuza și intra și el în joc. Dacă cineva spunea că românii sunt hoți, el răspundea: „Vezi că dacă mă superi s-ar putea diseară să-ți fac o vizită”. Dacă era întrebat de unde vine, spunea: „Sunt român de rahat”. Românii pe care îi știa învățaseră italiana din auzite, dar el citise gramatică și vocabular, învățase singur să conjuge verbele, ca să nu vorbească stâlcit.

Când a mai venit în țară de câteva ori, în vizită la prieteni sau la botezul băiatului surorii lui, l-au surprins agresivitatea și lipsa de civilizație. Vânzătoarele din magazine se răsteau la el. Unii l-au luat la rost că rânjea pe stradă. Un taximetrist era să lovească un pieton pe trecere. Peste tot i se părea mizerie. Când a urcat în avion, a jurat că nu mai pune piciorul în România.

---

În București, într-un cabinet notarial, Adrian se proptește în coate la recepție, pe biroul verde, lângă pereții verzi, o culoare sugestivă, ar spune unii, pentru echilibru și armonie, prosperitate și speranță. Salută politicos și trece la subiect, cu o voce joasă:

„Pentru divorț pe cale amiabilă.”

Din spatele biroului, secretara îi spune de ce are nevoie și îi scrie și pe o foaie de hârtie. Trebuie să vină și el și soția la notar, să facă o cerere, să plătească 1.200 de lei și în 30 de zile să revină tot împreună. Brusc, i se pare că îl recunoaște: „Dar dumneavoastră iar divorțați? Parcă ați mai fost aici pentru același lucru”.

„Nu”, spune el și începe să râdă. „E prima oară când divorțez.”

Femeia, cu ochii în laptop, nu-i răspunde la glumă. Adrian pune hârtia în buzunarul de la geacă, îi mulțumește, iese din clădire și se urcă înapoi la volanul Renault-ului negru. E una dintre puținele lui zile libere și mai are lucruri de rezolvat.

În mașină, își trage centura peste geaca neagră de piele și bluza în dungi care i se mulează pe corp. Femeia de la notariat avea dreptate: a mai fost de câteva ori acolo. Recent, când i-a plecat familia din țară, a avut nevoie de o declarație prin care să-și dea acordul că Susanna și Valentin, în vârstă de șapte și de trei ani, pot să plece în străinătate însoțiți doar de mama lor. A fost un bilet doar dus.

---

Cu Mirela, o tipă veselă și plină de energie, i-a făcut cunoștință mama lui, când el avea 22 de ani și ea 19. Mirela se mutase recent în Tuscania când, venită în vacanță la mama și tatăl ei vitreg, cu o diplomă de cofetar-patiser, s-a angajat ca ospătăriță într-un restaurant, „mai mult în glumă”, și a rămas pentru că se plătea bine. Apoi ea și Adrian s-au mai văzut, au ieșit și în club și „na, s-a întâmplat”.

Erau de câteva luni împreună în 2009, când Mirela i-a spus lui Adrian prin telefon că a rămas însărcinată. Pentru el a fost un șoc. Era la muncă, în depozitul de materiale de construcții. S-a așezat pe niște trepte și a început să plângă. Patronul l-a văzut, nu l-a întrebat nimic și i-a stins lumina ca să stea liniștit, apoi i-a dat liber. Adrian nu se simțea pregătit să fie tată; nu fusese o sarcină plănuită. Ar fi vrut să renunțe la copil, dar Mirela voia să-l păstreze. Când s-a ridicat de pe trepte, a ieșit din depozit și s-a dus să-și anunțe mama. Nela a fost foarte fericită. „Copiii sunt o binecuvântare”, i-a spus. „Stai să-l vezi pe taică-tu ce fericit o să fie.” Fratele lui a fost și el încântat. Când a venit Mirela de la muncă, au felicitat-o cu toții, inclusiv Adrian. Ea a rămas surprinsă de schimbarea lui. „Dacă toată lumea e fericită”, i-a spus el, „eu de ce n-aș fi?”.

A acceptat și a mers înainte. A făcut ce credea că e corect. S-a mutat înapoi în Tuscania și a făcut naveta zilnic la muncă, a stat cu Mirela în salon când a născut, a fost cel care a hotărât să facă și nunta în ziua în care au botezat-o pe Susanna. Nu văzuse în familie să se procedeze altfel și i s-ar fi părut o rușine să se despartă de Mirela. În plus, îl făcuse mândru pe tatăl lui, care își dorea să-și vadă toți copiii la casele lor.

După patru ani, Mirela a rămas iar însărcinată. L-a născut pe Valentin și au devenit o familie model în comunitatea de români. Munceau amândoi în restaurante din regiune, copiii erau la școală, nu le lipsea nimic. Dar Adrian s-a schimbat și a început să vadă lumea diferit. Simțea că nu mai are ce să vorbească cu oamenii din jur. I se părea că „n-au făcut altceva în viața lor”, că se limitau la munca de zi cu zi și la discuțiile despre ea. I-ar fi plăcut să aibă în jur oameni care să vorbească și despre altele, poate despre România, poate despre politica din țară, deși nici el nu se pricepea la asta, nici nu votase vreodată. Îi vedea ca pe o comunitate de „români fără vise” în care se simțea blocat.

Atât de blocat încât în 2015 a plecat de acasă pentru câteva luni. Își schimbase jobul și lucra ca ospătar într-un sat de vacanță, la 15 minute distanță de casă. Dormea pe plajă, într-o rulotă, și se îmbăta seară de seară. Odată, spune, a vrut să se arunce în mare. Se simțea nefericit, dar nu știa exact de ce. Oare îl plictisea munca? Acasă nu-i lipsea nimic, dar nici nu simțea nevoia să petreacă timp cu soția sau cu copiii. I-a scris unei psiholoage că are nevoie urgent de ajutor.

L-a primit a doua zi la cabinet, dar după o întâlnire Adrian n-a continuat terapia (ea i-a recomandat un alt psiholog, care nu i-a dat încredere). A început să caute singur soluții pe net și una a fost Inteligență emoțională, o carte scrisă de jurnalistul Daniel Goleman despre cât de importantă e capacitatea omului de a desluși și gestiona sentimentele proprii și pe ale celorlalți. „Cei care au un IQ mai mic, dar sunt mai inteligenți emoțional, au mai mult de câștigat”, și-a dat seama Adrian, „se descurcă altfel în viață, mai ușor”. Sau, cum scrie Goleman, „au și mai multe șanse să fie mulțumiți în viață și eficienți, să-și stăpânească obiceiurile mintale care stau la baza propriei lor productivități; cei care nu-și pot controla viața emoțională și duc bătălii interne ajung să-și saboteze capacitatea de a se concentra asupra muncii și asupra unei gândiri clare”.

„M-a prins foarte tare și citeam ca un disperat”, își amintește Adrian. „Abia așteptam. Dacă [până atunci] plângeam la muncă și eram trist, a doua zi când m-am trezit vedeam soarele, vedeam copacii, frunzele, priveam altfel. Zic: «Frate, unde am trăit?». Pentru mine a fost ca o renaștere.”

A început să privească totul mai pozitiv. Se gândea să-și deschidă o afacere proprie, să nu mai lucreze la patron. Vedea în asta soluția la nefericirea lui. Venise în Italia să caute libertate. Acum avea din nou nevoie de libertate, dar nu credea c-o mai putea obține în Italia. Taxele la stat, spune el, ar fi fost mult prea mari și avusese timp să-și dea seama cum erau priviți românii: dacă erau la același nivel cu italienii și munceau, erau în regulă. Dacă voiau să se ridice deasupra și să facă ceva pe cont propriu, comunitatea locală se întorcea împotriva lor.

---

Așa că a început să se gândească la România. În Italia, el și Mirela nu prea se uitau la televizor, dar din ce ajungea la ei pe Facebook, știau că în România corupția rămăsese o mare problemă. Dar Adrian începuse să vadă țara ca locul ăla unde poți să te dezvolți dacă îți propui. L-au motivat și discuțiile cu Cristi, cumnatul lui, care locuia în București. Cristi era un exemplu de român care a plecat în afară ca să facă bani (timp de cinci ani a muncit într-o fermă de pui în Belgia și în paralel a învățat programare) și care a reușit să-și construiască o viață înapoi în țară.

Între 3,5 și 4 milioane de români sunt stabiliți în străinătate și formează diaspora română, un număr care nu include și comunitățile tradiționale românești din afara granițelor țării (cum ar fi Republica Moldova, Ucraina, Ungaria și Serbia). Din 1990, diaspora e în continuă extindere, iar rata de creștere anuală a emigrării din România a ajuns la 7,3% în 2015, potrivit celui mai recent studiu ONU. România e și printre cele 10 țări din lume a căror populație e așteptată să scadă cu mai mult de 15% până în 2050. Cea mai mare comunitate românească din Uniunea Europeană e în Italia: peste 1,16 milioane de cetățeni, potrivit unor date din ianuarie 2017.

În 2016, Adrian s-a întors în Măcin să-și schimbe buletinul și pașaportul și să ia pulsul locului. O firmă de taximetrie părea o idee bună într-un oraș în care se așteaptă mult după microbuze și în care copiii vin la școală din sate vecine. A citit legile, trebuia să-și ia atestatul la Tulcea și să-și colanteze mașina, nu era ceva imposibil. A plecat înapoi spre Italia cu ideea că va reuși, fără însă să fi făcut ceva concret. „N-am mai crezut nici eu”, își amintește Adrian. „Nu mai știu adevăratul motiv. Îmi reintrasem în ritm în Italia, cu munca. Dar ideea de a mă întoarce în România era.”

Pe atunci, Mirela nu era atât de sigură că vrea să plece din Tuscania, dar ce s-a întâmplat în 2016 a convins-o și pe ea. Venea tot mai des acasă supărată după ce colegii de la restaurant o jigneau și o făceau „româncă proastă”. Nici ea nu mai suporta și l-a rugat pe Adrian să meargă în București să vadă cum e acolo. Adrian a fost atât de încântat că vrea și Mirela să plece încât și-a cumpărat imediat bilet de avion. Era ianuarie 2017. Știa că au fost alegeri, că PSD era la putere și că guvernul tehnocrat care se formase după incendiul din Colectiv își încheiase mandatul. „Eram de acord cu guvernul Cioloș, am sperat.” Nu mai știe ce l-a făcut să creadă asta, dar i-a dat impresia că „voia să colaboreze cu tinerii, să ne dea o șansă să nu mai alegem calea plecării”.

În București, Adrian a stat la sora și la cumnatul lui, Cornelia și Cristi. Împreună cu el, făcea niște schițe pentru un plan de afaceri, când au izbucnit protestele împotriva Ordonanței de Urgență 13. Era marți seară, scrolla pe Facebook și a văzut că mai toți ziceau că ies în stradă. Ceva a vibrat în el odată cu furia din feed și n-a putut rămâne în casă. A luat un taxi și a coborât la Piața Romană.

„Deja închiseseră strada. De acolo la Guvern am alergat. Era o stare de supărare, de nervi, nu știu ce aveam. Am început să strig, ca și ceilalți, am mai tras de un gard. Eram nervos, foarte nervos. Zic: «Ia uite, frate, ăștia ne fură în toiul nopții».” A ieșit în fiecare seară în Piață, deși Mirela îl rugase să facă altceva: să caute un spațiu de închiriat, să deschidă o firmă, să facă un SRL. „Am fost foarte furioasă”, își amintește Mirela.

„El s-a dus la proteste, eu am rămas acasă cu doi copii mici și cu serviciu și toate, singură.” În seara cu protestele cele mai violente, jandarmii l-au ridicat, l-au băgat în dubă și l-au dus la DIICOT.

Nici asta nu l-a descurajat. La proteste, Adrian a văzut altă Românie. „Înainte mă fixam pe lucrurile rele, acum am văzut doar partea bună. Lumea mi se părea schimbată, mult mai educată, mai civilizată.” Era convins că în București se poate trăi bine. Îi veneau idei doar vorbind cu oameni sau mergând prin oraș. În malluri se căuta personal, în restaurante la fel. „Frate, stai că se poate”, și-a zis. „Aici câștigi bani din orice. Românii cum trăiesc aici? Ăștia cum trăiesc cu 400–500 de euro pe lună?”

S-a întors în Italia încrezător. În mai 2017 a mai venit o dată în București, a înscris mașina cu număr de România, a găsit un job ca ospătar într-un restaurant și un apartament de închiriat. Înapoi în Italia, Mirela începuse să aibă dubii: ar fi vrut să știe că ceva concret o aștepta în București. „Eu garantez câștigul, că n-o să lipsească nimic, că n-o să murim acasă”, i-a spus Adrian. „Încet-încet îți găsești și tu. O să găsim soluții și pentru copii.” Deși ideea de a pleca în România a fost a ei, spune Mirela, ea ar mai fi așteptat să mai strângă niște bani. Dar l-a urmat. Și-au făcut bagajele și, în iunie 2017, s-au mutat toți patru în București.

Acasă, în sufragerie, Adrian strânge din lucrurile soției și ale copiilor. A rămas într-un apartament închiriat în Piața Reșița: trei camere și două băi pentru o chirie de 1.000 de lei pe lună, pe care acum le împarte cu Teodor, un prieten din copilărie. Teodor a lucrat și el mai mulți ani în Tuscania și a venit în decembrie în București, ca să „mai schimbe locul”, dar și pentru că știe că și aici se fac bani. Deocamdată lucrează la un call-center.

În mijlocul camerei, Adrian așază o pungă și un sac de gunoi și ia la rând ce găsește în bibliotecă: fotografii și creioane colorate, brelocuri și caiete. Pe unele le aruncă, pe altele le pune deoparte ca să le trimită în Italia. Pe rafturi sunt înșirate fotografii în rame lucioase: el și Mirela cu prieteni, el și Mirela cu Susanna și cu Valentin. Un raft mai mic e rezervat doar lor doi: într-o fotografie făcută pe plajă, Adrian e în spate cu picioarele întinse pe nisip și cu privirea la cameră, iar Mirela râde, de parcă ar fi fost întrerupți de la joacă. În altă fotografie, Adrian o îmbrățișează pe Mirela și ține mâna pe burta ei. Lângă o fotografie cu el de când avea vreo șase ani stau mai multe cărți cu cotoarele la vedere. Printre ele: Inteligență emoțională, pe care a citit-o în Tuscania, Psihologia pozitivă – ce ne menține fericiți, optimiști și motivați, Puterea de convingere, Focus și Cum să te psihanalizezi singur. Le-a citit aproape pe toate și vrea să le recitească curând, pentru că simte că intră iar într-o perioadă de nefericire.

În iunie 2017, Adrian, Mirela și copiii au venit în București cu ideea să muncească, să strângă bani și să deschidă un laborator de paste proaspete. Se gândeau să facă distribuție la birou, la domiciliu, dar și să gătească paste pe loc sau să vândă la bucată, ca să poată fi luate acasă. Mirela își imagina afacerea ca pe un ajutor pentru mămici: „Să pregătesc tot felul de sosuri, paste proaspăte cu ouă, cu ingrediente proaspete, și să fie totul pe moment. Dacă venea cineva la mine duminică dimineața și zicea: «Uite, eu am invitați azi și vreau să fac tagliatelle cu ragu», eu aș fi pregătit și pastele și ragu, și acasă ea ar fi fiert pastele și sosul”.

În prima săptămână, au stat la Cristi și Cornelia. Adrian a început imediat munca la restaurant și Mirela a stat pentru început acasă, ca să aibă grijă de copii și să aranjeze apartamentul în care urmau să stea. Nu știa să ajungă acolo și îl ruga mereu pe Adrian să o ducă. Lui i-ar fi plăcut ca ea să nu mai depindă de el și să interacționeze mai mult cu alți oameni. În august, i-a propus Mirelei să se angajeze, tocmai pentru asta. Banii, spune el, nu erau o problemă. Avea un salariu de 1.400 de lei în contract, dar din ce mai făcea ca bacșiș – cum ar fi cei 2.600 de lei din iulie, „o lună bună” – și din niște economii făcute în Italia, spunea că se puteau descurca.

„Te-am chemat la muncă nu pentru bani. Nu, te puteam întreține”, își amintește acum discuțiile pe care le aveau. „Te-am chemat ca să faci prietenii, relații, să ieși în parc, cu copiii. O femeie vecină de bloc a invitat-o la cafea. Nu s-a dus. Refuza să interacționeze cu lumea.” Pentru Mirela, totul era nou și complicat. Din 2009 nu mai venise în România, iar până atunci crescuse cu bunica la țară, în județul Brăila, așa că Bucureștiul îi era necunoscut: „Foarte singură eram, foarte mult am suferit, foarte mult am plâns. Eram mai străină decât în Italia, nu mai știam nimic”.

Diferențele o copleșeau. Mai întâi, ca să-i înscrie pe copii la școală și grădiniță, trebuia să le transcrie certificatele de naștere în limba română, iar de asta se ocupa Primăria Sectorului 4. A durat patru luni, din iulie până în octombrie. Când s-a dus să întrebe în ce stadiu sunt, o angajată a Primăriei i-a spus: „În 10 ani nu te-ai gândit să faci certificatele, și acum le vrei în 10 zile?!”. Mirelei nu i-a venit să creadă. „Îmi ceream dreptul de cetățean, nu veneam să cer bani.”

De la o patiserie unde își depusese CV-ul, i-au spus să le zică prin telefon ce știe să facă și își dau ei seama. N-au sunat-o înapoi, dar Mirelei i s-ar fi părut normal ca măcar să îi dea șansa să vorbească față în față. Nu i s-a părut normal nici câți bani a trebuit să dea la serbarea de Crăciun organizată la școală și la grădiniță pentru copii. La școala din Tuscania cineva doar se îmbrăca în Moș Crăciun, cânta și le dădea copiilor câte o bomboană de 10 cenți. „Toți copiii sunt extraordinar de fericiți, de la cel mai bogat la cel mai sărac, nu există diferență, nu vezi că ăla e negru, ăla e alb, ăla e bogat, ăla e sărac, ăla e țigan, ăla e român. Sunt toți la fel. Sunt toți fericiți. La noi în România închiriem un Moș și o Crăciuniță care costă două milioane. Punem bani de cadou 40 de lei, plus 30 de lei pentru doamna învățătoare, undeva la 100 de lei la Valentin, 100 la Susanna. Eu 230–250 de lei am dat numai la școală. Băi, stai așa, eu bani să mai iau cadou de unde mai am?”

Mirela se angajase și ea la primul restaurant unde lucrase Adrian, pe o perioadă de probă de trei luni. În noiembrie, după ce i-a expirat contractul, au decis ca ea să rămână acasă și să se ocupe de ideea de afacere, să facă paste, să le dea vecinilor, copiilor, să facă probe. Mirela nu s-a ocupat. Ar fi trebuit să facă o cantitate mare de paste și nu i se părea că avea cui să le dea, iar în ianuarie voia din nou să caute de muncă. „Veniturile erau mici și simțeam că nu pot să încep afacerile, că n-aveam cu ce.”

De atunci, lucrurile au mers și mai prost. Adrian vedea la Mirela o lipsă de voință și un negativism pe care îl credea specific și românilor din Tuscania, de lângă care a vrut să plece. „Greșeala mea a fost că am avut așteptări”, spune el. „Probabil am fi reușit, dar el a renunțat repede”, spune Mirela. „Toate eșecurile noastre, pentru că și eu am o parte din vină, au căzut pe umerii mei, doar ai mei. Și atunci s-a speriat și «Gata, ne lăsăm».”

Pe 2 ianuarie au pus punct. Mirela i-a spus că nu mai suporta situația, Adrian a întrebat-o dacă are vreo soluție, ea a spus că nu. Adrian i-a propus să rămână totuși în apartamentul din București, cu copiii, și el să-și caute alt loc în care să trăiască. „Am eșuat ca soți”, își amintește Adrian că i-a spus. „Hai să nu eșuăm ca părinți. Rămâi în România, te ajut să te muți, sunt de acord ca copiii să rămână cu tine. Măcar nu renunțăm la copii.”

Mirela nu a vrut să rămână, oricât de mult își dorea ca familia să rămână unită: „Mi-ar fi fost foarte greu singură. Eu îmi doream ca el să mă oprească, dar ca să rămânem împreună, nu despărțiți. Să plătim două chirii ar fi însemnat să fim doi instabili în România. Și am zis că în condițiile astea plec”.

L-a rugat pe Adrian să-i facă procură că poate să călătorească singură cu copiii, le-a reînnoit pașapoartele și a cumpărat bilete de avion pentru Italia. A sperat până în ultimul moment că Adrian o să se răzgândească și o s-o roage să rămână. I s-a părut că-l și vede la aeroport, pe 20 ianuarie, ieșind dintr-o mașină. Dar nu era el.

---

Cumnatul și sora lui sunt singurele rude pe care Adrian le are în București. L-au ajutat când a venit anul trecut, l-au găzduit și l-au sfătuit legat de ideea de afacere. I-a plăcut mereu de ei doi și se simțea ca acasă cât a stat la ei. Amândoi își doreau mai mult decât să muncească undeva și atât. După multe joburi în diverse companii, Cristi, programator, lucrează la propriile proiecte, iar Cornelia e acum grefier, după ce și-a dat demisia ca agent din Poliție.

Adrian vorbea cu ei despre politică, despre starea țării și uneori îl însoțeau și ei la proteste. Cristi citea mult, și istorie și psihologie, iar după discuțiile cu el, Adrian simțea că nu mai era „așa bâtă”.

Adrian e hotărât să rămână în țară când tot mai mulți oameni vor să plece. Există mai multe programe pentru românii din diaspora care se gândesc să-și deschidă o afacere în țară – unele reunite sub umbrela programului guvernamental Diaspora Start-Up, altele, ca RePatriot, gândite de entități private sau fundații precum Romanian Business Leaders. Aplicanții trebuie să demonstreze că au încă un domiciliu în afara țării în momentul înscrierii. Practic, dacă Adrian încă avea un cont bancar valabil sau un contract de chirie în Italia și voia să aplice la un astfel de program, ar fi fost eligibil. Înainte să se mute înapoi în România, Adrian găsise pe net programe cu fonduri europene, dar doar pentru proiecte în zone rurală. Cum el era atunci hotărât să vină în București, nu a căutat altceva.

Filmarea pe care a făcut-o Adrian când l-au ridicat jandarmii la protestele din Piața Victoriei, pe 1 februarie 2017, e printre puținele lucruri pe care le păstrează pe profilul de Facebook, alături de poze din fiecare noapte și dimineață care îl prindeau în Piață. Când povestește despre noaptea aia cu jandarmii, ia telefonul și arată filmarea. Când se uită și el din nou, îl trec fiorii.

În video, dă târcoale unui stâlp în flăcări, tușește când fumul îi ajunge în față, iar când în jur se strigă „Jos PSD!”, face și el la fel, cu patos. Când doi mascați îl iau de braț și unul îi cară pumni în spate, începe să strige: „Ieși, mă!”, „Ia mâna de pe mine!”. Imaginea se sucește, se rotește, iar Adrian e târât. „N-am făcut nimic! N-am făcut nimic!”, strigă. Mai strigă și după ajutor. A putut la un moment dat s-o sune pe sora lui, iar ea l-a liniștit spunându-i să facă ce zic jandarmii și n-o să pățească nimic. Până dimineața, ajunsese să vorbească frumos cu ei și n-a putut să le poarte pică.

Astăzi, spune, n-ar mai reacționa la fel, n-ar mai țipa, și numește totul „o experiență plăcută”. Uneori le mai arată și colegilor de la muncă ce a făcut el la proteste, dar ei îi spun: „Ești prăjit”.

A fost prima dată când Adrian a protestat pentru ceva și a simțit că aparține unui grup de oameni de la el de acasă. I se părea că România nu e așa diferită de Italia, că și acolo sunt probleme cu corupția, că peste tot sunt și bune, și rele. Stătea zi și noapte în Piață, crede că a fost primul care a stat o noapte întreagă în fața Guvernului. „Eram dezamăgit, supărat”, spune Adrian. „Ia uite, frate, cum să se întoarcă lumea acasă când… ce să găsească? Când tu, ca stat, furi? Ca și conducător, ce exemplu dai pentru poporul tău? Automat lumea nu-și mai dorește să vină acasă. Și eu când vreau să vin acasă, tu-mi faci treaba asta?”

Noaptea, în frig, se gândea mult la ce va face în România. Se gândea că protestează și împotriva lui, pentru toate dățile în care nu a mers la vot: „Ăsta să fie sacrificiul că alții au stat la rând ore întregi ca să poată vota, iar eu, din comoditate, nu m-am dus”.

De atunci, crede Adrian, nimic nu s-a schimbat în bine, ba chiar „situația s-a agravat”. Crede că „suntem un popor de leneși”, deși „forță de muncă avem”, dar „preferăm să plecăm în afară pe mai mulți bani”, cum a făcut și el. Televiziunile nu le mai urmărește pentru că ba manipulează (ține minte o emisiune la Antena3 din timpul protestelor când pe ecran scria că mulțimea din piață sărbătorea o victorie a tenismenului Roger Federer), ba vorbesc doar despre lucrurile rele care se întâmplă în țară. Informațiile și le ia „de pe Facebook” și de acolo mai ajunge pe site-urile TVR1 și Digi24. Pe Mălin Bot îl urmărește de la protestele de anul trecut. Îl admiră pentru că e singur împotriva tuturor, așa cum îi place și de Klaus Iohannis, pentru că „luptă împotriva corupției” și i se pare „cel mai OK președinte de până acum”.

Cei de la conducere i se par „mincinoși peste mincinoși”, mai ales în ultimul timp, odată cu modificările Codului Fiscal și trecerea contribuțiilor la asigurări sociale de la angajator la angajat. „Vedeam și de Olguța [Lia Vasilescu] cum declara ea că salariile nu vor scădea, ci dimpotrivă”, spune Adrian. „Iar în Parlament declară că ea nu a precizat că niciun salariu nu va scădea. E penibil.”

Speră ca lumea să-și dea seama și să treacă „la pasul următor: o revoluție în toată splendoarea ei, o adevărată revoluție, nu doar ieșit în stradă și făcut nimic”. Doar așa crede Adrian că nu va mai fi la putere „niciun corupt, niciun cercetat penal”. Însă forța care-l împingea pe vremuri la proteste acum a dispărut. Problemele personale l-au domolit și simte că mai întâi trebuie să se ocupe de el.

---

Într-o altă zi liberă se află într-o sală de clasă cu 20 de puști de clasa I, cu o ruletă în mână. Aici a învățat câteva luni Susanna înainte să plece înapoi în Italia. La o ședință cu părinții, învățătoarea le spusese că ar avea nevoie de niște rafturi pentru cărți, iar Adrian s-a oferit atunci să le facă el din niște materiale pe care le avea acasă și să nu mai pună toți bani pentru unele noi. Chiar dacă fata lui nu mai învață aici, vrea să se țină de cuvânt. Ia măsurători și notează ce trebuie să facă. Înainte să plece, învățătoarea îl roagă pe Adrian să scoată telefonul și să filmeze un mesaj din partea clasei pentru Susanna. „Susanna”, strigă copiii în cor, „ne e dor de tine!”.

Adrian se urcă în mașină și îi trimite Mirelei videoclipul pe WhatsApp. Ea îi trimite un emoji care plânge și o poză cu cei mici: Valentin într-un șorț albastru, în prima lui zi de grădiniță, și Susanna râzând cu gura până la urechi. Adrian crede că cei mici îl văd ca pe „tati care se joacă cu ei, îi ocrotește și îi ajută”. Vorbește în fiecare zi și cu Mirela, și cu Susanna, care plânge după el și crede că se va întoarce în Italia. Acum, Mirela lucrează într-un restaurant italian tradițional și, recent, a avut un interviu pentru un post de asistentă într-un cabinet stomatologic. Dacă o acceptă, va păstra ambele joburi. Lui Adrian i-ar fi plăcut ca cei mici să fi rămas în București. N-ar fi simțit lipsa tatălui, iar aici le-ar fi dat educația la care visa: să-și trăiască viața cum vor și să fie fericiți, să facă ce le place și nu să meargă doar la școală și la muncă. Îi e teamă că în Tuscania nu vor avea șansele și deschiderea pe care ar putea să le aibă în București, și nici încrederea că pot deveni orice își doresc.

Acasă, Adrian începe să construiască biblioteca. A dat și o fugă la Hornbach ca să mai cumpere niște șuruburi. Nu vrea să întârzie – dacă tot a promis și dacă tot are o zi liberă, vrea să-și ducă treaba la bun sfârșit.

Urmărește un plan pe care l-a desenat pe o bucată de hârtie. În Italia a învățat meserie de la nașul lui, care era tâmplar, iar în apartamentul din București a mai construit un dulap și o masă pliabilă pentru balcon. Ia trei bucăți de pal și fierăstrăul electric și le duce jos, în spatele blocului. Se întoarce, bagă firul de la fierăstrău într-un prelungitor, îl scoate pe geamul de la bucătărie și îl coboară de la etajul unu până în curte. Ia câte o placă, notează unde trebuie să taie, pornește fierăstrăul electric și trece atent placa prin discul metalic.

Înapoi în casă, le pune cap la cap și fixează bucățile de lemn cu șurubelnița. În trei ore, rafturile sunt gata și îi trimite o poză pe WhatsApp unei mame cu care ține legătura, șefa consiliului de părinți al clasei. „Super!”, îi răspunde ea. Seara, le duce la școală.

---

Dacă a fost o zi plină la restaurant, cum se întâmplă de obicei în weekend, Adrian iese din tură pe la 10–11 seara. Strânge vasele de pe mese, le duce la bucătărie și apoi merge să se schimbe în camera-vestiar. Înainte să plece, împarte bacșișul cu colegii: 3–4% merg la bucătărie, iar restul se împarte în mod egal între ospătari.

În mașină, înapoi spre casă, pornește întotdeauna muzica. Are un stick cu mai multe piese, uneori le lasă să meargă pe fundal, alteori dă volumul mai tare și lasă muzica să-i umple mintea. Ca acum, când în boxă începe piesa asta:

„Cine a zis că e ușor

Să rătăcești în lumea lor?

Pașii tăi te duc acasă

Când rănile dor.”

La semafor, își lasă capul pe spate și ascultă. Piesa e cântată de Vescan, un rapper care la 20 de ani s-a mutat din Cluj în București ca să-și facă un rost, iar acum are milioane de vizualizări pe YouTube. „E o melodie în care mă regăsesc”, spune. „În România am dat de ea. Exprimă adevărul, cam ce trăiesc oamenii când se duc în străinătate.”

„De mulți ani ai plecat

Dar nicăieri nu-i mai bine

Te întorci acasă într-o zi,

Acasă la tine.”

Adrian încă mai crede că poate să reușească să-și deschidă o afacere în România, chiar dacă spune și el că e într-o perioadă dificilă. Ideea cu laboratorul de paste proaspete a căzut – se baza pe Mirela să gătească, pentru că el nu se pricepe la asta – iar momentan nu s-a hotărât la alta. „Mi-am cam pierdut scopul. Dacă până acum o lună de zile mă trezeam dimineața și mergeam la muncă pentru că aveam familie de întreținut și trebuia să facem ceva, jumătate din gând s-a cam dus. Acum, practic merg la muncă să mă mențin eu.”

Astăzi, planul lui Adrian este să lucreze în Londra câteva luni ca să facă mai mulți bani într-un timp scurt și apoi să revină în București cu o siguranță financiară care să-l ajute să facă un plan pentru o afacere. Nu are ideea asta de la cineva, pur și simplu așa s-a gândit el, iar o cunoștință din Londra care lucrează într-un restaurant îl va găzdui. Și-a reluat și școala, la fără frecvență, la un liceu tehnologic din Hârșova, jud. Constanța. Apartamentul din București i-l va lăsa cumnatului, Cristi, ca să-și mute acolo biroul pentru o perioadă. Teodor, prietenul lui Adrian din copilărie, o să-și caute o garsonieră în care să se mute. Cristi nu crede în ideea lui Adrian de a strânge bani în străinătate, pentru că și el avea același vis când a fost în Belgia și spune că după cinci ani s-a întors doar cu o bancnotă de 500 de euro. Când a auzit de Anglia, Mirela și-a spus: „Acum pleacă iar” și crede că n-o să se mai întoarcă în țară.

Adrian, însă, e hotărât să facă cum crede el. A fost deja două zile în Londra ca să-și lase CV-ul pe la restaurante. De la restaurantul din București a plecat la final de februarie. E sigur că o să primească o ofertă în Anglia până pleacă. „Aici vreau să supraviețuiesc până o să plec. Și când plec, e ca să strâng bani și să mă întorc pus pe treabă.”