Normalitatea celor 38 de milioane de euro

În decembrie, RISE Project a publicat o investigație care arată cum s-au cheltuit peste 38 de milioane de euro într-unul din cele mai mari proiecte dedicate luptei împotriva violenței în familie. Ce rămâne după ce numărăm banii?

„Bine că s-a terminat.”

„Fiecare zi în care auzeam de o activitate din proiectul acela era un coșmar.”

„Cu suma aceasta [notă: 3,5 milioane de euro, costul Serbărilor Normalității] ar fi putut funcționa câte un adăpost în toate județele țării timp de patru ani.”

Asta spuneau unii dintre ONGiștii cu care am stat de vorbă în primăvara lui 2016 despre proiectul „START pentru o viață de calitate în siguranță”, adică 38 de milioane de euro atrase de Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse (ANES) prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU). Scopul asumat era de „a dezvolta măsuri integrate cu abordare sistemică și națională de prevenire și combatere a violenței domestice și a traficului de persoane.”

Nevoia unui proiect amplu care să se lupte cu violența din familiile și cuplurile din România exista și există în continuare. În 2015, Poliția Română a înregistrat 33.317 acte de violență în familie, iar în 104 dintre cazuri victimele și-au pierdut viața. Încă avem 10 județe în care nu funcționează niciun adăpost pentru victime și două județe – Constanța și Dolj – care nu au niciun serviciu specializat. Un sondaj INSCOP din 2013 arăta că 30,9% dintre români erau de acord cu afirmația că „femeile mai sunt bătute și din vina lor”, iar 7,3% erau de acord cu afirmația „femeia este proprietatea bărbatului”.

Niciunul dintre specialiștii pomeniți mai sus nu se aruncau să spună că banii START ar fi ajuns în buzunarele echipei proiectului, dar lipsa competenței era evidentă pentru cei care vedeau dincolo de comunicatele de presă și fotografiile de pe Facebook-ul ANES. Pentru furnizorii de servicii sociale, care se zbat anual pentru fonduri ca să își mențină activitatea, a cheltui milioane de euro așa era cel puțin risipă.

Dar nici nu le era comod să critice public proiectul, pentru că depindeau de ANES care are printre responsabilități și elaborarea standardelor minime de calitate pentru furnizorii de servicii sociale.

Activitățile proiectului START s-au desfășurat pe parcursul anului 2015 și au inclus conform cererii de finanțare: studii asupra bunelor practici necesare combaterii violenței domestice și traficului de persoane, campanii de creștere a gradului de conștientizare asupra egalității de șanse, fenomenului violenței domestice și traficului de persoane (adică dezbateri și concerte în 56 de orașe din țară), seminarii de promovare a principiului egalității de șanse, înființarea unei linii telefonice de urgență, elaborarea unui sistem informațional unic integrat de raportare și management a cazurilor, formarea și certificarea a cel puțin 900 de experți în egalitate de șanse, furnizarea de măsuri discrete de protejare a victimelor violenței domestice în vederea creșterii șanselor de incluziune socială și ocupare (adică acordarea unei subvenții pentru 4.000 de beneficiare, organizarea de cursuri de formare și calificare profesională, înființarea unor locuințe protejate), înființarea de comisii județene pentru monitorizarea modului de intervenție în vederea combaterii violenței domestice.

Adică de toate, pentru toate fațetele fenomenului, într-un maraton național întins pe un an și accelerat în ultimele trei luni, când au avut loc cele mai multe dintre concertele și dezbaterile cuprinse în Serbările Normalității.

În 2015 și 2016 am încercat de zeci de ori să obținem un interviu cu fosta președintă a Agenției, Ioana Cazacu, ca să aflăm mai multe detalii despre proiectul START. Înființarea Agenției după cinci ani în care problema violenței în familie nu mai fusese sub umbrela niciunei instituții (în 2010 o ordonanță de urgență desființase Agenția pentru Protecția Familiei), părea un semnal pozitiv. O intervievasem pe Ioana Cazacu în 2014 pentru violenta.decatorevista.ro când abia preluase conducerea ANES și vorbea despre absența statisticilor și necesitatea înființării unei linii telefonice de urgență.

Am avut chiar și o întâlnire programată, care a fost anulată cu o zi înainte. Cazacu ne-a transmis prin secretara sa că are un program extrem de încărcat, cu foarte multe deplasări, și nu poate face loc unui interviu în agenda, dar că poate oricând să răspundă pe email. N-am înțeles niciodată de ce fuge de întâlniri cu presa, dar am observat adesea că la conferințe sau dezbateri la care era invitată, își citea conștiincioasă discursuri pregătite înainte și era printre primii care părăseau evenimentul, anulând orice ocazie de a-i pune întrebări.

Din interviuri cu mai mulți profesioniști din domeniul violenței în familie, reiese că dezbaterile START erau caricaturi la care Ioana Cazacu sau alți membri ai echipei de proiect își spuneau discursurile despre egalitatea de șanse, apoi se scuzau că aveau treabă în alt oraș, iar evenimentele continuau cu o discuție liberă între publicul din sală și restul specialiștilor de la prezidiu (polițiști, juriști, experți în egalitate de șanse). De multe ori, discuțiile stagnau în jurul acelorași stereotipuri: de ce nu pleacă femeile de lângă partenerii agresivi sau motivele pentru care un bărbat își lovește partenera (cheltuie, nu face curat, nu are grijă de copii ș.a.m.d.).

Tematica dezbaterilor era un amalgam care trebuia să acopere violența domestică, traficul de persoane și egalitatea de șanse. Au fost orașe în care experții în egalitate de șanse, proaspăt calificați în cadrul proiectului, au omis să invite la dezbateri oameni cheie din comunitățile locale care oferă servicii victimelor violenței de mai bine de 15 ani.

După ore de discursuri, ultimul moment al zilei era un exercițiu de teatru forum, singurul cu impact vizibil, spun unii dintre actorii care au jucat în spectacolul care încuraja participanții (aduși în sală de fluturașii care promovau evenimentele) să se pună în locul unei victime, a familiei acesteia și a agresorului. De multe ori, participanții erau așa de obosiți încât părăseau sala înainte să înceapă exercițiul de teatru. Printre cei care rămâneau, spune Dalia Pușcă, una dintre actrițe, erau oameni care se identificau cu personajele, puneau suflet să rezolve situațiile. Unii chiar plângeau la final și-i spuneau că abia acum înțeleg de ce nu pleacă o victimă, sau cum se simte. În paralel, în piețele din 56 de orașe din România se modelau animale din baloane, se pictau căței și pisici pe fețele copiilor, iar seara cântau CRBL, Corina, Anna Lesko, Ruby și alți artiști pop.

Agenția de comunicare Arsenoaiei & Mătășel împreună cu Stage Expert, organizatorii Serbărilor, estimează că aceste evenimente au adunat 94.000 de participanți. Dar aceste evenimente au cheltuit doar 3,5 milioane de euro din cele 38 destinate proiectului. (Citiți în investigația RISE o inventariere minuțioasă a ce s-a întâmplat cu restul banilor.)

*

Miza majoră a proiectului START era înființarea unei linii telefonice de urgență pentru victimele violenței în familie. Primăvara asta am stat de vorbă cu Adrian Cheșnoiu, managerul proiectului și cu echipa call-center-ului. Am văzut și locuințele protejate pe care le amenajaseră tot în cadrul proiectului: patru camere care puteau adăposti victime și copii, câteva nopți, până la găsirea unui adăpost. Cheșnoiu spunea că îl supără scandalul izbucnit în câteva localități unde gura lumii susținea că femeile care participaseră ca victime în proiect erau, de fapt, angajate ale primăriilor. Muncise un an de zile și nu i se părea normal să fie criticat de presă pe baza unor supoziții, nu a unor fapte dovedite.

Ne-a spus că participantele la cursurile de formare profesională și cele 4.000 de femei care primiseră subvenția de 6.000 de lei semnau pe propria răspundere că au fost victimele violenței, după ce bifau într-un chestionar forma de violență pe care o înduraseră (opțiunile din chestionar explicau ce înseamnă violență economică, verbală, sexuală, etc.). Cheșnoiu era mândru că lăsa statului român o casă în proprietate (sediul ANES achiziționat prin proiect, cu call center la subsol și locuințe protejate la etaj). Ba chiar spunea că el și colegii lui puseseră bani pentru plușurile și lenjeriile din apartamente, că nu erau cheltuieli eligibile prin POSDRU.

ONG-iștii se întrebau de ce era nevoie de locuințe protejate în București, când sunt județe din România care nu au niciun adăpost. Multora li se părea ciudat ca locuințele să aibă aceeași adresă ca ANES, deci publică și foarte ușor de aflat.

Când am aflat că RISE va investiga cum s-au cheltuit banii în proiectul START, i-am pus echipei la dispoziție interviul audio cu Cheșnoiu și povestea gestionării unui apel la linia de urgență. Situația pe care Oana Sandu o verificase vara asta arăta că, după încheierea proiectului, experții din teritoriu care ar fi trebuit să se vadă cu victimele și să le ajute să acceseze servicii sociale, erau doar pe hârtie.

E un caz care arată clar ca operatorii nu țineau cont de niște detalii mici, dar importante, cum ar fi orele și zilele în care o victimă poate sta de vorbă despre situația ei:

În aprilie 2016, Maria, o ospătăriță de 30 de ani din Iași, căsătorită de zece ani cu un soț agresiv și alcoolic, a venit vânătă la restaurantul unde lucra. Șefa i-a spus să te întoarcă acasă și să se liniștească, apoi a căutat pe net informații despre cum ar putea să o ajute.

După ce șefa a îndrumat-o să sune la linia de urgență ANES, Maria a așteptat să fie singură, apoi i-a povestit unui operator ce i s-a întâmplat. I s-a promis că va fi ajutată cu consiliere psihologică, juridică sau adăpost, dacă va avea nevoie și va fi sunată ulterior pentru a stabili un plan. A doua zi a primit două apeluri la care nu a putut răspunde cât era la muncă (precizase între ce ore nu e disponibilă, dar n-a ținut nimeni cont). Fiindcă n-avea credit, n-a sunat înapoi.

Operatorii ANES au revenit în ziua de Paște, la aproape o lună după primul apel al Mariei. „Era patru ceasul, nu puteam vorbi, era el lângă mine. M-am prefăcut că a fost o greșeală. Şi-au dat seama și m-au sunat a doua zi din nou”, povestește femeia. Maria i-a spus operatorului că ar avea nevoie de consiliere psihologică. A fost întrebată dacă vrea să plece de acasă și le-a spus că încă nu. Are doi copii de 9 și 3 ani și casa în care locuiesc e proprietatea bunicii ei.

În mai am întrebat-o telefonic pe Aura Colang, coordonatoarea liniei de urgență, ce se întâmplă cu cazul Mariei și ne-a spus că-i vor oferi ședințe de consiliere la un psiholog din Iași cu care ANES are parteneriat și care lucrează voluntar. Ulterior, un operator a sunat-o pe Maria și i-a explicat că nu a găsit pe nimeni disponibil în Iași care să-i preia cazul. I-a propus să facă terapie prin Skype cu un psiholog din București. I-au dat numărul de telefon al medicului, dar femeia nu l-a contactat niciodată. Spune că are nevoie să se vadă cu cineva. În plus, și dacă ar vrea terapie online, locuiește cu agresorul, iar la serviciu, unde are clienți și colegi, ar fi inconfortabil.

(Am încercat să aflăm ce face în prezent Maria, dar nu mai răspunde la telefonul din primăvară.)

Dacă proiectul START ar mai fi avut impact și după anul cuprins în finanțarea POSDRU, apelul Mariei ar fi fost direcționat către un expert în egalitate de șanse, membru al unei echipe din Iași care ar fi sprijinit-o apoi să acceseze servicii de terapie și să o ajute treptat să iasă din cercul violenței. E puțin probabil ca o victimă să plece de acasă după ce o întreabă un străin la telefon dacă are nevoie de adăpost. Procesul separării e lent și dureros și victima are nevoie de sprijin pe tot parcursul lui.

E frustrant să afli din investigația RISE că unii dintre lectorii care au pregătit experții în egalitate de șanse (sau au scris manuale și ghiduri pentru ei), adică și pe cei care ar fi trebuit să preia un caz ca al Mariei, au încasat 11.000 de euro în șase luni. În 2015 au fost instruiți 900 de oameni în domeniul egalității de șanse. Unii dintre ei au făcut parte din cele 42 de echipe județene care ar fi trebuit să intervină rapid în teritoriu și care au semnat contracte de voluntariat cu ANES după ce s-a terminat finanțarea POSDRU.

Sau să constați că studiile și cercetările sociologice finanțate prin proiectul START nu sunt de găsit online, iar Mercury Research, firma care le-a efectuat, ignoră solicitările de a oferi rezultatele, chiar și după ce le-am trimis acordul scris al ANES de a le vedea. („Studiile despre care vorbești sunt proprietatea ANES, și noi avem un contract care presupune confidențialitate”, ne-a scris Ioan Simu, managerul Mercury Research.)

În același timp, în documentarea pentru Inegalitatea de acasă am întâlnit și organizații care trimiseră femei la locuințele protejate ale ANES, când incidentele violente se întâmplaseră în miez de noapte. Iar Oana Sandu a stat de vorbă cu Corina, o liftieră de la Palatul Parlamentului pe care subvenția de 6.000 de lei din proiectul START a ajutat-o să plece dintr-o relație abuzivă și să se mute singură cu copiii. Mai știm și alte cazuri în care subvenția a contat mult. Așa cum știm orașe în care victimele și organizațiile care le aveau în grijă nu au fost incluse în proiect.

Aici e durerea: că întotdeauna sunt nuanțe. RISE a arătat că proiectul START are mari probleme de transparență în alocarea de fonduri. A arătat și că 4.000 de femei ar fi primit 6.000 de lei, poate unele pe bune, poate altele nu. Poate unii și-au cumpărat telefoane sau reparat acoperișul – contractul prevedea folosirea banilor pentru îmbunătățirea calității vieții, o sintagmă subiectivă și suficient de largă încât să nu ți se poată imputa nimic.

Nu e utilă însă trivializarea sumei și comentarea ei de către localnici de pe stradă, cum se întâmplă în material. Contextul fenomenului e tulburător pentru oricine a încercat să iasă din cercul violenței – 6.000 lei nu creează o viață nouă. Realitatea din țară rămâne, din păcate, aceeași pe care o vedem reflectată și în discursul media. Dacă presa râde că femeile bătute n-au plecat de acasă după ce au primit bani, de multe ori și poliția sau asistenții sociali râd sau ignoră o victimă care încearcă să se desprindă de agresor. Așa cum există medici care pufnesc în râs când aud de viol marital.

Nevoia de resurse pentru a dezvolta servicii sociale competente și campanii de informare și sensibilizare rămâne uriașă. Așa cum și schimburile de experiență și modelele de bune practici internaționale sunt esențiale pentru a nu reinventa roata la nesfârșit. În vizitele acestea (inclusiv cele derulate de ANES), nu participă oameni care lucrează direct cu victimele, ci manageri care ar trebui apoi să-și formeze oamenii în lumina a ce au aflat în Spania sau SUA. Cumva, firul se rupe mereu când e vorba de a vedea un impact real în viața celor pentru care accesăm milioanele astea de euro.

Din punctul acesta de vedere, inventarierea sumelor pe care o face RISE este grăitoare și deosebit de importantă. Dacă criteriile de accesare ale POSDRU sunt de așa natură încât să arunci sume uriașe pe consumabile și logistică și să acorzi contracte fără verificările potrivite, trebuie să vorbim despre asta.

Vara asta am fost prea ocupați să vorbim despre plagiatul Ioanei Cazacu, în loc să discutăm despre utilitatea și impactul celor 38 de milioane de euro cheltuiți. Departamentul de Luptă Anti-Fraudă verifică acum proiectul START. Dacă hârtiile vor fi în regulă, asta nu înseamnă că impactul proiectului este cel pe care îl raportăm ca la cincinal: mii de oameni formați în egalitate de șanse, zeci de mii sensibilizați. În România, nu ajung în instanță nici 10% din plângerile penale pentru lovire pe care le formulează victimele. Un proiect corect scris și raportat nu înseamnă că ai avut impact și cu siguranță nu înseamnă că nu există violență.

În august 2016, Ministerul Muncii a schimbat conducerea ANES fără explicații. În septembrie, la un grup de lucru de la Camera Deputaților (unul din numeroasele care încearcă să modifice codul penal și să introducă instrumentul ordinului de protecție emis în 24 de ore), ecusonul cu numele fostei președinte încă era așezat la masa de discuții. L-a înlăturat o voluntară când a constatat că de la ANES participau alți reprezentanți. În urma ei rămâne o echipă nouă care probabil va încasa mare parte din criticile pentru proiectul ăsta.

Întrebarea e cum vor folosi criticile și valul de neîncredere care se abate acum asupra instituției și afectează implicit munca pentru combaterea violenței. O să înceapă în sfârșit o discuție transparentă sau vor încerca să ascundă eventualele greșeli ale predecesorilor, perpetuând modelul tăcerii?